Legea nr. 682/2002, art. 19 C. pen., art. 14 C. proc. pen., art. 461 lit. d)
Aplicarea dispoziţiilor art. 19 Legea nr. 682/2002 referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă este o
chestiune de fond, urmând a fi avută în vedere de instantă la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv. Neapli-carea de către instanţe a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1554 din 3 martie 2005
Prin sentinţa penală nr. 264 din 13 iulie 2004, Tribunalul Mureş a respins contestaţia la formulată de condamnatul P.B., prin care acesta solicită instanţei reducerea pedepsei de 7 ani şi 6 luni închisoare la care a fost condamnat definitiv prin sentinţa penală nr. 71/2002 a Tribunalului Harghita, cerând aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 14 C. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a motivat că, în cauză, condamnatul nu beneficiază de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 referitoare la reducerea la jumătate a limitelor pedepsei, deoarece nu a denunţat el însuşi pe făptuitorul care a comis infracţiunea de corupţie, iar pe de altă parte, tragerea la răspundere penală a acestuia nu s-a realizat încă, în sensul că nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare a celui denunţat.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin decizia nr. 177/A din 5 noiembrie 2004, a admis apelul condamnatului P.B., a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a dispus admiterea contestaţiei la executare făcând aplicarea prevederilor art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002. Prin urinare a redus pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 71/2002 a Tribunalului Harghita pentru fiecare din cele două infracţiuni de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174-art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., aflate în concurs, la câte 4 ani închisoare, urmând ca în final condamnatul să execute 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş care, fară a arăta cazul de casare, a criticat-o pentru că până la condamnarea contestatorului, tragerea la răspundere a lui O.G., în sensul aplicării pedepsei, nu s-a realizat, iar pe de altă parte nu contestatorul l-a denunţat prima dată pe O.G., chiar dacă a fost ulterior audiat ca martor.
Recursul este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., rezultă că motivul de casare prevăzut la art. 385 pct. 171 C. proc. pen., referitor la greşita aplicare a legii, se ia în considerare întotdeauna şi din oficiu.
In cauză, instanţele au avut de rezolvat contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., potrivit căreia „contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării”.
Ambele instanţe au considerat de principiu admisibil demersul condamnatului pentru reducerea pedepsei pe calea contestaţiei la executare, diferenţa constând în aceea că prima instanţă a respins contestaţia cu motivarea că în speţă nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 pentru reducerea pedepsei, iar instanţa de apel a considerat îndeplinite aceste condiţii şi, prin admiterea contestaţiei la executare, a redus pedeapsa.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, persoana care are calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 şi care a comis o infracţiune gravă, iar înainte sau în timpul urmăririi penale ori a judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altei persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Din examinarea textului rezultă că, pentru a beneficia de înjumă-tăţirea limitelor de pedeapsă, martorul trebuie să facă parte din categoria celor definite la art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 din lege, adică fie arc calitate procesuală legală de martor potrivit Codului de proccdură penală, fie, fară a avea o calitate procesuală în cauză, prin informaţii şi date determinante contribuie la aflarea adevărului în cauze grave sau la prevenirea producerii unor pagube deosebite prin infracţiuni, în această categorie fiind inclusă şi persoana care are calitate de inculpat într-o altă cauză.
Martor, în sensul Legii nr. 682/2002, este şi persoana care potrivit art. 2 lit. a) pct. 3 din lege, se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate şi prin informaţiile şi datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii ori la repararea unor pagube deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Această categorie de martori nu este însă enumerată în art. 19 din Legea nr. 682/2002 între cele care beneficiază de înjumătăţirea pedepsei, fiind exclusă de la acest beneficiu.
In cauză, inculpatul P.B. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 71/2002 a Tribunalului Harghita, rămasă definitivă la 7 noiembrie
2003, prin decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, în 2004 când a fost audiat ca martor în cauza privind pe O.G., contestatorul se afla în situaţia de la art. 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 682/2002, condamnat aflat în executarea unei pedepse.
Prin urmare, nu putea beneficia de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 cum greşit motivează Curtea de Apel Târgu-Mureş.
De altfel, în acest sens este şi dispoziţia din art. 19 din Legea nr. 682/2002 potrivit căreia beneficiază de înjumătăţirea pedepsei persoana care a comis o infracţiune gravă, iar înainte sau în timpul urmăririi penale ori a judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni ori, aşa cum s-a arătat, contestatorul a depus mărturie după trimiterea urmăririi penale şi după finalizarea judecării lui.
Pe de altă parte, aplicarea dispoziţiilor art. 19 referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă este în mod evident o chestiune de fond. Atâta vreme cât în cursul procesului instanţa constată că o persoană judecată pentru o infracţiune gravă are calitatea de martor în sensul art. 19 din Legea nr. 682/2002, este obligată să aplice în cadrul procesului de individualizare a pedepsei, ca un criteriu obiectiv, şi dispoziţia legală referitoare la înjumătăţirea limitelor pedepsei. Prin urmare, această aplicare a art. 19 din lege este obligatorie în cadrul judecării în fond a cauzei. Omisiunea poate fi îndreptată în căile legale de atac.
Contestaţia la executare nu este o cale de atac, ci un procedeu jurisdicţional de rezolvare a cererilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale, în cazul art. 461 lit. d), legate de evenimentele survenite după judecarea definitivă a cauzei.
Or, în cauză, existenţa sau inexistenţa condiţiilor de la art. 19 din Legea nr. 682/2002 este o problemă de fond. Ca atare, era inadmisibilă contestaţia la executare prin care se tinde a soluţiona o astfel de problemă.
Aşa fiind, dacă până la judecarea definitivă a unei persoane, instanţei nu i-a fost cunoscută împrejurarea că acea persoană îndeplineşte condiţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, hotărârea poate fi îndreptată pe calea unei căi de retractare şi nicidecum într-o contestaţie la executare.
Prin urmare, Înalta Curte, a văzut prevederile art. 385 alin. (3), art. 385 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., în baza art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, a casat decizia atacată şi a menţinut sentinţa penală nr. 264 din 13 iulie 2004 a Tribunalului Mureş.
