i
C. proc. pen., art. 1491 alin. (13), art. 160 alin. (1)
1. Conform art. 1491 alin. (13) C. proc. pen., împotriva încheierii prin care judecătorul soluţionează propunerea de arestare preventivă se poate face recurs, fără a limita în vreun fel dreptul procurorului cu privire la legalitatea sau temeinicia încheierii. Este posibil ca procurorul, în virtutea obligaţiei sale de a veghea la respectarea dispoziţiilor legale, să atace chiar încheierea prin care s-a admis propunerea de arestare preventivă, fără a se putea invoca excepţia lipsei de interes.
2. Termenul prevăzut de art. 160 alin. (1) C. proc. pen. este un termen de decădere, a cărui nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., întrucât priveşte sesizarea instanţei.
încheierea nr. 75/R din 12 august 2005 – Gh.R.
Prin încheierea nr. 50 din 4 august 2005, pronunţată în dosarul penal nr. 1792/2005, judecătorul din cadrul Tribunalului Braşov a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.R. pe o perioadă de 15 zile, respectiv de la data de 4 august 2005 până la data de 18 august 2005 inclusiv.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea că inculpatul a săvârşit infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., constând în faptul că, în dimineaţa zilei de 4 august 2005, în jurul orelor 5.00, împreună cu o altă persoană, a pătruns în cabina unui autovehicul parcat pe str. Cărămidăriei din municipiul Braşov şi i-a sustras părţii vătămate S.S., care dormea, suma de 30.000 lei ROL şi un telefon mobil. Fiind surprins de partea vătămată, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a lovit-o cu un ciocan în cap, cauzându-i leziuni ce necesită 12-14 zile de îngrijiri medicale. Temeiurile arestării le-au constituit cazurile prevăzute de art. 148 lit. f) şi h) C. proc. pen., respectiv inculpatul este recidivist, fiind liberat din penitenciar în urmă cu 9 luni din executarea unei pedepse aplicate pentru infracţiuni de furt şi viol, şi pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, solicitând majorarea duratei arestării, motivând că timpul necesar pentru administrarea altor probe, a căror necesitate a rezultat din declaraţia inculpatului, reclamă o durată maximă a arestării, cu atât mai mult cu cât procurorul are obligaţia sesizării instanţei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare.
Referitor la excepţia dacă recursul este sau nu admisibil, cu majoritate de voturi, curtea a constatat că recursul este admisibil, pentru următoarele considerente:
Deşi interpretarea strict literară a prevederilor art. 1403 alin. (1) C. proc. pen. ar putea duce la concluzia că este supusă recursului numai încheierea prin care se ia măsura arestării preventive sau se respinge propunerea de arestare preventivă, ceea ce ar însemna că în cazul luării măsurii arestării preventive pe o durată mai mică decât cea maximă procurorul nu are deschisă vreo cale de atac, din interpretarea sistematică şi logică a normelor ce formează instituţia arestării preventive rezultă contrariul. Astfel, art. 1491 alin. (13) C. proc. pen. prevede că împotriva încheierii (prin care judecătorul soluţionează propunerea de arestare preventivă) se poate face recurs, fără a limita în vreun fel dreptul procurorului cu privire la legalitatea sau temeinicia încheierii. Este posibil ca procurorul, în virtutea obligaţiei sale de a veghea la respectarea dispoziţiilor legale, să atace chiar încheierea prin care s-a admis propunerea de arestare preventivă, fără a se putea invoca excepţia lipsei de interes.
Scopul oricărei măsuri preventive, astfel cum se prevede în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., este de a asigura buna desfăşurare a procesului penal. Or, o bună desfăşurare implică şi o durată corespunzătoare a măsurii dispuse, în speţă a arestării preventive.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, măsura arestării preventive ar putea fi luată şi numai pentru o zi, caz în care este evident că măsura ar fi pur formală şi lipsită de eficienţă, procurorul nemaiavând posibilitatea de a propune prelungirea măsurii, deşi s-ar descoperi temeiuri noi care să impună privarea în continuare de libertate a inculpatului, întrucât nu s-ar putea respecta dispoziţiile art. 159 alin. (1) C. proc. pen., care impun ca sesizarea instanţei să se facă cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive. Mai mult, şi în cazul ideal în care s-ar putea întocmi rechizitoriul în aceeaşi zi, nu pot fi respectate nici dispoziţiile art. 160 şi art. 3001 C. proc. pen., texte care obligă procurorul să înainteze dosarul instanţei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive. Dacă natura termenului de 5 zile în cazul propunerii de prelungire a arestării preventive poate fi discutabilă, în cazul termenului prevăzut de art. 160 alin. (1) C. proc. pen. este evident că este un termen de decădere, a cărui nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., întrucât priveşte sesizarea instanţei.
în sfârşit, instanţa de control judiciar are obligaţia de a verifica nu numai legalitatea măsurii, ci şi temeiurile care o justifică, ceea ce înseamnă că poate cenzura şi durata acesteia, atât în recursul procurorului, cât şi al inculpatului.
Curtea a constatat însă că recursul este nefondat.
Faţă de apărarea inculpatului, că de fapt autorul faptei este fratele său cu care se aseamănă fizic, verificările ce urmează a fi efectuate nu necesită o durată mare de timp dacă organul de urmărire penală dă dovadă de diligenţă. De asemenea, există timpul fizic necesar ca, în ipoteza imposibilităţii administrării probelor necesare în timpul cel mai scurt sau al descoperirii altor temeiuri care impun privarea de libertate în continuare a inculpatului, procurorul să sesizeze instanţa cu propunerea de prelungire a arestării preventive, în condiţiile art. 155-159 C. proc. pen.
Notă: Opinie separată. S-a apreciat că recursul trebuia respins ca inadmisibil, în raport de motivul pe care se întemeiază.
Din interpretarea coroborată, literală, dar şi teleologică a dispoziţiilor art. 1491 şi art. 1403 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că procurorului îi este asigurată prin lege posibilitatea de a propune judecătorului competent luarea măsurii arestării preventive faţă de un învinuit sau inculpat.
Conform art. 149 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că obiectul propunerii formulate de procuror îl poate constitui numai luarea măsurii arestării preventive, fără ca legea să-l îndrituiască să fixeze şi durata măsurii.
Judecătorul, examinând îndeplinirea cerinţelor legale (art. 143, art. 146 şi art. 148 C. proc. pen.) va dispune, motivat, fie în sensul luării măsurii arestării, fie în sensul respingerii propunerii, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1491 alin. (9) C. proc. pen.
în ceea ce priveşte stabilirea duratei măsurii, ea reprezintă rezultatul aprecierii judecătorului şi rămâne la lumina şi în competenţa exclusivă a acestuia, pe criterii de fapt, legate de necesitatea luării măsurii şi existenţa unui interes în desfăşurarea urmăririi penale.
în acest mod, judecătorul va impune şi o anume celeritate în administrarea probelor.
Atât timp cât propunerea procurorului a fost admisă şi judecătorul a dispus luarea măsurii arestării preventive, iar procurorul este de acord cu admiterea propunerii, acesta nu mai are calea de atac separată a recursului, numai cu privire la durata măsurii.
în dispoziţiile art. 1403 alin. (1) C. proc. pen., care sunt de strictă interpretare, nu este prevăzută o astfel de ipoteză, ca temei legal de atacare a încheierii cu recurs separat.
în lipsa unei legitimări legale procesuale exprese, exercitarea separată a căii de atac a recursului constituind o excepţie limitată la cazurile prevăzute expres de lege, recursul declarat în prezenta cauză este inadmisibil. (A. V.)
