Potrivit art.141 C.pr.pen., care se referă la calea de atac împotriva încheierii pronunţată de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.
În cazul în speţă, inculpatul are dreptul să atace încheierea de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive odată cu fondul iar în favoarea sa s-a prevăzut calea de atac a recursului împotriva încheierilor prin care instanţa menţine arestarea preventivă odată cu verificarea legalităţii şi temeiniciei în temeiul disp.art.3002 cu referire la art.160b C.pr.pen.
În această situaţie nu se poate considera că inculpatul are o poziţie dezavantajoasă în procesul penal în raport cu procurorul, principiul egalităţii armelor reliefat de mai multe ori în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, vizând procesul în ansamblul său, în cadrul căruia trebuie să existe un echilibru între părţi în ceea ce priveşte fondul cauzei, aşa cum este reglementat în art.6 din CEDO.
În această situaţie nu se poate considera că inculpatul are o poziţie dezavantajoasă în procesul penal în raport cu procurorul, principiul egalităţii armelor reliefat de mai multe ori în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, vizând procesul în ansamblul său, în cadrul căruia trebuie să existe un echilibru între părţi în ceea ce priveşte fondul cauzei, aşa cum este reglementat în art.6 din CEDO.
Prin posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei, este asigurat accesul liber la
justiţie, iar exercitarea căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul, se impune şi pentru a asigura desfăşurarea procesului cu celeritate, în spiritul art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, decizia nr. 111/R din 20februarie 2007
Prin încheierea penală din 6 februarie 2007, pronunţată în dosarul nr.5630/117/209006 a Tribunalului Cluj, în temeiul art.139 C.pr.pen., s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulată de inculpatul T.F.C., în prezent deţinut în Penitenciarul Gherla.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut că prin cererea formulată la termenul din 6.02.2007, inculpatul a solicitat să se dispună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât nu există indicii temeinice că ar fi autorul infracţiunii pentru care a fost arestat şi anume cea de tentativă la omor calificat prevăzută de art.20 C.pen., rap.la art.174 şi art.175 lit.i C.pen.
S-a considerat că, deşi unele declaraţii de martori audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti vin în contradicţie cu declaraţiile aceloraşi martori din faza de urmărire penală, la acest moment procesual instanţa nu se poate pronunţa cu privire la probele administrate şi la existenţa sau inexistenţa vinovăţiei inculpatului şi nu îndreptăţesc judecătorul să concluzioneze că în speţă s-au schimbat sau au încetat temeiurile pentru care s-a dispus luarea şi menţinerea arestării preventive.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul, solicitând a fi considerat admisibil, prin prisma disp.art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar pe fond să se caseze încheierea atacată şi rejudecând să fie admisă cererea privind înlocuirea măsurii arestării preventive întrucât la dosar există probe noi care modifică starea de fapt reţinută iniţial, iar temeiurile arestării nu se mai menţin.
Recursul declarat în cauză este inadmisibil.
Astfel, potrivit disp.art.141 C.pr.pen., care se referă la calea de atac împotriva încheierii pronunţată de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.
Acest text de lege a fost modificat, în sensul celor de mai sus, prin Legea nr.356/2006, anterior căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, admiţând un recurs în interesul legii prin decizia nr.XII/2005, a stabilit în acelaşi sens, că încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a măsurii arestării preventive, nu poate fi atacată cu recurs.
În vechea reglementare această menţiune expresă privind imposibilitatea atacării cu recurs a unor astfel de încheieri nu exista, iar practica neunitară a determinat adoptarea soluţiei asupra recursului în interesul legii la care s-a făcut referire.
Articolul 141 alin.1 C.pr.pen., în forma prevăzută anterior apariţiei Legii nr.356/2006, a fost atacat la Curtea Constituţională prin excepţii ridicate în faţa unor instanţe judecătoreşti, iar prin deciziile nr.458 din 28.10.2004 şi nr.121/1.03.2005, sa statuat că restrângerea dreptului inculpatului de a ataca încheieri prin care s-a
respins cererea de înlocuire sau revocare a măsurii arestării preventive nu încalcă dispoziţiile art.5 pct.4 şi art.13 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la libertate şi siguranţă şi dreptul la un recurs efectiv, nu vin în contradicţie cu art.23 alin.7 din Constituţie, care reglementează accesul la justiţie.
Potrivit art.126 şi art.129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată precum şi modul de exercitare a acestora.
În ceea ce priveşte încheierile, acestea nu pot fi atacate de regulă decât odată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei şi care sunt sentinţele şi deciziile.
În cazul în speţă, inculpatul are dreptul să atace încheierea de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive odată cu fondul iar în favoarea sa sa prevăzut calea de atac a recursului împotriva încheierilor prin care instanţa menţine arestarea preventivă odată cu verificarea legalităţii şi temeiniciei în temeiul disp.art.3002 cu referire la art.160b C.pr.pen.
Prin posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei, este asigurat accesul liber la justiţie, iar exercitarea căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care sa soluţionat fondul, se impune şi pentru a asigura desfăşurarea procesului cu celeritate, în spiritul art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, în lipsa unei căi de atac prevăzute de lege împotriva încheierii date de tribunal la data de 6.02.2007, recursul declarat de inculpat este inadmisibil şi va fi respins în baza art.385^ pct. 1 lit.a C.pr.pen.
