Asistenţă juridică; amenda aplicată apărătorului ales; posibilitatea de a mai exercita cale de atac odată cu fondul cauzei.
Prin sentinţa penală nr. 3133 din 23.11.2010 a Judecătoriei Iaşi, dată în dosar nr. 18850/245/2010, au fost condamnaţi:
– inculpatul M. N.D., pentru săvârşirea infracţiunii de „tâlhărie”, prev. şi ped. de art.211 alin.1, alin.2 lit.b) şi c) şi alin.2 ind.1 lit.a) şi b) din Codul penal, cu aplicarea disp. art.37 lit.a) din Codul penal şi cu aplicarea disp. art.74 alin.1 lit.c) din Codul penal rap. la art.76 alin.1 lit.b) din Codul penal, la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare; în baza disp. art.61 din Codul penal, s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiţionate privind restul de 303 zile rămas neexecutat din pedeapsa totală rezultantă de 4(patru) ani închisoare, aplicată inculpatului – pentru comiterea unui concurs infracţional – prin sent. pen. nr.506 din 21.02.2008 a Judecătoriei Iaşi, rămasă definitivă prin neapelare la data de 10.03.2008, rest care a fost contopit cu pedeapsa stabilită prin prezenta hotărâre, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea rezultantă respectiv, pedeapsa de 6(şase) ani închisoare, cu în regim de detenţie.
În baza disp. art.350 din Codul de procedură penală, instanţa de fond a menţinut starea de arest a inculpatului şi, în baza disp. art.88 din Codul penal, s-a dedus din pedeapsa totală rezultantă de 6(şase) ani închisoare stabilită, durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului, începând de la data de 01.06.2010 până la zi.
– inculpatul M.A., pentru săvârşirea infracţiunii de „tâlhărie”, prev. şi ped. de art.211 alin.1, alin.2 lit.b) şi c) şi alin.2 ind.1 lit.a) şi b) din Codul penal, cu aplicarea disp. art.74 alin.1 lit.c) din Codul penal rap. la art.76 alin.1 lit.b) din Codul penal, la pedeapsa de 3(trei) ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.
În baza disp. art.350 din Codul de procedură penală, a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi, în baza disp. art.88 din Codul penal, s-a dedus din pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare stabilită, durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului, începând de la data de 01.06.2010 până la zi.
De asemenea, instanţa a constatat recuperat integral, prin restituire, prejudiciul cauzat părţii vătămate G.E., care nu s-a mai constituit parte civilă în prezenta cauză penală.
Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, au declarat apel inculpaţii M.A. şi M.N.D., dar şi apărătorul C. C. care a fost amendat judiciar pe parcursul desfăşurării judecăţii la instanţa de fond.
În motivarea apelului formulat de inculpatul M.A. se arată că pedeapsa aplicată de instanţa de fond este prea mare având în vedere faptul că prejudiciul a fost integral recuperat, partea vătămată nu a mai avut pretenţii de natură civilă în cauză iar inculpatul nu s-a sustras procedurilor penale. Susţine inculpatul şi faptul că a comis fapta ce face obiectul cauzei datorită anturajului în care a intrat iar aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus i-ar permite să-şi ajute familia la nevoile casnice.
În motivarea apelului formulat de inculpatul M.N.D. se arată că pedeapsa aplicată de instanţa de fond este prea mare având în vedere faptul că inculpatul a recunoscut şi regretat comiterea faptei, prejudiciul cauzat părţii vătămate a fost recuperat integral de familia acestuia iar concubina inculpatului urmează să dea naştere unui copil a cărui întreţinere va fi foarte grea datorită lipsei îndelungate a inculpatului din sânul familiei. Susţine inculpatul că instanţa de fond a făcut o greşită individualizare a pedepsei şi nu a avut în vedere faptul că după executarea pedepsei anterior aplicate s-a reintegrat în societate, şi-a găsit un loc de muncă şi şi-a întemeiat o familie.
Invocă inculpatul în apărare aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 3201 C.proc.pen., dispoziţii legale care, chiar dacă au intervenit după momentul condamnării inculpatului în primă instanţă, sunt aplicabile din perspectiva C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) fiind o lege penală mai favorabilă, iar în cauză, la instanţa de fond, inculpatul a solicitat doar administrarea de înscrisuri în circumstanţiere. Arată inculpatul că refuzul de a i se aplica aceste prevederi legale ar constitui o încălcare a disp. art. 16 din României şi a drepturilor omului.
