Prin încheierea din data de 02.03.2007, pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a constatat că măsura obligării de a nu păsări localitatea a fost legal şi temeinic luată, s-a respins cererea formulată de inculpatul H.A., de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea şi, respectiv, cererea de înlocuire a măsurii preventive a obligării de a nu păsări localitatea cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
Prin aceeaşi încheiere s-a dispus prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea cu 30 zile, începând cu data de 07.03.2007 şi până la data de 05.04.2007- inclusiv.
Pentru a pronunţa această încheiere prima instanţă a reţinut următoarele:
Asupra măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea şi cu privire la cererea de revocare şi, respectiv, înlocuire a acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, s-a apreciat de prima instanţă, că această măsură a fost legal şi temeinic luată, iar susţinerile inculpatului prin apărător, deşi reiterate cu consecvenţă la fiecare termen de judecată nu pot fi considerate ca fiind temeiuri obiective care să determine instanţa să de curs cererilor formulate; s-a apreciat că prin înlocuirea măsurii preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu prăsi localitatea instanţa a dat dovadă de foarte multă clemenţă, iar până în acest moment motivele care să determine din nou înlocuirea acestei măsuri sunt nejustificate.
Înscrisurile noi depuse la dosarul cauzei, prin care se arată că inculpatul este acţionar la două societăţi comerciale, iar la una dintre ele şi administrator şi cu care se doreşte a se susţine cererile formulate au fost apreciate de prima instanţă că acestea vor putea fi folosite la aprecierea ansamblului probator administrat în cauză şi care vor fi avute în vedere la soluţionarea pe fond a cauzei, iar nu motive care să poată fi luate în considerare în aprecierea cererilor formulate.
Atitudinea inculpatului invocată în susţinerea cererilor, faptul că acesta încearcă să-şi câştige singur existenţa, motivează prima instanţă, sunt, de asemenea, aprecieri subiective şi nu pot fi luate în considerare ca fiind temeiuri care să determine revocarea sau înlocuirea măsurii dispuse de instanţă.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul.
Recursul nu a fost motivat în scris, iar în susţinerile orale făcute şi prin apărătorul ales, recurentul-inculpat a criticat încheierea recurată, susţinând că aceasta este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
* recurentul-inculpat este acţionar la două societăţi, iar la una este şi administrator, ceea ce presupune deplasarea din localitatea de domiciliu pentru a încheia diferite contracte, astfel că se impune, fie revocarea obligării de a nu păsări localitatea, fie înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu păsări ţara;
* recurentul-inculpat, în acest fel, îşi asigură singur existenţa;
* în cadrul programului şcolar pot interveni diferite activităţi care presupun deplasarea din localitatea de domiciliu;
* nu s-a pus în discuţia părţilor prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea;
* sub aspectul admisibilităţii recursului împotriva încheierii primei instanţe, s-a susţinut că dispoziţiile art.141 alin.1 teza a II-a Cod procedură penală, nu sunt conforme prevederilor art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care potrivit art.20 din Constituţie face parte din dreptul intern şi cu dispoziţiilor art.21 din României, care conferă accesul liber la justiţie.
* nu sunt probe certe de vinovăţie;
Analizând încheierea recurată în raport de motivele de recurs invocate şi examinând-o sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de control judiciar a constatat că recursul este inadmisibil pentru considerentele care se vor dezvolta.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, prin rechizitoriul nr.729/P/2005 din data de 22.12.2005, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului H.A. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art.20, raportat la art.174, art.175 lit.i Cod penal şi a infracţiunii de lovire, prevăzută de art.180 alin.2 Cod penal, faptele constând în aceea că în noaptea de 14/15.august.2005, aflându-se la discoteca organizată la Hanul Răcăciuni, judeţul Bacău, a lovit cu o sabie pe părţile vătămate Ichim Mihail şi Ichim Vasile, cauzându-le leziuni care au pus în primejdie viaţa părţii vătămate Ichim Mihail şi care i-au cauzat părţii vătămate Ichim Vasile leziuni care au necesitat pentru vindecare 8-10 zile îngrijiri medicale.
Prin încheierea din data de 19.august.2005, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.6060/2005, s-a dispus arestarea preventivă a recurentului-inculpat pentru o durată de 29 de zile, începând cu data de 19.08.2005.
Tribunalul Bacău a admis propunerile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău şi a dispus prelungirea măsurii arestului preventiv a inculpatului prin încheierile din: 14.09.2005, 11.10.2005, 09.11.2005 şi, respectiv, 08.12.2005.
