În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a statuat în mod constant că „un lucru se socoteşte însuşit în momentul în care făptuitorul îl ia în stăpânire şi poate dispune de el, adică poate să-l consume, să-l folosească sau să-l înstrăineze” (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Ed Academiei, Bucureşti, 1971, p.600).
În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a statuat în mod constant că „un lucru se socoteşte însuşit în momentul în care făptuitorul îl ia în stăpânire şi poate dispune de el, adică poate să-l consume, să-l folosească sau să-l înstrăineze” (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Ed Academiei, Bucureşti, 1971, p.600).
Scopul însuşirii pe nedrept este realizat ori de câte ori făptuitorul urmăreşte să treacă, fără îndreptăţire şi în mod definitiv, acel bun în stăpânirea sa efectivă, spre a dispune de el ca şi când i-ar aparţine. Mai mult, atingerea efectivă a scopului nu este cerută de lege, fiind suficient ca făptuitorul să urmărească scopul însuşirii pe nedrept.
Scopul însuşirii pe nedrept este realizat ori de câte ori făptuitorul urmăreşte să treacă, fără îndreptăţire şi în mod definitiv, acel bun în stăpânirea sa efectivă, spre a dispune de el ca şi când i-ar aparţine. Mai mult, atingerea efectivă a scopului nu este cerută de lege, fiind suficient ca făptuitorul să urmărească scopul însuşirii pe nedrept.
Neavând nici un drept asupra bunurilor, recurentul le-a luat din posesia părţii vătămate fără consimţământul acesteia, le-a transportat la domiciliul său unde urmau a fi folosite de către susnumitul ca un adevărat proprietar, intrând astfel în stăpânirea sa efectivă şi definitivă, inculpatul având astfel reprezentarea faptului că partea vătămată este pusă în imposibilitate de a-şi exercita drepturile asupra acelor bunuri şi-i cauzează o pagubă, ceea ce face ca cerinţa scopului prevăzută de lege să fie îndeplinită.
DECIZIA PENALĂ NR. 20/R/14.01.2009
Prin sentinţa penală nr. 86 din 9 iulie 2008 a Judecătoriei Tg. Lăpuş s-a dispus achitarea inculpatului B.I. pentru instigare la infracţiunea de furt calificat prev. de art. 25 C.pen. rap. la art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, e C.pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.proc.pen. rap. la art. 10 lit. d C.proc.pen..
În baza aceluiaşi temei legal a fost achitat şi inculpatul M.I. pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, e C.pen..
S-a luat act de faptul că în cauză nu există constituire de parte civilă.
În temeiul art. 192 alin. 3 C.proc.pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, iar onorariul de avocat desemnat din oficiu în sumă de 100 lei s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
În considerentele sentinţei s-a reţinut faptul că inculpatul B.I. a fost încadrat la Administraţia Finanţelor Publice Tg.Lăpuş, jud. Maramureş pe postul de “consilier superior clasa I” şi în această calitate a luat la cunoştinţă ca toţi ceilalţi angajaţi despre faptul că la data de 22.03.2007 au fost depozitate echipamente PC într-o încăpere din incintă ( proces-verbal, f.6 dos.u.pen.). De asemenea, angajaţilor li s-a adus la cunoştinţă faptul că, după instalarea echipamentelor, toate lucrările de specialitate vor fi efectuate în regim informatizat (declaraţie inculpat, f.14 dos.). Inculpatul, în vârstă de 54 de ani, nu ştia să lucreze pe calculator şi văzând că au trecut câteva luni şi echipamentele nu au fost încă instalate a hotărât să ia, pentru o perioadă, unul acasă pentru ca fiica sa să-l iniţieze în acest sens.
Astfel, la data de 08.05.2007, hotărându-se să ia calculatorul acasă, în faţa clădirii l-a întâlnit pe vecinul său, inculpatul M.I., care făcea parte din echipa de muncitori ce săpau şanţuri pentru canalizare. Pentru că pleca pe teren, l-a rugat pe acesta să-i ducă acasă două cutii, atunci când avea să termine programul de lucru.
Inculpatul M.I. a fost de acord şi l-a însoţit pe inculpatul B.I. în incintă, acesta arătându-i de unde să ia cele două cutii.