Opinie separată. În speţa de faţă, de către un judecător, membru al completului de judecată desemnat pentru soluţionarea recursului, s-a manifestat o poziţie divergentă faţă de ceilalţi raportat la problema juridică legată de inadmisibilitatea/admisibilitatea exercitării unei astfel de căi de atac, exprimându-se opinia în sensul că recursul trebuia a fi catalogat ca admisibil, în final de respins ca nefondat , fiind de redat următoarele:
În ce priveşte această problemă juridică, este de reprodus conţinutul art.141 C.pr.pen., respectiv „încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă niciunei căi de atac”, în cauză respingându-se o cerere de înlocuire a măsurii arestului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Este real că legea internă manifestă această poziţie neechivocă, însă este de examinat în ce măsură prevederea mai sus menţionată nu ar fi în contradicţie cu dispoziţiile regăsite în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce au prioritate de aplicare.
În acest sens, sunt de luat în considerare în special prevederile regăsite în art.6 din Convenţie, ce vizează dreptul la un proces echitabil, articol invocat şi de către apărătorul inculpatului cu ocazia susţinerii poziţiei de admisibilitate în exercitarea unei astfel de căi de atac.
Dreptul la un proces echitabil în sensul art.6 din Convenţie, nu trebuie a fi privit la modul formal, ci prin prisma garanţiilor inserate în paragrafele ce vizează articolul.
Una dintre cele mai importante garanţii, fără îndoială, este egalitatea armelor, aspect ce trebuie să fie examinat inclusiv în conformitate cu jurisprudenţa organelor de la Strasbourg.
Principiul egalităţii armelor are aplicabilitate atât în civil cât şi în penal şi cere ca „fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de aşi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ vis-a-vis de partea adversă” (cauzele Dombo Beheer BV contra Olandei sau Giorgiadis contra Grecirie).
În penal acest principiu presupune egalitatea nu doar cu partea civilă a inculpatului ci şi cu Ministerul Public care susţine acuzarea.
Ori, atâta vreme cât Ministerul Public beneficiază întotdeauna de posibilitatea de atacare a unor hotărâri apreciate nesatisfăcătoare de către acest organism, acelaşi lucru trebuie a fi aplicabil şi inculpatului care prin dispoziţiile legii interne îi este interzisă exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri ce îi apare a fi nemulţumitoare.
Considerăm că orice fel de interpretări legate de problema juridică născută în speţă, mai sus redată, pe o linie restrictivă, respectiv, de principiu, că egalitatea de vizează procesul în ansamblul său ,echilibrul între părţi în ceea ce priveşte fondul cauzei sau că inculpatul are posibilitatea să atace o astfel de hotărâre de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv odată cu fondul, ar putea avea de suferit, atâta vreme cât egalitatea armelor invocată s-a făcut expres raportat la o astfel de speţă, doar la prohibiţiile născute de textul legal menţionat, orice trimiteri la anumite posibilităţi procesuale pe care le-ar avea inculpatul nu au o legătură directă cu speţa.
Aşadar, de către un membru al completului, se apreciază că, în funcţie de cele redate, exercitarea unei căi de atac efective împotriva unei astfel de hotărâri, din partea inculpatului, este admisibilă atâta vreme cât procurorul are această posibilitate în cazul unor hotărâri pronunţate pe aceeaşi linie, desigur nefavorabile acestuia.
În continuare însă, este de analizat în ce măsură recursul exercitat este sau nu fondat, respectiv aprecierea concretă, pe substanţă, a corectitudinii sau incorectitudinii soluţiei pronunţate de Tribunalul Cluj.
Sub acest aspect, sunt de făcut următoarele precizări :
Inculpatul este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art.20 rap.la art.174, 175 lit.i C.pen.
S-a solicitat înlocuirea măsurii arestului preventiv cu o măsură preventivă mai blândă întrucât s-ar fi schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestului.
Sub acest aspect, este de consemnat că este real că unele declaraţii ale martorilor, date în faţa instanţei, ce vizează aspecte din care s-ar contura starea de fapt specifică speţei, ar intra într-o anumită contradicţie cu cele consemnate în cuprinsul rechizitoriului şi chiar cu declaraţiile aceloraşi martori pe care le-au dat în faza de urmărire penală, însă, indiciile temeinice cerute de art.143 C.pr.pen., subzistă în continuare, paşii următori specifici fazei de cercetare judecătorească vor aduce completările şi lămuririle necesare, pentru momentul procesual de faţă toate cerinţele impuse de art.143, 148 C.pr.pen., subzistă, nu se poate promova în această fază ideea fermă a existenţei sau ineexistenţei vinovăţiei inculpatului, astfel că în mod
corect instanţa de fond a respins cererea de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În funcţie de aceste lucruri menţionate şi concluzionând prin aceea că nu se poate susţine că temeiurile ce au stat la baza luării măsurii arestului s-ar fi schimbat, nu se întrunesc condiţiile prevăzute de art.139 C.pr.pen., iar respingerea cererii de înlocuire este o soluţie pronunţată în deplină legalitate şi temeinicie.
Aşadar recursul formulat ar fi fost de respins ca nefondat pe considerentele art.385^ pct.1 lit.b C.pr.pen.