După sesizarea instanţei, în temeiul art.300/1 şi cu art. art.160 şi, respectiv art.300/2, cu art.160/b alin.1 şi 3 Cod procedură penală, prima instanţă a menţinut arestarea preventivă a recurentului – inculpat.
Prin încheierea din data de 25.iulie.2006, Tribunalul Bacău a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr.501 din data de 27.07.2006, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.
În conformitate cu dispoziţiile art.141 alin.1 teza a II-a Cod procedură penală, „Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.”
Susţinerea apărătorului recurentului-inculpat, în sensul că acest text nu ar fi conform cu dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art.21 din Constituţia României este greşită pentru considerentele care vor fi prezentate mai jos.
Potrivit dispoziţiilor art.126 şi ale art.129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată, precum şi modul de exercitare a acestora. În virtutea acestei competenţe, legiuitorul stabileşte hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac şi condiţiile în care pot fi folosite aceste căi.
În ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât o dată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentinţele şi deciziile. Stabilind, prin art.385/1 alin. 2 din Codul de procedură penală, că încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau cu decizia atacată, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale, prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus.
Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai o dată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră la art.6 pct. 1 dreptul oricărei persoane “la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale”. Sub acest aspect, prin posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, prin care se soluţionează fondul cauzei, este asigurat accesul liber la justiţie.
Faptul că încheierea prin care se respinge cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu păsări localitatea, sau de înlocuire a acesteia cu altă măsură preventivă nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea de a evita o prelungire abuzivă a procesului, iar pe de altă parte, prin aceea că ea poate fi atacată cu recurs o dată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Apoi, pe tot parcursul procesului, prima instanţă şi chiar instanţele de control judiciar, au obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii preventive luate şi să dispună, atunci, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, înlocuirea cu o altă măsură preventivă (art.139 alin.1 Cod procedură penală), sau, dacă nu mai există temeiurile care să justifice menţinerea măsurii preventive, să dispună, din oficiu, sau la cerere, revocarea măsurii preventive (art.139 alin.2 Cod procedură penală).
Referitor la pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art.141 alin. 1 din Codul de procedură penală cu prevederile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie observat şi pentru aspectele relevate mai sus, că acest text nu are incidenţă în cauză.
S-ar putea discuta dacă ar fi incidente prevederile art.5 pct. 4 din Convenţie, conform cărora “Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală”, dar sub aspectul mai sus arătat critica este neîntemeiată.
Astfel, sensul normei citate nu este cel al unei căi de atac la o altă contestare jurisdicţională anterioară, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deţinute posibilitatea de a se plânge de ilegalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent. Dacă dispoziţiile art.141 alin. 1 din Codul de procedură penală deschid calea recursului la încheiere doar pentru unele situaţii – limitativ indicate în text -, acest fapt nu este de natură a atrage după sine înfrângerea dispoziţiilor art.5 pct. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aşa cum reiese şi din jurisprudenţa (Decizia nr.38 din 26.febraurie.2998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998), în acord cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plânge înaintea unui tribunal competent asupra măsurii de arestare sau deţinere luate împotriva sa, neavând semnificaţia reglementării unei căi de atac ulterioare îndreptate împotriva soluţiei date de instanţă în urma respingerii unei cereri de revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive.
Acestei cerinţe îi răspunde în mod evident textul de lege criticat, care prevede în plus şi calea de atac a recursului împotriva încheierii privind măsurile preventive. Din această perspectivă, art.141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art.11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art.20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.
Cât priveşte critica în sensul că art.141 alin.1 Cod procedură penală ar încălca şi prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la două grade de jurisdicţie, Curtea observă că acest drept este prevăzut de art.2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care are următoarea redactare: “1.Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.”
Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează:
Dispoziţiile art.141 alin. 1 din Codul de procedură penală prevăd posibilitatea atacării separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, a încheierii date în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive.
Curtea a observat că aceste dispoziţii se referă la o hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ci care priveşte o măsură procesuală provizorie, chiar dacă aceasta este privativă de libertate. Inculpatul sau învinuitul poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, conform art.5 alin. 5 din Codul de procedură penală, în tot cursul procesului penal, iar dacă nu mai există temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, potrivit art.139 din Codul de procedură penală.
Aşadar, Curtea a constatat că nu au incidenţă în cauză prevederile art.2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se referă la dreptul oricărei persoane “declarată vinovată de o infracţiune penală” de a cere “examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară”, deci la dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care se constată vinovăţia penală a unei persoane, iar nu la dreptul la recurs împotriva încheierilor privind respingerea cererilor de revocare sau de înlocuire a măsurii preventive.