La terminarea programului său de lucru, inculpatul M.I. a intrat în imobil, a luat cele două cutii pe care le-a transportat la domiciliul inculpatului B.I. aflat încă pe teren şi pe care le-a predat fiicei acestuia. Cutiile în care se aflau componentele PC-ului au fost găsite nedesfăcute şi ridicate a doua zi de către organele de poliţie. Tot a doua zi, atunci când inculpatul B.I. l-a întâlnit pe inculpatul M.I. i-a dat acestuia suma de 10 lei pentru faptul că i-a transportat bunurile, aşa cum îl rugase.
Această situaţie de fapt a fost dovedită cu declaraţiile celor doi inculpaţi (filele 13,14), cu proba testimonială (filele 21, 22, 34 şi 40), precum şi cu înregistrarea video efectuată de către camera de supraveghere din incinta imobilului.
În ceea ce priveşte însă tragerea la răspundere penală, instanţa a apreciat că faptele săvârşite de către cei doi inculpaţi nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care aceştia au fost trimişi în judecată.
Se susţine în actul de trimitere în judecată faptul că ” inculpatul B.I. l-a determinat pe M.I., pe care îl cunoştea de mai mult timp… să sustragă echipamentul de tehnică de calcul.” şi că inculpatul B.I. l-a determinat cu intenţie pe M.I. să sustragă un număr de două cutii în care se aflau componentele unui echipament PC, în valoare totală de 3000 RON şi care erau situate într-o încăpere a imobilului .în care funcţionează Administraţia Finanţelor Publice a oraşului Tg.Lăpuş, jud. Maramureş.”
Instanţa a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen., cu privire la fiecare dintre cei doi inculpaţi, pentru următoarele considerente:
Este fără putinţă de tăgadă faptul că inculpatul B.I. a dorit să ducă în domiciliul său echipamentul PC şi că l-a rugat pe M.I. să facă acest transport.
De asemenea, este cert faptul că M.I. a luat cutiile de unde îi arătase B.I. şi i le-a dus acestuia acasă, iar ulterior a primit 10 lei pentru transport.
Legea penală sancţionează faptele, fie ele şi ilicite, doar dacă sunt îndeplinite anumite condiţii bine determinate de actul normativ.
Instigator, în sensul legii penale, este o persoană care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. În cauza dedusă judecăţii se spune deci, că inculpatul B.I., cu intenţie, l-ar fi determinat pe
inculpatul M.I. să săvârşească infracţiunea de furt. În condiţiile art. 25 C.pen., ar trebui ca B.I., cu intenţie să-l fi determinat pe M.I. să sustragă acel calculator în scopul ca acesta să şi-l însuşească pe nedrept.
Din întreg probatoriul cauzei rezultă faptul că inculpatul M.I.nu a ştiut nici ce conţin cele două cutii în care era ambalat echipamentul, cu atât mai puţin nu dorea să-şi însuşească pe nedrept un calculator aparţinând Administraţiei Finanţelor Publice. Nu trebuie omis faptul că inculpatul M.I. este un om simplu, un muncitor care săpa şanţuri în faţa clădirii şi care a fost rugat de vecinul său, “domnul inspector”, să-i care acasă cele două cutii. Chiar şi suma derizorie, de 10 lei, pe care a primit-o ulterior de la vecin este de natură să ducă cu gândul la faptul că în nici un caz nu a dorit să-şi însuşească acel calculator (fiind cert că acesta a fost transportat în domiciliul inculpatului B.I.), ci a fost răsplata pentru transport de la un vecin “generos”. Chiar acest vecin, inculpatul B.I. a spus în declaraţia sa, faptul că M.I.nu ştia ce este în cutii şi nici faptul că B.I. nu are voie să le ia acasă.
Astfel, în ceea ce priveşte fapta săvârşită de inculpatul M.I., nu ne aflăm în faţa infracţiunii de furt calificat, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, respectiv, în ceea ce priveşte latura subiectivă, fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legiuitor pentru a fi sancţionată penal, respectiv intenţia.
Este adevărat faptul că latura subiectivă a unei infracţiuni este destul de greu de dovedit de către cel care acuză, însă, vizionând înregistrarea video a camerei de supraveghere, instanţa a putut observa faptul că inculpatul M.I. nu a avut atitudinea unei persoane care se fereşte, care se teme să nu fie văzută, respectiv a unei persoane care este conştientă de faptul că săvârşeşte o faptă ilicită.
Totodată, s-a reţinut că pot fi reţinute nici dispoziţiile art. 31 C.pen..
