Prin Sentinţa civilă nr. 218 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita: -s-a constatat caracterul politic al condamnării penale dispuse prin Sentinţa penală nr. 21/12.02.1985 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 21/1985 prin care reclamantul M.G. – M. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare,
-s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. –D.G.F.P. Harghita să plătească reclamantului suma de 14.000 EURO în echivalent în lei, conform cursului B.N.R. din data plăţii cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu executarea pedepsei în loc de detenţie timp de 1 an şi 4 luni şi cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamantul, prin neprezentare la încorporare şi pentru care a fost condamnat penal, a urmărit să i se respecte una din drepturile sale civile fundamentale şi anume libertatea de gândire, conştiinţă şi (art. 9 C.E.D.O.), libertate fundamentală care este una din bazele regimului democratic şi include elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă.
S-a considerat că sunt incidente dispoziţiile art.1 alin. 3 raportat la art. 5 pct. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, recalificat în apel în baza art. 282 Cod procedură civilă, pârâtul D.G.F.P. Harghita în reprezentarea Statului Român prin M.F.P. solicitând admiterea apelului şi modificarea hotărârii atacate în sensul exonerării Statului Român de la plata sumei de 14.000 EURO, precum şi de la cheltuielile de judecată în cuantum de 2000 lei.
În motivarea cererii s-a arătat că, României adoptată în anul 1965, garanta în cuprinsul art.30 libertatea conştiinţei şi libertatea exercitării cultului religios, iar pe de altă parte, prin art. 40 instituia obligaţia, pentru toţi cetăţenii ţării de a îndeplini serviciul militar.
În aceste condiţii pronunţarea unor condamnări pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la recrutare sau încorporare nu pot fi înţelese ca încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca negări şi nerespectări ale drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale din raţiuni politice, deoarece Constituţia garanta libertatea conştiinţei dar în acelaşi timp prevedea şi obligaţia executării serviciului militar pentru toţi cetăţenii, neexistând aşadar o pe criterii religioase.
Prin urmare, în perioada ulterioară anului 1968, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pe criteriul apartenenţei la un cult religios ci pentru săvârşirea unor fapte strict determinate de norme penale iar problema libertăţii de conştiinţă şi de religie în legătură cu obligaţia de satisfacere a stagiului militar nu poate fi considerată ca fiind indisolubil legată de regimul politic existent în aceea perioadă, deoarece nu are la bază raţionamente ce ţineau de valorile comuniste, ci de organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Acest aspect nu ţinea strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadrul menţinut şi în perioada post –comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetăţenilor apţi să-l efectueze şi nu se poate considera că a existat o persecuţie politică.
Pe cale de consecinţă condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului –Lege nr. 118/1999 şi al Legii 221/2009.
În ceea ce priveşte acordarea sumei de 14.000 Euro cu titlul de despăgubiri morale, aceasta nesocoteşte jurisprudenţa C.E.D.O. şi nu este echitabilă.
Cheltuielile de judecată au fost acordate în mod ilegal.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 alin. 9 Cod procedură civilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că apelul declarat este nefondat din următoarele considerente:
Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din O.U.G. nr. 214/1999 modificată.
Conform art. 2 alin.1 lit. d din O.U.G. nr.214/1999 constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop, printre altele, nerespectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Prima instanţă în mod întemeiat a constatat condamnarea politică a reclamantului pentru neprezentare la încorporare deoarece n-au fost respectate una din drepturile sale civile fundamentale, şi anume libertatea de conştiinţă, de gândire şi religie.
Neprezentarea la încorporare s-a datorat convingerilor religioase ale reclamantului şi a împrejurării că libertatea religioasă era recunoscută prin art. 30 al Constituţiei din anul 1965.
Într-adevăr art. 40 din Constituţie prevedea că serviciul militar este obligatoriu, aceasta însă a constituit o încălcare a dreptului fiecărui individ în alegerea religiei şi legislaţia vremii nu a prevăzut posibilitatea serviciului militar alternativ.
Ori, potrivit prevederilor art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948, semnată de România la 14 decembrie 1955 „orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a – şi schimba sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinire de rituri”.
Statul Român avea obligaţia să garanteze respectarea libertăţii religioase şi cea de manifestare a religiei sau a convingerii religioase împărtăşite restricţiile şi îngrădirile putând fi necesare doar pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora, aşa cum se stipula în art. 18 alin.3 din actul normativ mai sus arătat.
Comportamentul ce este reproşat reclamantului, constituie o ingerinţă nejustificată a statului în exerciţiul libertăţii de manifestare a religiei şi a convingerilor religioase şi nu era o măsură necesară într-o societate democratică, deoarece exista posibilitatea reglementării serviciului militar alternativ.
Dealtfel, toate aceste drepturi şi posibilitatea manifestării lor exterioare sunt garantate de art. 9 din Constituţia Europeană a Drepturilor Omului, care are efect direct şi preeminent.
Prin urmare, reclamantul M.G. – M., în calitate de adept al cultului „Martorii lui Iehova”, interzis în timpul regimului politic comunist, a refuzat prestarea serviciului militar obligatoriu din motive religioase, deoarece legislaţia din aceea vreme nu a prevăzut, tocmai în considerarea respectării efective a unei dintre libertăţile fundamentale ale omului, consacrate atât de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cât şi de Constituţia României din anul 1965, anume libertatea de conştiinţă şi de credinţă religioasă, posibilitatea serviciului militar alternativ pentru persoanele care, din diferite motive, inclusiv de conştiinţă sau de religie, nu pot efectua serviciul militar sub arme.
Este evident că prin condamnarea penală a reclamantului la pedeapsa închisorii de 3 ani, din care a executat 1 an şi 4 luni, s-a adus o atingere gravă personalităţii umane a acestuia, fiind afectată situaţia sa profesională, socială şi familială.
Acest aspect dealtfel rezultă şi din declaraţia martorului audiat în cauză (fila 70 dosarul de fond).
În această situaţie se apreciază că acordarea sumei de 14.000 Euro este justă pentru repararea prejudiciului suferit.
Faţă de cele ce preced, ţinând seama şi de prevederile art.296 Cod procedură civilă urmează să se respingă apelul declarat ca nefondat.
