Decizia penală nr. 260 din 09 aprilie 2009
Prin decizia penală nr. 501/A/18.11.2008 a Tribunalului Bacău s-a dispus;
În temeiul art. 379 punctul 1 lit. „b” cod procedură penală s-a respins ca fiind nefondat apelul declarat de apelant inculpat R.D., împotriva sentinţei penale nr. 1366/30-06-2008 pronunţată în dosar penal nr. 1443/180/2008 al Judecătoriei Bacău.
S-a constatat că apelantul a fost asistat de avocat ales.
În temeiul art. 192 alin. 2 cod procedură penală a fost obligat apelantul la plata sumei 80 lei RON către stat cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut;
Prin sentinţa penală nr. 1366 /30.06.2008 pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 1443/180/2008 s-a dispus în baza art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplic. art. 41 alin 2. Cod penal, art. 13 Cod penal, art. 74 lit. a,c Cod penal şi art. 76 lit. c Cod penal condamnarea inculpatului R.D., pentru săvârşirea infracţiunii de folosire de acte falsificate, la pedeapsa de 1(un) an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 71 Cod penal au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a teza a-II-a şi b Cod penal pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 81 Cod penal şi art. 71 alin 5 Cod penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale şi a pedepsei accesorii aplicate inculpatului pe o durată de 3 ani şi 6 luni, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 cod penal.
În baza art. 359 cod pr. penală a fost atrasă atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor C. pen. a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.
În baza art. 14 şi art. 346 alin 1 C.pr.pen, art. 998 C.civ a fost obligat inculpatul la plata sumei de 9364 lei, la care se adaugă accesoriile, către partea civilă D.R.V., cu titlul de daune materiale.
În baza art. 191 alin.1 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
S-a luat act că inculpatul a fost asistat de apărător ales.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
În anul 2001 inculpatul era asociat unic şi administrator al SC T. SRL Bacău având ca obiect principal de activitate transporturi rutiere de mărfuri.
În perioada 5.02.2001-23.02.2001 inculpatul a efectuat operaţiuni de import din Turcia pentru diferire obiecte de uz gospodăresc.
În vederea efectuării operaţiunilor de vămuire, în data de 05.02.2001 inculpatul a depus la B.V. Bacău declaraţia vamală de Import nr.1974 la care a ataşat trei facturi externe emise de o firmă din Turcia în data de 2.02.2001 în valoare totală de 4287,8 mărci germane.
În data de 23.02.2001 inculpatul depune declaraţia vamală de import nr. 3491 împreună cu alte trei facturi fiscale, emise de către aceeaşi firmă turcească în data de 21.02.2001, în valoare totală de 6163,4 mărci germane.
În urma solicitării A.N.V. din România, autorităţile corespondente din Turcia au transmis declaraţiile vamale şi facturile însoţitoare prezentate de inculpat în vama turcească pentru aceleaşi mărfuri.
S-a stabilit că facturile din data de 2.02.2001 aveau în fapt o valoare de 9809,4 dolari, iar cele din data de 21.02.2001 de 9828,02 dolari.
Având în vedere că ambele seturi de documente, atât cele pentru autorităţile turceşti, cât şi cele pentru autorităţile române au fost depuse de inculpat, se constată că acesta, cu ştiinţă, a prezentat documente false în scopul subevaluării bunurilor importate.
În acest fel, inculpatul a produs bugetului de stat un prejudiciu în valoare de 9364 lei constând în taxe vamale şi TVA neachitate.
Situaţia de fapt reţinută de instanţă se probează cu:
– proces verbal de control al D.R.V. Iaşi (fl.10-14)
– copii ale declaraţiilor vamale de import şi facturilor însoţitoare depuse de inculpate la autorităţile vamale române şi turceşti (fl.18-45)
– declaraţia inculpatului (fl.15)
În drept fapta inculpatului care în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale în datele de 05.02.2001 şi 23.02.2001 a prezentat la Biroul Vamal Bacău documente comerciale false în scopul subevaluării mărfurilor importate şi a sustragerii de la plata taxelor datorate statului în cuantum de 9364 lei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii folosire de acte falsificate prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplic. art. 41 alin 2 C.pen şi C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: )
În ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului în cauză instanţa a constatat că aceasta a existat sub forma intenţiei întrucât ambele seturi de documente atât cele pentru autorităţile turceşti cât şi cele pentru autorităţile române, au fost depuse de inculpat care astfel a cunoscut conţinutul acestora.