În sfârşit, Curtea a constatat că nu se pune problema existenţei unor neconcordanţe între reglementările internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, menţionate mai sus, reglementări care nu au incidenţă în cauză, şi legile interne, respectiv Codul de procedură penală (în speţă, art. 141 alin. 1), şi, prin urmare, reţine că nici prevederile art.20 alin. (2) din Constituţie nu sunt încălcate.
Pe de altă parte, faptul că legiuitorul nu a prevăzut, separat, calea de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de revocare a unei măsuri preventive sau cererea de înlocuire a unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă nu poate fi considerat neconformitate cu dispoziţiile constituţionale, fiind atributul exclusiv al legiuitorului de a reglementa asemenea căi de atac, potrivit art.126 alin. (2) din Constituţie, care prevede: ” Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Apoi, trebuie subliniat şi faptul că prin Decizia nr.12 din 21.noiembrie.2005 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 119 din 8 februarie 2006, s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că „Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs”.
În conformitate cu dispoziţiile art.414/2 alin.3, teza finală Cod procedură penală, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursurile în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.
În ceea ce priveşte prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu păsări localitatea, prevăzută de art.145 Cod procedură penală, Curtea a constatat următoarele:
Aşa cum se arăta, prin încheierea din data 25.iulie.2006 prima instanţă a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art.139 alin.1 Cod procedură penală, înlocuirea măsurii arestului preventiv a inculpatului cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art.145 Cod procedură penală.
Din examinarea acestui text rezultă că această măsură preventivă poate fi luată în cursul urmăririi penale de procuror pe o durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungită tot de procuror pe durate de câte cel mult 30 de zile.
De aici a rezultat că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea nu se ia de instanţă pe o durată determinată, ci pe întreaga desfăşurare a procesului şi, pe cale de consecinţă nu se pune problema prelungirii duratei acestei măsuri în cursul judecăţii, instituţie, care, de altfel, nici nu este reglementată.
Faptul că legiuitorul a instituit numai pentru faza urmăririi penale o durată maximă de 30 de zile în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o nejustificată a persoanelor aflate în faza judecăţii, faţă de care instanţa poate dispune luarea măsurii preventive pe întreaga durată a desfăşurării procesului. Această împrejurare este justificată de necesitatea soluţionării cu celeritate a procesului penal şi pentru evitarea obstrucţionării cercetării judecătoreşti. Este evident că situaţiile în care se află aceste persoane nu sunt similare, astfel încât tratamentul juridic nu poate fi decât diferenţiat. De altfel, în conformitate cu prevederile art.139 din Codul de procedură penală, există, oricând, posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există temei pentru menţinerea măsurii preventive. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.141 din Codul de procedură penală, încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive, cum este şi cea a obligării de a nu părăsi ţara, poate fi atacată separat cu recurs.
Ori, în momentul înlocuirii măsurii preventive a arestului preventiv cu măsura preventivă a obligării de a nu păsări localitatea, recurentul-inculpat a avut posibilitatea atacării cu recurs a încheierii de înlocuire, încheiere care nu a fost recurată de inculpat.
Apoi, se impune a arăta că, din examinarea preambulului încheierii de înlocuire – fl. 290, rezultă că tocmai recurentul-inculpat, prin apărătorul ales, a fost cel care a solicitat înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.
De altfel, cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor privind durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea în cursul judecăţii, s-a pronunţat, implicit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr.352 din 23.09.2004 şi prin Decizia nr.442 din data de 30.05.2006, care a examinat constituţionalitatea dispoziţiilor art.145/1 Cod procedură penală (obligarea de a nu părăsi ţara), deoarece, potrivit art-145/1 alin.2 Cod procedură penală, „Dispoziţiile art.145 se aplică în mod corespunzător şi în cazul obligării de a nu părăsi ţara”.
Luarea în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea fiind pe întreaga durată a desfăşurării procesului, aşa cum s-a dispus prin încheierea de înlocuire a măsurii arestului preventiv, prelungirea dispusă de prima instanţă este lipsită de eficienţă juridică.
Nefiind reglementată instituţia prelungirii duratei măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea în cursul judecăţii, nu există cale de atac împotriva acestei măsuri, care, de altfel, ar fi şi lipsită de eficienţă în condiţiile în care această măsură s-a luat pe întreaga durată a desfăşurării procesului.
Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art.385/15 pct.1 lit.a Cod procedură penală, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-inculpat.
Decizia penală 197/9.03.2007