În motivarea apelului promovat de apelanta C.C. se arată că prin încheierea din data de 05.10.2010 s-a dispus faţă de aceasta, în calitate de apărător ales al inculpatului M.A., a unei amenzi judiciare pentru neprezentare la termenul respectiv. Susţine apelanta faptul că imposibilitatea de prezentare a fost dovedită cu acte medicale iar instanţa de fond a înţeles greşit conţinutul acestora, dispunând doar reducerea cuantumului amenzii judiciare la 1500 lei.
Pentru dovedirea motivelor de apel părţile nu au solicitat administrarea altor probatorii.
La termenul de judecată din data de 22.02.2011 instanţa de apel, din oficiu, a invocat inadmisibilitatea recursului declarat de apelanta C.C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 05.10.2010 a Judecătoriei Iaşi, încheiere pronunţată în aceeaşi cauză.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii apelului tribunalul reţine următoarele:
Prin încheierea din data de 05.10.2010 a Judecătoriei Iaşi, dată în dosar nr. 18850/245/2010, s-a dispus amendarea apărătorului ales al inculpatului M.A., avocat C.C., cu suma de 5000 lei, în baza art. 198 alin. 3 C.proc.pen., pentru lipsa nejustificată de la termenul de judecată.
Împotriva acestei încheieri, apărătorul a formulat cerere de scutire de la plata amenzii la data de 18.10.2010, depunând la dosar copia unei adeverinţe medicale.
Prin încheierea din data de 19.10.2010 a Judecătoriei Iaşi, dată în dosar nr. 18850/245/2010, instanţa a respins cererea apărătorului de scutire de la plata amenzii judiciare aplicate iar în temeiul art. 199 alin. 3 C.proc.pen. a redus cuantumul amenzii judiciare aplicate la suma de 1500 lei, dispunând darea în debit.
Împotriva încheierii de şedinţă din data de 05.10.2010 a Judecătoriei Iaşi apărătorul C.C. a promovat şi calea de atac a apelului odată cu fondul cauzei.
Tribunalul constată însă că, atât timp cât împotriva încheierii de şedinţă din data de 05.10.2010 a Judecătoriei Iaşi apărătorul a avut la dispoziţie o cale de atac specială, prev. de art. 199 C.proc.pen., respectiv cererea de scutire sau de reducere a amenzii judiciare, cale pe cale apărătorul a şi uzitat-o, nu se mai poate proceda la o reformare a acestei încheieri odată cu fondul cauzei.
Este adevărat că încheierile pronunţate pe parcursul judecăţii de instanţa de fond fac corp comun cu hotărârea finală şi ca atare sunt supuse controlului judiciar odată cu aceasta, dar, cât timp împotriva unor încheieri se prevăd căi separate pe care pot fi contestate şi reformate, acestea dobândesc caracter definitiv.
Evident că procedura de contestare separată a încheierii de amendare este una specială şi nu implică un control judiciar din partea unei instanţe superioare în grad celei care a dispus aplicarea amenzii, dar acest aspect este determinat de specificitatea abaterilor judiciare, fiecare judecător conştientizând modul în care abaterea comisă afectează celeritatea cauzei penale cu care este investit. Ori, o atare apreciere nu mai este la îndemâna instanţei ierarhic superioare de control, motiv pentru care şi legiuitorul a stabilit procedura specială de contestare a amenzilor judiciare.
O interpretare contrară a dispoziţiilor art. 199 C.proc.pen. ar determina apariţia unor situaţii hilare, în care împotriva aceleiaşi încheieri de şedinţă se exercită două căi de atac diferite, la intervale de timp diferite, putând fi pronunţate soluţii diferite de instanţe. Spre ex., dacă am considera admisibil şi fondat (ceea ce nu este cazul) apelul apărătorului C.C. şi s-ar reforma încheierea din data de 05.10.2010, cum s-ar concilia acest aspect cu încheierea instanţei din 19.10.2010, încheiere care nu face obiectul controlului apelului promovat de aceasta!?