La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului instanţa a avut in vedere criteriile generale de individualizare prev .de art 72 C.pen si anume: gradul de pericol social al faptei, împrejurările concrete in care a fost comisa fapta, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, prejudiciul cauzat nerecuperat.
Instanţa a avut in vedere si circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale si care a avut o atitudine de colaborare, prezentându-se în fata organelor instanţei, împrejurări ce au fost reţinute ca circumstanţe atenuante cf. art.74 – 76 C.pen in temeiul cărora instanţa a aplicat o pedeapsa sub minimul special.
În consecinţă instanţa in baza art.178 din din Legea nr. 141/1997 cu aplic. art. 41 alin 2 C.pen şi art. 13 C.pen, art. 74 lit.a,c C.pen şi art. 76 lit.c C.pen a condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 71 alin 2 C.pen a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit. a teza a II-a,b C.pen pe durata executării pedepsei principale.
Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins si fără executarea acesteia, în baza art. 81 C.pen a suspendat condiţionat executarea acesteia pe o durată de 3 ani şi 6 luni, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 C.pen.
Pentru aplicarea acestei măsuri, instanţa a avut în vedere comportarea sinceră a inculpatului în cursul procesului penal, faptul că nu este cunoscut cu antecedente penale.
În consecinţă, săvârşirea infracţiunii are un caracter accidental, astfel încât îndreptarea inculpatului, în sensul conformării dispoziţiilor legii penale, se poate realiza şi fără privare de libertate.
În baza art. 359 Cod pr. penală s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C.pen a căror nerespectare are drept urmare revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
Instanţa constatând că prin Legea nr. 278/04.07.2006 a fost introdus un nou aliniat la art. 71 C.pen respectiv alin 5, potrivit căruia ”pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii (…), se suspendă şi executarea pedepselor accesorii”. Această dispoziţie legală a fost introdusă pentru clarificarea unor aspecte menţionate în doctrina penală, care aprecia că pedepsele accesorii sunt alăturate, secundare pedepselor principale cu închisoarea cu detenţiunea pe viaţă şi că acestea presupun interzicerea drepturilor prevăzute de lege pe toată durata executării pedepsei principale. În consecinţă, se aprecia că în cazul pedepselor suspendate condiţionat nu se impune aplicarea pedepselor accesorii, în condiţiile în care pedeapsa principală nu ar fi executabilă, ci suspendată condiţionat.
Prin introducerea dispoziţiei legale menţionate, legiuitorul a clarificat aceste aspecte, în sensul că pedepsele accesorii pot însoţi şi o pedeapsă suspendată condiţionat, însă, în acest caz, şi executarea acestora este suspendată, pe toată durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.
O interpretare contrară în sensul că s-ar impune doar suspendarea executării pedepselor accesorii, automat, în virtutea alineatului 5 al art. 71 C.pen, fără ca în prealabil instanţa să-l fi aplicat, nu poate fi primită, întrucât nu se poate dispune suspendarea unor pedepse care anterior nu au fost aplicate.
În consecinţă, instanţa a dispus aplicarea pedepselor accesorii, şi ulterior a dispus suspendarea executării acestora, având în vedere că şi executarea pedepsei principale a fost suspendată condiţionat.
Aplicarea pedepselor accesorii inculpatului trebuie realizată atât în baza art. 71 şi art. 64 C.pen., cât şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin 2 şi art. 20 din României, fac parte din dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenţii de către România prin Legea nr.30/1994.