Inculpatul B.I., a săvârşit fără discuţie o faptă ilicită însă nu în sensul legii penale. Aşa cum a recunoscut, nedovedindu-se contrariul, dorea să ducă acasă acel calculator pentru a-şi ruga copiii să-l înveţe să lucreze cu el, ştiind că în curând aceasta va deveni obligaţie de serviciu. Acest fapt este cu atât mai credibil cu cât a dovedit, prin înscrisuri (filele 28-33), că nu era foarte agreat la serviciu şi se temea că va rămâne fără loc de muncă, la vârsta de 54 de ani, în situaţia în care nu va face faţă noilor cerinţe.
În această situaţie, având în vedere faptul că, la cererea sa, M.I. i-a transportat echipamentul acasă pentru a-l folosi o perioadă, fapta săvârşită de către inculpatul B.I. este o faptă antisocială dar care poate atrage doar sancţiuni de altă natură şi nu penală, legea română sancţionând furtul de folosinţă doar în cazul vehiculelor.
Dată fiind situaţia de fapt şi întreg probatoriul cauzei, cei doi inculpaţi beneficiază în continuare de prezumţia de nevinovăţie în accepţiunea art. 66 C.proc.pen., prezumţie ridicată la rang de principiu în art. 5/2 din C.proc.pen..
Prezumţia de nevinovăţie, care se regăseşte şi în art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, stabileşte că orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită, acest aspect purtând şi cu privire la sarcina probei, care revine acuzatorului.
Având în vedere aceste considerente şi cum inexistenţa dovedirii tuturor elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată atrage, în mod logic, după sine şi inexistenţa unui suport pentru tragerea la răspundere penală, instanţa urmează să-i achite pe aceştia conform dispozitivului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Lăpuş care a solicitat condamnarea inculpatului B.I. pentru instigare la
infracţiunea de furt calificat prev. de art. 25 C.pen. rap. la art. 208 alin. 1, 209 alin. 1, lit. a, e C.pen. şi a inculpatului M.I. pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art.
208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, e C.pen. la pedepse privative de libertate.
Prin decizia penală nr. 196/A/29.10.2008 a Tribunalului Maramureş în baza art. 379 pct. 2 lit. a C. proc. pen. şi art. 382 alin. 1 C. poc. pen. a fost admis în parte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Lăpuş împotriva sentinţei penale nr. 86 din 9 iulie 2008 a Judecătoriei Tg. Lăpuş pe care a desfiinţat-o integral şi în consecinţă:
S-a respins cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpaţilor
B.I. şi M.I. din instigare la infracţiunea de furt calificat prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, e C. pen. (pentru inculpatul B.I.) în instigare la
infracţiunea de furt prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 208 alin. 1 C. pen. şi din
infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, e C. pen. (pentru inc. M.I.) în infracţiunea de furt prev. de art. 208 alin. 1 C. pen.
A fost condamnat inculpatul B.I. la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru instigare la infracţiunea de furt calificat prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 208 alin. 1,
209 alin. 1 lit. e C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a şi 76 lit. c C. pen. după schimbarea încadrării juridice a faptei, conf. art. 334 C. pr. pen., din instigare la infracţiunea de furt calificat prev. de art. 25 C.pen. rap. la art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, e C. pen.
În temeiul art. 81 şi 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a
executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani 5 luni.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prev. C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prev. C. pen.
În baza art. 71 alin. 2, 5 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a-c C. pen. şi s-a suspendat executarea acestor pedepse accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.
A fost condamnat inculpatul M.I. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. e C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a şi 76 lit. c C. pen. după schimbarea încadrării juridice a faptei, conf. art. 334 C. pr.pen., din infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a, e C. pen.
În baza art. 81 şi 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani 3 luni.
În baza art. 71 alin. 2 şi 5 C. pen. s-au interzis inc. drepturile prev. de art. 64 lit. a, b C. pen. şi s-a suspendat executarea acestor pedepse pe durata suspendării cond. a executării pedepsei principale.
S-a constatat că partea vătămată Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş pentru Administraţia Finanţelor Publice Tg. Lăpuş nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 191 alin. 1 şi 2 C.proc.pen. a fost obligat inculpatul M.I. să plătească statului suma de 140 lei – chelt. judiciare la prima instanţă din care suma de 100 lei reprezintă onorariul de avocat desemnat din oficiu şi pe inculpatul B.I. să plătească statului suma de 40 lei cu acelaşi titlu.
