Prin acţiunea înregistrată la nr. 4272/104/2008 la Tribunalul Olt reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a numitului Ş.I..
In motivare, se arată că acesta a fost expulzat din Italia la data de 01.10.2008 în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma, act prin care s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei timp de 5 ani.
În drept, s-au invocat HG 1347/2007 pentru aprobarea Planului de măsuri pentru sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia şi dispoziţiile art. 38 lit. b) din legea 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Asupra situaţiei de fapt, tribunalul a constatat că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul Italiei prin Decretul din 27.07.2008 emis de Prefectul de Roma în care se arată că a fost arestat la 04.02.2005 pentru o serie de fapte comise cu violenţă şi ameninţare, conţinutul concret al acestora nefiind tradus din limba italiană, cu referire la actele normative din 2005, 2007, 2008 ale statului italian.
Legea naţională incidentă în cauză este legea 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Instanţa a considerat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 din Tratatul de Înfiinţare a Comunităţilor Europene.
De asemenea, a considerat aplicabile dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora .
Solicitarea reclamantei privind limitarea dreptului la liberă circulaţie încalcă principiul proporţionalităţii, întrucât nu se mai justifică o astfel de măsură din partea statului de origine nefiind dovedit în concret modul în care conduita persoanei respective aduce atingere intereselor ţării sau relaţiilor bilaterale, din moment ce oricum persoana respectivă are interdicţie de a intra pe teritoriul Italiei.
În consecinţă, se impune lăsarea ca neaplicată a normei interne şi aplicarea normei comunitare.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului întrucât, instanţa de fond nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr.2 lit.d din HG nr.1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu şi a Decretului Prefecturii Provinciei Roma, care prevede că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi în Italia pe o perioadă determinată.
S-au invocat dispoziţiile art.1 pct.1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţia ilegală, ratificat prin Legea nr.173/1997 şi dispoziţiile art.27 din Directiva 2004/38/CE care prevăd că restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin.2 acelaşi text prevede că, măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
În apelul promovat apelantul MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL OLT, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru a se pronunţa cu privire la aplicarea art.38 lit.a din Legea nr.248/2005.
Interpretarea şi aplicarea Directivei nr.2004/38/CE, nu se referă la persoanele care au săvârşit şi au fost condamnate pentru fapte penale de instanţele italiene şi care prejudiciază siguranţa publică.
S-a invocat faptul că, într-o speţă asemănătoare, Curtea de Apel Craiova a admis apelul.
Apelurile sunt nefondate.
Cele două apeluri invocând în esenţă aceleaşi motive, vor fi analizate în mod unitar, instanţa răspunzând printr-un considerent comun.
Art. 38 din Legea 248/2005 prevede următoarele : „ restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane :
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat ;
b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriu unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau care ar urma să o desfăşoare, ar duce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat”.
Se observă,chiar in situatia in care s-ar da eficienta acestui text de lege, că oricum potrivit art.38 lit.a din lege, restrângerea dreptului poate fi dispusă pe maxim 3 ani, în timp ce decretul de expulzare prevede o perioadă de minim 5 ani, prin urmare rămânând o diferenţă de perioadă neacoperită.
În speţă într-adevăr, sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 din Tratatul de Înfiinţare a Comunităţilor Europene conform căruia : „ fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de acest tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia’’.
Incidente în speţă sunt dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, conform căruia in alin. 2 se arata: „măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.’’
Aceasta presupune faptul că, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut el putând fi limitat şi unele dintre aceste limitări se regăsesc în art.27 menţionat anterior.
Nu poate fi primită susţinerea Ministerului Public, în sensul că Directiva 2004/38/CE „ privind dreptul al liberă circulaţie şi şedere…” se referă la persoane care nu deţin forme legale de şedere permanentă într-un stat străin, şi nu la cele care au săvârşit şi au fost condamnate pentru fapte penale de instanţele italiene, in speta , şi care prejudiciază siguranţa publică.
Aceasta ,întrucât articolul mai sus menţionat, se referă expres la măsuri care pot fi luate pentru motive de ordine sau de siguranţă publică, şi prin urmare Directiva, are în vedere nu numai situaţia persoanelor care nu deţin forme legale de şedere permanentă ci ,deţine reglementări si în contextul arătat.
Directiva contine în mod general reglementări, pentru diverse situaţii, vizand însăşi dreptul la liberă circulaţie.
Tratatul constituind Comunitatea europeană instituie, la art.46 o responsabilitate tradiţională a statelor pentru menţinerea ordinii şi securităţii publice. Absenţa definiţiei acestei noţiuni nu a putut împiedica înscrierea anumitor limite ale libertăţii statelor de către directivă şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Nu este, totuşi posibil să fie permis fiecărui stat membru să definească în manieră proprie asemenea noţiuni şi să ia măsuri arbitrare, pentru a nu lipsi aceste libertati de conţinutul lor.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art.27 al.2 teza 1 din Directiva 2004/38/CE, trebuie avute in vedere disp.art.27 al.2 teza 2 care prevad ca in fapt, ’’conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generala.’’
Una din limitele impuse de directivă este imposibilitatea de a deduce dintr-o simplă condamnare penală, existenţa unei ameninţări individuale împotriva ordinii sau securităţii publice. Pentru ca o condamnare penală să justifice o măsură de îndepărtare, trebuie ca faptele care au motivat-o şi persoana respectivă să constituie „ o ameninţare reală şi suficient de gravă care să afecteze un interes general al societăţii”.