Astfel, în cauza Hirst contra Marii Britanii (hotărârea din 30 martie 2004), Curtea a analizat chestiunea interzicerii legale automate a dreptului de vot persoanelor deţinute aflate în executarea unei pedepse, constatând că în legislaţia britanică “interzicerea dreptului de a vota se aplică tuturor deţinuţilor condamnaţi, indiferent de durata condamnării sau natura ori gravitatea infracţiunii” (aceiaşi concepţie a legiuitorului reflectându-se şi în legislaţia română actuală, n.inst). Curtea a acceptat “că există o marjă naţională de apreciere a legiuitorului în determinarea faptului dacă restrângerea dreptului de vot al deţinuţilor poate fi justificată în timpurile moderne şi a modului de menţinere a justului echilibru”, însă a concluzionat că articolul 3 din Primul Protocol adiţional a fost încălcat, întrucât “legislaţia naţională nu analizează importanţa intereselor în conflict sau proporţionalitatea şi nu poate accepta că o interzicere absolută a dreptului de vot, pentru orice deţinut, în orice împrejurare, intră în marja naţională de apreciere; reclamantul din prezenta cauză şi-a pierdut dreptul de vot ca rezultat al unei restricţii automate impuse deţinuţilor condamnaţi şi se poate pretinde victimă a acestei măsuri”.
În consecinţă, o aplicare automată, în temeiul legii, a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a vota, care nu lasă nici o marjă de apreciere judecătorului naţional în vederea analizării temeiurilor care ar determina luarea acestei măsuri, încalcă art. 3 din Primul Protocol adiţional.
Prin urmare, în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa nu a aplicat în mod automat, ope legis, pedeapsa accesorie prev. de art. 64 lit,a reza I, ci a analizat în ce măsură, în prezenta cauză, aceasta se impune faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite sau de comportamentul inculpatului.
Astfel, circumstanţele personale ale inculpatului şi lipsa antecedentelor sale penale au determinat instanţa a aprecia că aplicarea acestei pedepse accesorii nu se impune, şi în consecinţă, în baza art. 71 C.pen şi art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional CEDO, a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit.a teza a II-a, b C.pen.
În baza art. 71 alin 5 C.pen a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.
Sub aspectul laturii civile:
Partea vătămată D.R.V. Iaşi a comunicat organelor judiciare (fl.9 dup) că prin comiterea faptei a fost prejudiciat bugetul de stat cu suma de 9364 lei, la care se adaugă accesoriile calculate potrivit codului fiscal.
Deşi nu este expresă constituirea de parte civilă din modul în care este formulată plângerea penală rezultă în mod neechivoc că partea vătămată a solicitat recuperarea prejudiciului.
Având în vedere facturile (fl.19-45) depuse la dosarul cauzei instanţa a constatat că există prejudiciu care este cert şi nereparat şi văzând că sunt întrunite şi celelalte condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 respectiv există fapta ilicită (infracţiunea) există raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi există vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei, instanţa a obligat inculpatul la plata sumei de 9364 lei, la care s-au adăugat accesoriile calculate potrivit codului fiscal, către partea civilă Direcţia Regională Vamală Iaşi.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termen apelantul R.D., care a invocat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei prin aceea că a fost condamnat în baza unui probatoriu insuficient, iar acuzaţiile nu au fost dovedite, facturile de la dosar nu sunt traduse din limba turcă, nu reiese că au fost depuse de el. Inculpatul pretinde că a prezentat la ambele vămi aceleaşi facturi şi solicită achitarea în baza art. 10 lit. a cod pr. penală, nu sunt probe că el sau angajaţii săi au depus la vama turcă respectiva factură. În subsidiar, apreciază că pedeapsa este prea mare faţă de atitudinea sa de colaborare cu organele judiciare.
Examinând cauza de faţă sub aspectul motivelor de apel invocate şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în temeiul art. 371 alin. 1 cod pr. penală, Tribunalul a constatat că apelul de faţă este nefundat.