În temeiul art. 192 alin. 3 C.proc.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
În cuprinsul motivelor sale de apel, parchetul a făcut trimitere la înregistrarea video vizionată de instanţă, la faptul că inculpatul M.I. a intrat în sediul părţii vătămate de 4 ori, la susţinerile inculpatului B.I. care i-a cerut să ia cutiile fără să fie văzut de vreun salariat al instituţiei respective, la declaraţiile martorului R.G. potrivit căruia inculpatul M.I. nu a mai recunoscut faptul că le-a luat, iar la întrebarea poliţistului
acesta a refuzat iniţial să recunoască faptul că a comis fapta. În faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut comiterea instigării la infracţiunea de furt calificat şi şi-a motivat-o cu aceea că a suferit o cădere psihică asociată cu consumul de băuturi alcoolice.
Pentru a pronunţa această decizie tribunalul a reţinut că din probele administrate în cauză rezultă faptul că în data de 8 mai 2007 intimatul-inculpat B.I. i-a solicitat intimatului-inculpat M.I. să îi transporte la domiciliu de la locul său de muncă – Administraţia Finanţelor Publice Tg. Lăpuş două cutii aparţinând acesteia având în interior un calculator şi un monitor şi i-a solicitat să dea dovadă de precauţie în sensul de a nu fi văzut de ceilalţi colegi ai săi.
În acest sens cel de-al doilea intimat-inculpat s-a deplasat de mai multe ori (de 4 ori) la sediul Administraţiei Finanţelor Publice Tg. Lăpuş, iar cu ocazia ultimei deplasări acesta a transportat de aici (dintr-un birou care nu era închis) la domiciliul celui dintâi intimat-inculpat cutiile mai sus amintite.
Apărarea formulată de intimatul-inculpat B.I. în sensul că nu a avut intenţia de a-şi însuşi bunurile în litigiu, ci doar de a învăţa să opereze pe calculator se va respinge, fiind doar o apărare de circumstanţă. În măsura în care intenţia acestui intimat-inculpat ar fi fost aceasta, ar fi menţionat acest aspect de la începutul cercetărilor penale. Or, în cuprinsul declaraţiei date la data de 29 mai 2007 intimatul-inculpat B.I. nu a menţionat acest aspect, ci dimpotrivă a arătat că i-a propus celuilalt intimat-inculpat să îi transporte acasă cutiile fără să fie văzut de personalul instituţiei, a recunoscut faptul că este vinovat de săvârşirea faptei (furt calificat) şi că nu îşi poate explica această faptă.
Nu s-a putut reţine nici faptul că intimatul-inculpat M.I. nu avea reprezentarea scopului urmărit de intimatul-inculpat B.I. atâta timp cât acesta din urmă i-a solicitat să manifeste precauţie în sensul de a nu fi văzut de ceilalţi colegi ai săi.
Fapta intimatului-inculpat B.I. constituie instigare la infracţiunea de furt calificat prev. de art. 25 C.pen. rap. la art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. e C.pen., iar cea a intimatului-inculpat M.I. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. e C.pen.
În sarcina acestora nu s-a reţinut şi agravanta de la lit. a din art. 209 alin. 1 C.pen., (a comiterii faptei de două sau mai multe persoane împreună) întrucât pentru aceasta este necesară conlucrarea simultană a participanţilor – cerinţă care nu este îndeplinită în situaţia în care unul dintre aceştia este autor, iar cel de-al doilea este instigator, necomiţând vreun act de conlucrare. S-a reţinut însă agravanta de la lit. e (loc public) întrucât Administraţia Finanţelor Publice este un loc care prin natura şi destinaţia sa este întotdeauna accesibil publicului. De asemenea, şi biroul din care s-au sustras în mod efectiv bunurile nu era închis (potrivit declaraţiei martorei Peţ Veronica), fiind în aceste condiţii accesibil publicului.
Întrucât pentru motivele anterior menţionate faptele celor doi intimaţi-inculpaţi nu pot fi încadrate juridic în infracţiunea de furt şi respectiv în instigare la infracţiunea de furt (încadrare juridică solicitată a fi reţinută de către parchet), s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunile reţinute în rechizitoriu în acestea.
