În baza art.180 alin 2 Cp a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe.
În baza art.192 alin 1 Cp a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.
În baza art.33 lit.a Cp raportat la art.34 lit.e Cp s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea aceea de 6 luni închisoare
În baza dispoziţiilor art.861Cp s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o durata de 3 ani şi 6 luni ce constituie termen de încercare pentru inculpat conform art.862 Cp
În baza art.170 Cpp, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii, respectiv obligă inculpatul să restituie minora Vişan Ionuţa Amalia, părţii vătămate Ilie Mihaela.
În baza art.346 alin 1 raportat la art.14 şi art.15 Cpp, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă I.M., inculpatul fiind obligat să-i plătească suma de 4000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă s-a reţinut că:
Inculpatul a avut în perioada 1997-1999 o relaţie de concubinaj cu partea vătămată, din această relaţie rezultând minora V.I.A.. Această relaţie de concubinaj a luat sfârşit în anul 1999, între inculpat şi partea vătămată desfăşurându-se mai multe litigii civile, litigii prin care s-a discutat încredinţarea minorei. Definitiv şi irevocabil prin decizia civilă nr.3131/ 7 oct.2003 a Curţii de Apel Craiova s-a decis ca minora să rămână încredinţată mamei sale, partea vătămată I.M.. După acest moment, timp în care minora a rămas în domiciliul tatălui său,mama sa a făcut numeroase demersuri pentru a reuşi să pună în respectivele hotărâri judecătoreşti, tatăl minorei, inculpatul V.F. refuzând constant să dea fetiţa, deşi s-au făcut numeroase demersuri prin intermediul executorilor judecătoreşti. În cele din urmă, mama a reuşit să ia fetiţa în domiciliul său.
Deşi ştia, că există hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care fetiţa i-a fost încredinţată mamei, inculpatul fără a mai uzita de căile legale, fără drept a hotărât să răpească minora.
Pentru a-şi pune în practică planul, a plecat în dimineaţa zilei de 05.07.2006 din localitatea Călăraşi, unde domiciliază, împreună cu martorii O.F. şi S.J. în localitatea unde domiciliază partea vătămată împreună cu minora . Ajunşi în respectiva localitate în jurul orelor 6.00, au stat în maşină pe o uliţa alăturată aşteptând ca partea vătămată să rămână singură în domiciliu, respectiv ca soţul său să plece la serviciu.
În jurul orelor 8.30, inculpatul a pătruns în curtea părţii vătămate, unde după ce a avut o serie de discuţii cu aceasta a lovit-o, după care cu forţa a luat fetiţa, a urcat-o în maşină şi a plecat.
Considerând a fi îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa celor trei infracţiuni instanţa a dispus condamnarea inculpatului.
La alegerea pedepsei, instanţa a avut în vedere în primul rând faptul că minora era bolnavă, suferind de insuficienţă mitrală, sindrom hiperkinetic, boli în baza cărora a fost încadrată într-un grad de mediu. Din probele administrate a reieşit că inculpatul nu avea cunoştinţă de bolile de care suferă minora, iar după ce aluat copilul abuziv din domiciliul mamei, a refuzat să accepte faptul că fetiţa este bolnavă şi implicit să-i acorde tratamentul medical adecvat.
Pe de altă parte având în vedere dispoziţiile art.8 din CEDO instanţa a dispus analizarea faptei inculpatului de a nu respecta măsurile dispuse de instanţele de judecată cu privire la minor şi sub acest aspect. Astfel, în virtutea acestui articol, s-a considerat că statului îi revin obligaţii pozitive în cazul executării hotărârilor judecătoreşti prin care sunt stabilite drepturile părinteşti, art. 8 implicând dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său. În jurisprudenţa CEDO sunt numeroase cazurile în care după ce unul din părinţi a obţinut un drept părintesc, de regulă printr-o hotărâre a unei instanţe naţionale, întâmpină dificultăţi în exercitarea dreptului respectiv, ceea ce înseamnă şi o nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. În asemenea cazuri s-a decis că statului îi revin şi unele obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii de familie, chiar şi în sfera relaţiilor între indivizi. În aceste cazuri trebuie avut în vedere în primul rând interesul superior al copilului, procedurile legate de executarea hotărârilor judecătoreşti, necesitând urgenţa, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor între copil şi părintele care nu locuieşte cu el. În astfel de situaţii îi revine statului obligaţia de a lua toate măsurile necesare, inclusiv coercitive asupra părintelui ce se face vinovat de încălcarea acestor drepturi, măsuri care să ducă la ocrotirea efectivă a acestor valori.
Cum în cazul de faţă s-a constatat un refuz constant al inculpatului de a respecta hotărârile judecătoreşti dispuse împotriva sa, cu privire la încredinţarea minorei, instanţa a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse egale cu maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea prev. şi ped. de art.307Cp, respectiv de 3 luni.
Deşi, inculpatul a recunoscut săvârşirea acestei infracţiuni, acest aspect nu a fost reţinut de instanţă ca şi circumstanţă atenuantă, dat fiind faptul că întrucât minora se afla chiar în acel moemnt la dânsul, fără ca acesta să aibă vreun titlu legal în virtutea căruia să o reţină, era puţin posibil să nege săvârşirea acestei fapte.
Conform art.170 Cpp, instanţa poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acestei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă. În baza acestui temei legal s-a dispus ca inculpatul să fie obligat să-i înapoieze părţii vătămate minora.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei rezultante, instanţa a considerat că se impune suspendarea executării sub supraveghere.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă, inculpatul fiind obligat să plătească suma de 4000 lei cu titlu de daune morale, justificate atât de suferinţa fizică produsă parţii vătămate, dar mai ales suferinţa psihică, legată de imposibilitatea părţii civile de a-şi lua fata înapoi, mai ales ştiind-o bolnavă, iar pe de altă parte prejudiciul moral produs acesteia prin nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti, de violarea domiciliului său, despăgubirile având rolul de a îndulci aceste suferinţe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul criticând-o pentru netemeinicie atât sub aspectul reţinerii în sarcina sa a infracţiunilor de violare de domiciliu şi lovire, cât şi sub aspectul pedepselor aplicate, considerate a fi prea grele, precum şi sub aspectul laturii civile.
Tribunalul Olt, prin decizia penală nr.407/13 sept.2007 a respins recursul inculpatului, considerând că instanţa de fond în mod corecta apreciat că inculpatul se face vinovat de comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată.
S-a apreciat că instanţa de fond a făcut o justă individualizare a pedepselor atât sub aspectul cuantumului acestora, cât şi sub aspectul modalităţii de executare.
În mod corect a fost apreciată şi latura civilă a cauzei sub aspectul daunelor morale acordate.
Postat 5.11.2007