Tribunalul a constatat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare. Numărul şi seriile facturilor emise de exportatorul turc se regăsesc pe declaraţiile de la vama turcă precum şi cele de la vama română. Sunt nefondate susţinerile inculpatului cum că nu s-ar fi făcut dovada că el sau un angajat al său ar fi depus facturile la vama turcă întrucât nici o altă persoană nu s-ar fi aflat în posesia acestor documente şi a mărfii care a fost ulterior introdusă în ţară şi declarată şi la vama română. Pe de altă parte nimeni decât inculpatul nu putea obţine vreun avantaj din declararea unor valori diferite ale mărfurilor. Nici susţinerea că exportatorul turc s-ar fi înregistrat în contabilitatea sa cu o sumă mai mare nu poate fi reţinută, întrucât facturile au fost cele aflate şi înregistrate în vama turcă şi nu comunicate de partenerul turc. Chiar aşa de-ar fi fost inculpatul nu ar fi avut nici un interes să prezinte facturi cu un preţ mai mare decât cel real şi să plătească taxe vamale mai mari decât cele cuvenite. Referirile la caracterul ilizibil al înscrisurilor de la dosar sunt de circumstanţă la fel şi la dubiul referitor la autenticitatea înscrisurilor, în condiţiile în care au fost transmise pe canale oficiale de autorităţile vamale turce. Înscrisurile depuse la dosar în faţa instanţei nu-l exonerează pe inculpat procesul verbal de control aflându-se şi la dosarul de urmărire penală şi confirmă sustragerea de la plata taxelor vamale şi a TVA iar contestaţia împotriva acestuia nu are o soluţionare decât după soluţionarea dosarului penal.
De asemenea, instanţa de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei inculpatului, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acesteia, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art 72 Cp. Pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei corespunde gravităţii faptei şi urmărilor acesteia, în condiţiile în care inculpatul nu a recunoscut fapta şi răspunde scopului educativ preventiv al pedepsei.
Sentinţa primei instanţe este aşadar legală şi temeinică şi nu există motive de desfiinţare care să poată fi luate în considerare din oficiu în temeiul art. 371 alin 2 cod pr. penală.
Din aceste considerente, Tribunalul, în baza art. 379 pct. 1 lit. b cod pr. penală a respins apelul declarat de apelantul R.D. împotriva susmenţionatei sentinţe ca nefondat.
Împotriva deciziei penale mai sus menţionată a declarat recurs, în termen legal, recurentul inculpat R.D., pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând nemotivarea hotărârilor pronunţate în cauză şi greşita condamnare, pentru infracţiunea pentru care a fost cercetat, întrucât fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Aşadar, recurentul-inculpat R.D. a criticat decizia penală mai sus menţionată, printre altele şi pentru nemotivarea acesteia, în sensul neexaminării tuturor motivele de apel, invocându-se, sub acest aspect, ca temei în drept, motivul de casare prevăzut de art.385/9 pct.9 Cod procedură penală.
Analizând decizia recurată în raport de motivele de recurs invocate şi examinând-o şi din oficiu, în conformitate cu prevederile art.385/9 alin.3 Cod procedură penală, pentru motivele de recurs prevăzute de acest text, Curtea constată că recursul declarat este întemeiat, dar sub un alt aspect decât cele invocate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În conformitate cu prevederile art.385/10 Cod procedură penală: „Recursul trebuie să fie motivat. Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. 1 şi 2, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385^9 alin. 3, se iau în considerare din oficiu.
Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 385^6 alin. 3, când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.”
Din examinarea acestui text rezultă în mod imperativ că recursul trebuie motivat şi că motivele de recurs trebuie să se formuleze prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, dar acest memoriu trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Textul prevede şi o derogare, în sensul că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii, în cazul prevăzut de art. 385^6 alin. 3 Cod procedură penală, când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.
Întrucât recursul de faţă priveşte o hotărâre pronunţată în apel, recursul trebuie motivat cel târziu cu 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Trebuie observat însă că motivele de recurs au fost formulate abia la data de 09.04.2009, iar primul termen de judecată a fost la data de 05.02.2009, astfel că motivele de recurs au fost formulate şi aduse la cunoştinţa instanţei de recurs, cu mult peste termenul prevăzut de lege.
În conformitate cu prevederile art.385/10 alin.3 Cod procedură penală: „În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. 1 şi 2, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385^9 alin. 3, se iau în considerare din oficiu.”
Cazurile de casare care se iau în discuţie din oficiu sunt, aşa cum se arăta cele prevăzute de art.385/9 alin.3 Cod procedură penală, text care are următorul conţinut: „Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1 – 7, 10, 13, 14, 19 şi 20 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cele de la pct. 11, 12, 15, 17 şi 18 se iau în considerare din oficiu numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.”