La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate intimaţilor-inculpaţi tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor comise şi al acestora (nu au antecedente penale), acest ultim element atrăgând incidenţa în cauză a prev. art. 74 lit. a C.pen. Nefiind dovedit faptul că intimatul-inculpat M.I. cunoştea ce anume conţineau cele două cutii, tribunalul urmează i-a aplicat o pedeapsă într-un cuantum mai redus decât cel al pedepsei aplicate intimatului-inculpat B.I..
Văzând faptul că scopul pedepselor poate fi atins şi fără executarea lor în regim de detenţie (intimaţii-inculpaţi fiind la prima lor faptă penală) precum şi faptul că, în speţă, sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe prev. de C. pen., s-a dispune suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate celor doi intimaţi-inculpaţi.
În baza art. 71 alin. 2, 5 C.pen. li s-au interzis acestora drepturile prev. de art. 74 lit. a, b C.pen., (pentru intimatul-inculpat B.I. şi cel prev. de lit. c pentru că s-a folosit de profesia pe care o are pentru a comite fapta-obiect al prezentului dosar) şi s-a suspendat executarea lor pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale. Aplicarea art. 64 lit. a teza I C.pen. se justifică întrucât faţă de natura infracţiunii se consideră că aceştia nu sunt în măsură să aprecieze valorile patrimoniale din societate şi nu sunt în măsură, în mod implicit, să facă aprecieri juste cu privire la modul în care este ales organul legiuitor şi celelalte organe de stat care se aleg prin vot. S-a apreciat ca fiind necesară şi aplicarea art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b C.pen., întrucât ocuparea funcţiilor la care se referă aceste texte legale presupune existenţa unui profil moral impecabil.
Întrucât partea vătămată Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş nu s-a constituit parte civilă, s-a luat act de această împrejurare (în speţă nu s-a impus a fi citat în calitate de parte vătămată ANAF Bucureşti, întrucât, potrivit art. 24 alin. 2 pct. 42 din HG nr. 208/2005, ANAF reprezintă statul în faţa instanţelor doar în cazul raporturilor juridice fiscale şi alte activităţi ale agenţiei-situaţii care nu se regăsesc în speţă).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul B.I., criticând soluţia atacată ca fiind nelegală şi netemeinică şi a solicitat casarea deciziei instanţei de apel şi, rejudecând, să se dispună, în principal achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.proc.pen. rap. la art. 10 lit. b C.proc.pen.
În subsidiar a solicitat achitarea potrivit art. 10 lit. b/1 C.proc.pen. rap. la art. 18/1 C.pen.
În motivarea recursului inculpatul a arătat că instanţa de fond a stabilit o stare de fapt corectă şi a evaluat corect probele administrate, dar că instanţa de apel a pronunţat o decizie fără a administra nemijlocit vreo probă şi că în cauză nu s-a dovedit existenţa scopului însuşirii pe nedrept.
A mai precizat inculpatul că valoarea prejudiciului a fost relativ redusă şi că a fost integral recuperat, că este absolvent al unei facultăţi, are în întreţinere 3 copii şi nu are antecedente penale, aspecte care sunt în măsură să conducă la concluzia că fapta nu prezintă gradul concret de pericol social al unei infracţiuni.
Pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că recursul inculpatului nu este fondat.
Potrivit art. 208 C.pen. constituie infracţiunea de furt „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”.
Din punct de vedere al laturii obiective, acţiunea de luare, deşi este o acţiune unică, se realizează prin două acte: a) deposedarea care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului şib) imposedarea care constă în trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Este de observat că inculpatul nu a negat împrejurarea că, la cererea sa, coinculpatul M.I. a luat dintr-o încăpere situată în incinta Administraţiei Finanţelor Publice Tg. Lăpuş două cutii în care se afla un calculator şi un monitor, bunuri pe care le-a transportat la domiciliul recurentului.
Situaţia este confirmată şi prin declaraţiile coinculpatului (f. 12-17 dos. urm. pen., f. 13 dos. fond, f. 27 inst. apel) şi declarţiile martorilor Raţ Gavril (f. 25-26 dos.
urm. pen., f. 21 dos. fond), Buda Ana Maria (f. 22 dos. fond), Medan Oltiţa Rodica (f. 34 dos. fond) şi Peţ Veronica (f. 40 dos. fond).
Totodată, acţiunea de luare trebuie să se realizeze fără consimţământul persoanei în posesia sau detenţia căreia se afla bunul, această cerinţă fiind realizată şi atunci când persoana vătămată nu a fost pusă în situaţia de a-şi exprima sau acordul.