Deşi textul art. 199 C.proc.pen. nu exclude posibilitatea atacării încheierii şi odată cu soluţia dată fondului cauzei, acest aspect se impune având în vedere şi dispoziţiile corespunzătoare din (dreptul comun) care prevăd expres că împotriva încheierii de aplicare a amenzii judiciare se poate face numai cerere de reexaminare, cu posibilitatea de a cere scutirea sau reducerea amenzii – art. 1085 C.proc.civ.
Faţă de considerentele anterior expuse, considerând că încheierea instanţei de fond din 05.10.2010 este supusă unei căi de atac speciale, cale de atac de care s-a uzat în cauză şi încheierea a dobândit caracter definitiv, Tribunalul va admite excepţia inadmisibilităţii apelului promovat împotriva acesteia şi va respinge calea de atac ca atare, urmând a analiza pe fond doar apelurile promovate de inculpaţii M.A. şi M.N.D.
Instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a tuturor probatoriilor administrate pe parcursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti şi, constatând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 345 alin. 2 C.proc.pen., a dispus condamnarea celor doi inculpaţi pentru comiterea infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.
Inculpatul M.A. a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond doar sub aspectul modalităţii de individualizare a pedepsei aplicate, considerând cuantumul stabilit de instanţă ca fiind prea mare.
Tribunalul reţine însă că, în ceea ce priveşte pe inculpatul M.A., instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a criteriilor prevăzute de dispoziţiile C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) şi, reţinând în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. c C.pen., a coborât pedeapsa sub minimul special prevăzut de textul de incriminare a infracţiunii comise de acesta.
Este adevărat că pe parcursul procedurii inculpatul a avut o atitudine sinceră, de recunoaştere a faptei comise, acesta fiind şi motivul pentru care instanţa a coborât pedeapsa cu închisoarea sub minimul legal (de 7 ani închisoare) şi a aplicat inculpatului o pedeapsă în cuantum de 3 ani. Evident că potrivit art. 76 lit. b C.pen. instanţa putea coborî minimul pedepsei până la 1 an închisoare, însă acest cuantum al pedepsei nu este obligatoriu pentru instanţă ci reprezintă doar o limită până la care aceasta poate aprecia incidenţa criteriilor de individualizare a sancţiunii penale. Ori, în cauză, cu privire la inculpatul M.A. sunt incidente şi circumstanţe de agravare a răspunderii penale (art. 75 alin. 2 C.pen.), respectiv faptul că a comis fapta pentru care a fost condamnat în timpul nopţii, în loc public, împreună cu o altă persoană, ştiind că acesta are asupra sa o substanţă paralizantă, şi, deşi a valorificat bunul sustras de el părţii vătămate (telefonul mobil) nu a făcut nici un demers pentru acoperirea prejudiciului, faptul că parte vătămată nu a avut pretenţii în cauză datorându-se intervenţiei familiei celuilalt inculpat care a acoperit prejudiciul cauzat acesteia.
În raport de aceste elemente, ţinând seama şi de faptul că inculpatul M.A. nu este la primul conflict cu legea penală (f. 70-81, d.u.p.), organele judiciare manifestând indulgenţă faţă de comportamentul său antisocial în trecut, fără ca inculpatul să conştientizeze posibilele urmări ale conduitei adoptate, Tribunalul reţine că pedeapsa aplicată de instanţa de fond acestuia, prin cuantum şi modalitate de executare, corespunde unei juste individualizări, motiv pentru care va respinge ca nefondat apelul promovat de acesta.
Cu privire la apelul promovat de apelantul inculpat M.N.D. tribunalul reţine că acesta vizează în principal două aspecte: aplicarea prevederilor art. 3201 C.proc.pen., text introdus prin legea 202/2010, şi greşita individualizare a pedepsei de către instanţa de fond.
Cu privire la primul aspect, Tribunalul reţine că potrivit art. 3201 C.proc.pen. „ Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi. Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse. Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia. În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător. Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1 – 6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.”
Dispoziţiile nou introduse în Codul de procedură penală au natură juridică mixtă, de drept procesual şi de drept material, aplicarea dispoziţiilor de drept material – reducerea limitelor de pedeapsă – fiind condiţionată de incidenţa condiţiilor normei procesual penale, normă care este de imediată aplicare şi nu retroactivează.