Examinând şi pe fond recursul declarat în cauză, sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 385/9 pct.14 din Codul de procedură penală, având în vedere cel de al doilea motiv de casare invocat, Curtea constată că în cauză a fost reţinută o situaţie de fapt corespunzătoare probelor administrate, fiind indiscutabilă săvârşirea de recurentul – inculpat a infracţiunii vamale, prevăzută de art. 273 din Legea nr. 86/2006.
Prin art. 178 din Legea nr. 141/1997, în vigoare până la data de 19 iunie 2006, se prevede că „folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi”.
Din această prevedere, care a fost preluată integral în art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, rezultă deci că, pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii menţionate, este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: să fie comisă o acţiune de folosire a unor documente de transport sau comerciale falsificate, iar această faptă să aibă loc la autoritatea vamală.
În art. 3 din secţiunea a II-a, intitulată „Definiţii de bază”, a Legii nr. 141/1997 era prevăzut că prin autoritate vamală se înţelege „autoritate învestită pentru aplicarea reglementărilor vamale”, iar la lit. e) din cadrul aceluiaşi articol erau date explicaţii în sensul că birou vamal şi punct vamal sunt „unităţi ale autorităţii vamale în care pot fi îndeplinite, în totalitate sau în parte, formalităţile prevăzute de reglementările vamale”.
În acelaşi sens, prin art. 4 din noul Cod vamal (Legea nr. 86/2006) se precizează, la pct. 3, că semnificaţia termenului autoritate vamală este aceea de „autoritate învestită, în principal, cu aplicarea reglementărilor vamale”, iar la pct. 4 că semnificaţia termenului birou vamal este aceea de „unitate a autorităţii vamale în care pot fi îndeplinite, în totalitate sau în parte, formalităţile prevăzute în reglementările vamale”.
Din conţinutul actului de sesizare a instanţei rezultă că recurentul inculpat, cu ştiinţă, a depus personal, atât în faţa autorităţilor vamale turceşti cât şi la Biroul Vamal Bacău, acelaşi set de documente necesar efectuării operaţiunilor de vămuire pentru mărfurile importate din Turcia, acte pe care le – a falsificat cu intenţia de a se sustrage taxelor datorate bugetului de stat, obţinând un injust de 9364 lei, constând în taxe vamale şi TVA neachitate.
În urma administrării probelor pe parcursul cercetărilor penale, la dosarul cauzei au fost depuse în xerocopie actele prezentate de inculpat în faţa autorităţilor vamale străine şi române, analiza acestor acte, inclusiv a facturilor emise de exportator şi regăsite ca si serie de înregistrare în declaraţiile vamale, dovedind fără dubii activitatea infracţională a inculpatului recurent.
În aceste împrejurări apărarea inculpatului potrivit căreia partenerul de afaceri din Turcia ar fi declarat că bunurile importate ar fi fost supraevaluate cu scopul obţinerii de către acesta a unei cote ridicate de TVA, nu poate fi primită ca reală şi va fi înlăturată ca nesinceră întrucât declaraţiile vamale şi facturile aferente au fost depuse personal de inculpat, atât în faţa autorităţilor române cât şi cele străine, iar pe de altă parte recurentul inculpat nu a făcut dovada susţinerilor sale cu nici un mijloc de probă, nu există nicio dovadă scrisă la dosar că declaraţia vamală ar fi fost comunicată autorităţilor vamale turceşti de partenerul turc, aşa cum se susţine nefondat, probele incriminatoare, (declaraţii vamale, facturi însoţitoare, proces verbal de control etc.) dovedind vinovăţia sa.
Pentru toate aceste considerente constatând că decizia atacată este legală şi temeinică, că instanţa de apel a analizat corect probele administrate în cauză şi a pronunţat o soluţie legală, Curtea în temeiul art. 385/15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală a admis recursul doar sub aspectul acurateţei încadrării juridice dată infracţiunii comise de inculpat, aşa cum a fost detaliat în considerentele prezentei hotărâri.