În speţă, recurentul recunoaşte că nu a adus la cunoştinţa vreunei persoane abilitate din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Tg. Lăpuş că urma să ia acasă bunurile menţionate şi că nu avea o asemenea permisiune („arăt că nu am anunţat pe nimeni din conducere că urmează să iau calculatorul acasă”; „nu cred că M.I. avea de unde să ştie că nu am permisiunea de a lua calculatorul acasă” – f. 14 dos. fond). De asemenea, lipsa consimţământului părţii vătămate l-a determinat pe recurent să-l atenţioneze pe coinculpat „să nu îl vadă cineva sus în birouri” (f.14 dos. fond).
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de furt se comite cu intenţie directă şi este condiţionată în realizarea sa şi de cerinţa îndeplinirii scopului însuşirii pe nedrept.
Neavând nici un drept asupra bunurilor, recurentul le-a luat din posesia părţii vătămate fără consimţământul acesteia, le-a transportat la domiciliul său unde urmau a fi folosite de către susnumitul ca un adevărat proprietar, intrând astfel în stăpânirea sa efectivă şi definitivă, inculpatul recurent având astfel reprezentarea faptului că partea vătămată este pusă în imposibilitate de a-şi exercita drepturile asupra acelor bunuri şi-i cauzează o pagubă, ceea ce face ca cerinţa scopului prevăzută de lege să fie îndeplinită.
Susţinerea inculpatului potrivit căreia a luat bunurile deoarece urmărea să înveţe să opereze pe calculator nu poate fi primită atâta timp cât partea vătămată nu a fost încunoştinţată asupra acestui demers şi nu a permis scoaterea de bunuri din incinta unităţii.
Împrejurarea că bunurile au fost recuperate de către partea vătămată nu este de natură a înlătura existenţa scopului însuşirii pe nedrept deoarece, pe de o parte, inculpatul a intrat în stăpânirea definitivă şi deplină a bunurilor, iar pe de altă parte, paguba a fost recuperată ca urmare a demersurilor organelor de urmărire penală, sesizate fiind de partea vătămată.
Pe cale de consecinţa, Curtea concluzionează că nu este întemeiată critica potrivit căreia infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi pentru care s-a dispus condamnarea de către instanţa de apel nu întruneşte toate elementele constitutive, lipsind latura subiectivă.
Referitor la aplicarea art. 18/1 C.pen. curtea reţine că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care a fost comisă, de urmarea produsă precum şi de persoana şi conduita infractorului.
Atunci când se apreciază dacă fapta săvârşită prezintă sau nu gradul de pericol social al unei infracţiuni, trebuie să se aibă în vedere, printre altele, şi urmările faptei sunt reduse şi amploarea acesteia.
De altfel, sancţiunea aplicată, penală sau cu caracter administrativ, îşi poate îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, numai în măsura în care corespunde gravităţii faptei, potenţialului de pericol social pe care-l prezintă în mod real, persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa măsurii luate faţă de el.
În speţă, fapta inculpatului nu întruneşte condiţiile cerute de art. 18/1 C.pen.
Astfel, în aprecierea gradului de pericol social concret, nu se poate face abstracţie de circumstanţele reale în care s-a comis fapta.
Or, din probe rezultă că inculpatul a antrenat în activitatea infracţională încă o persoană pe care a „instruit-o” cu privire la modul de sustragere (i-a arătat locul unde erau depozitate bunurile şi l-a atenţionat să nu fie văzut într-un loc unde prezenţa sa nu era justificată), fapta a fost comisă în loc public, iar prejudiciul, deşi recuperat, a fost unul destul de ridicat aspecte care conduc instanţa la concluzia că aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ nu este suficientă pentru realizarea scopului de coerciţie şi reeducare.
Este adevărat că inculpatul nu are antecedente penale şi a recunoscut, în esenţă, comiterea infracţiunii, încercând totuşi să-şi atenueze răspunderea penală invocând aspecte neveridice. Aceste elemente, însă, nu pot fi privite izolat de celelalte circumstanţe în care s-a comis infracţiunea şi nu sunt suficiente pentru a conchide că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind avute totuşi în vedere de către instanţa de apel în procesul de individualizare a modalităţii de a pedepsei.
Pentru toate aceste motive în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b C.proc.pen. s-a respins ca nefondat recursul inculpatului B.I., iar decizia atacată s-a menţinut în totalitate ca fiind legală şi temeinică.