Astfel, această procedură simplificată poate fi aplicată numai cu privire la cauzele penale în care nu a fost citit actul de sesizare la data intrării în vigoare a legii 202/2010 – 25 noiembrie 2010, normele de procedură fiind de imediată aplicare. În procesul penal, sub aspect procedural, este aplicabil numai principiul imediatei aplicări a legii de procedură, ce presupune că aceasta se aplică tuturor actelor efectuate în activitatea procesuală, în perioada de timp în care este în vigoare, indiferent de data săvârşirii infracţiunii pentru care se formulează acuzaţia penală si de data începerii procesului penal (înainte sau după intrarea legii de procedură în vigoare). Aşadar, în materia legilor de procedură este aplicabil principiul tempus regit actum, neavând aplicabilitate principiul mitior lex. În doctrina română s-a arătat, în mod întemeiat, că din principiul aplicării imediate a legii procesual penale rezultă că aceasta este numai activă si niciodată extraactivă, adică nu se va aplica în trecut, la acte si la raporturi trecute, nu mai poate avea eficienţă asupra unui act procesual efectuat anterior intrării ei în vigoare, nu mai poate atinge valabilitatea acestuia; ceea ce s-a făcut sub imperiul legii anterioare nu se mai poate desface prin legea nouă iar actele procesuale efectuate sub legea veche, după normele acesteia, îşi păstrează valabilitatea lor originară, si deci si toate efectele legale. Prin urmare legea procesuală nu este retroactivă si nu este nici ultraactivă, fiindcă nu se mai poate aplica proceselor sau actelor ce intervin sau continuă după ieşirea ei din vigoare, căci acestora li se aplică imediat legea nouă, excepţie putând fi numai legea care modifică competenţa unei instanţe fără a desfiinţa însăşi instanţa.
Prin urmare, în situaţia în care într-o cauză penală a fost începută cercetarea judecătorească la momentul intrării în vigoare a legii 202/2010, legea „micii reforme”, inculpatul nu mai poate beneficia de efectele procedurii simplificate, şi, deci, de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea pentru care este cercetat.
Ori, în dosarul nr. 18850/245/2010 cercetarea judecătorească a debutat la data de 27.07.2010, anterior intrării în vigoare a legii 202/2010, dispoziţiile art. 3201 C.proc.pen. nefiind în vigoare la acel moment. Introducerea ulterioară în Codul de procedură penală a art. 3201 C.proc.pen. nu dădea dreptul inculpatului de a beneficia de dispoziţiile acestuia, nefiind îndeplinite condiţiile legale (neînceperea cercetării judecătoreşti) pentru a opera norma de procedură prevăzută de acest text de lege, normă de a cărei aplicare este condiţionată aplicarea normei de drept material privind reducerea limitelor de pedeapsă.
În analizarea incidenţei art. 3201 alin. 7 C.proc.pen. în cadrul cauzelor aflate deja în faza cercetării judecătoreşti la data intrării în vigoare a acestuia, nu se poate face abstracţie de faptul că această normă nu este una care să acţioneze pur şi simplu, fără nici o condiţie, ci este o normă a cărei incidenţă este condiţionată de efectuarea unui act procesual de către inculpat, respectiv recunoaşterea faptelor şi solicitarea de către acesta, până la începerea cercetării judecătoreşti, ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Ori, în cauzele în care s-a trecut la cercetarea judecătorească înainte de intrarea în vigoare a noului art. 3201 C.proc.pen., nu este şi nu mai poate fi îndeplinită această din urmă condiţie.
Dacă instanţele ar face doar aplicarea art. 3201 alin. 7 C.proc.pen., fără să ţină cont de faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile aliniatelor 1-6 ale aceluiaşi articol, s-ar ajunge la o combinare a dispoziţiilor din legea nouă cu dispoziţiile legii vechi, creându-se pe cale de interpretare o a treia lege (lex tertia), lucru ce nu poate fi admis.
De aceea, tribunalul consideră că nu se poate face aplicarea art. 3201 alin. 7 C.proc.pen. în cauzele aflate pe rolul instanţelor la intrarea în vigoare a acestui text de lege şi în care s-a început cercetarea judecătorească, de vreme ce nu s-a urmat procedura simplificată de judecată doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, prevăzută de acest articol.
În cazul unei succesiuni de legi de procedură nu poate fi invocată egalitatea în faţa legii şi a deoarece legea de procedură se aplică imediat tuturor persoanelor aflate în acelaşi stadiu procesual, fără vreo discriminare. Inculpaţii în cazul cărora s-a început cercetarea judecătorească sunt într-o situaţie juridică distinctă de cei faţă de care nu s-a atins acest moment procesual, iar posibilitatea de a cere judecarea doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale acordată doar celor din urmă nu constituie un act de discriminare, egalitatea în faţa legii putând fi invocată doar de persoane aflate în situaţii juridice identice.
De altfel, dispoziţiile art. 3201 C.proc.pen. nu sunt aplicabile cauzelor penale în care la data de 25.11.2010 (data intrării în vigoare a legii 202/2010) era începută cercetarea judecătorească nici din perspectiva scopului acestei legi, de accelerare a proceselor penale, poziţia procesuală a inculpaţilor de recunoaştere a faptelor penale pentru care sunt cercetaţi fiind reţinută de instanţele de judecată ca şi circumstanţă atenuantă, aspect reţinut şi în cazul inculpatului M.N.D..
Totuşi, cu privire la al doilea aspect invocat de apelantul inculpat, Tribunalul reţine că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a cuantumului până la care poate fi redusă pedeapsa pentru inculpatul M.N.D..
Este adevărat că în cauză operează în concurs circumstanţe de agravare şi de atenuare a pedepsei pentru inculpat, însă, dată fiind poziţia procesuală sinceră a inculpatului, instanţa trebuia să dea un mai puternic efect cauzelor de atenuare a pedepsei. Corect au fost reţinute în cauză dispoziţiile art. 74 lit. c şi art. 76 lit. b C.pen., însă instanţa de fond trebuia să observe incidenţa în cauză, doar în cazul acestui inculpat, şi a circumstanţei prevăzute de art. 74 lit. b C.pen., întrucât plata efectuată de mama inculpatului către partea vătămată a fost făcută în numele şi pentru inculpatul M.N.D., mama acestuia neavând vreo calitate în dosar (f. 29, d.u.p.).
De aceea, având în vedere poziţia procesuală sinceră a inculpatului pe parcursul procesului penal, faptul că acesta a recuperat paguba cauzată părţii vătămate iar fapta ce face obiectul cauzei a fost comisă pe fondul consumului de alcool, ambii inculpaţi având iniţiativa, instanţa trebuia să dea un mai puternic efect circumstanţelor de atenuare a pedepsei, circumstanţe care, odată reţinute, trebuie să ducă la o individualizare judicioasă a răspunderii penale a inculpatului, având în vedere că limita până la care poate fi coborâtă pedeapsa este de 1 an potrivit art. 76 lit. b C.pen. iar dacă inculpatului i-ar fi fost aplicabile disp. art. 3201 C.proc.pen. pedeapsa putea fi coborâtă până la limita de 4 ani şi 8 luni.
Faţă de aceste considerente, tribunalul va admite apelul promovat de inculpatul M.N.D. împotriva sentinţei penale nr. 3133 din 23.11.2010 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care o va desfiinţa în parte, în latura penală, în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate acestui inculpat. Rejudecând cauza, se va proceda la descontopirea pedepsei rezultante aplicate inculpatului, de 6 ani închisoare, în pedepsele componente şi va fi redusă pedeapsa aplicată inculpatului M.N.D. pentru săvârşirea infracţiunii de „tâlhărie”, prev. şi ped. de art.211 alin.1, alin.2 lit.b) şi c) şi alin.2 ind.1 lit.a) şi b) din Codul penal, cu aplicarea disp. art.37 lit.a) din Codul penal şi cu aplicarea disp. art.74 alin.1 lit.c) din Codul penal rap. la art.76 alin.1 lit.b) din Codul penal, la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza disp. art.61 din Codul penal se va dispune revocarea beneficiului liberării condiţionate privind restul de 303 zile rămas neexecutat din pedeapsa totală rezultantă de 4 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sent. pen. nr.506 din 21.02.2008 a Judecătoriei Iaşi, rămasă definitivă prin neapelare la data de 10.03.2008, rest pe care îl va contopi cu pedeapsa stabilită prin prezenta decizie, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea rezultantă respectiv pedeapsa de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.