Între o condamnare şi expulzare nu trebuie să existe nici o legătură directă, iar concluzia ameninţării reprezentată de individ trebuie să rezulte dintr-o apreciere globală a faptelor şi personalităţii sale.
Statele membre, sunt libere să aprecieze conform nevoilor naţionale, putând lua măsuri reale şi efective atât împotriva naţionalilor ,cât şi potrivit principiului nediscriminării, impotriva străinilor pentru care măsura specifică este expulzarea in conditiile aratate..Dar ,aceasta masura luata de un stat strain impotriva unei persoane ,nu impune ca automat ,si statul al carui national este acea persoana, sa faca si el aplicarea altor masuri ce vizeaza restringerea dreptului la libera circulatie.
Trebuie să se ţină seama că pârâtul este cetăţeanul unui stat membru al UE, în speţă România, are statutul de cetăţean al Uniunii şi, în consecinţă, beneficiază de toate drepturile izvorâte din acest statut, drepturi care sunt opozabile chiar şi statului său de origine.
Dreptul prevăzut de art. 18 TCE include atât dreptul de a intra într-un stat membru, precum şi dreptul individului de a părăsi statul său de origine. Dacă statul membru de origine ar putea restrânge dreptul de a părăsi teritoriul său şi de a intra pe teritoriul altui stat membru, fără o justificare validă, ar însemna că libertăţile fundamentale garantate de TCE ar fi lipsite de efectivitate.
Această argumentare este susţinută şi de jurisprudenţa Curţii – care în cauza C-33/2007 (cauza Jipa) în motivarea hotărârii CJCE – arată că, în esenţă conţinutul conceptului de ordine publică, trebuie interpretat strict şi scopul lui nu poate fi determinat în parte de către fiecare stat membru fără controlul instituţiilor comunitare.
Condiţiile conceptului de ordine publică au fost enunţate în art.27 alin.2 teza 2 şi trebuie să se ţină seama că totodată este necesar ca măsura restrictivă să poată garanta realizarea obiectivului şi să nu fie mai mult decât necesarul pentru atingerea acestuia, deci proporţională.
Limitarea nu poate fi bazată numai pe motive ce provin de la statul membru ce a emis expulzarea unui cetăţean al Uniunii de pe teritoriul său ,în statul de origine, aşa cum este în cauza de faţă.
Din probele administrate furnizate la repatrierea cetăţeanului român constând, în principal, în Decretul emis de Prefectul de Roma nu rezultă nici măcar conţinutul concret al infracţiunilor săvârşite de cetăţeanul român, cert fiind doar faptul că, prin măsura luată, respectiv expulzarea şi interzicerea, dreptului de intrare pe teritoriul Italiei timp de 5 ani, s-a aplicat măsura prevăzută de art. 27 alin. 1 din Directiva 2004/38/CE, avându-se în vedere legislaţia italiană.
Solicitarea reclamantei privind limitarea dreptului la liberă circulaţie încalcă şi principiul proporţionalităţii, întrucât nu se mai justifică o astfel de măsură din partea statului de origine, nefiind dovedit în concret modul în care conduita persoanei respective aduce atingere intereselor ţării sau relaţiilor bilaterale, din moment ce oricum persoana respectivă are interdicţie de a intra pe teritoriul Italiei.
Astfel, prin luarea unei asemenea măsuri şi de către statul român, se creează şi o gravă discriminare între cetăţenii români şi ai celorlalte ţări ale UE, fiind supuşi unei duble interdicţii şi care în contextul dat, faţă de măsurile de expulzare şi interzicerea pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 5 ani deja dispusă de către statul italian, nu îşi mai găseşte justificare.
Asemenea măsură care se solicită a fi aplicată apare ca disproporţionată în raport cu scopul legislaţiei comunitare.
În această situaţie prioritară este aplicarea normei comunitare faţă de cea internă.
În temeiul principiului supremaţiei, orice normă comunitară are forţă juridică superioară normelor naţionale, chiar şi atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare.
Regula enunţată,se aplică indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic naţional şi de acela al normei comunitare.
Într-o altă ordine de idei, judecătorii naţionali au obligaţia de a interpreta normele de drept intern în lumina normelor comunitare. Acest obiectiv este prevăzut de art.10 al Tratatului care cere autorităţilor Statelor membre inclusiv instanţelor, să ia toate măsurile necesare pentru a asigura punerea în practică a dreptului comunitar.
Directiva 2004/38/CE conţine dispoziţii suficient de precise cu privire la cazurile în care se poate restrânge exerciţiul dreptului la libera circulaţie şi mai ales în legătură cu statul membru care poate lua o asemenea măsură, acesta fiind statul membru în care persoana vizată se află prin ipoteză şi pentru securitatea, sănătatea sau ordinea publică a căruia această persoană prezintă un pericol concret.
Statul român poate lua măsuri de restrângere a dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean român într-un alt stat membru, cf.art.38 lit.a Lg.248/2005 invocat in motivele de apel ,numai daca cerintele acestui text de lege sant indeplinite ,ceea ce nu este cazul in speta.Textul de lege indicat, are in vedere situatia returnarii in baza unui acord de readmisie.
De reţinut, că pârâtul a fost returnat în baza unui decret de expulzare şi nu a unui acord de readmisie aşa încât motivarea apelului Inspectoratului National Pentru Evidenta Persoanelor în acest sens, nu are suport.Cadrul legal in care se judeca speta a fost stabilit in cele mai sus expuse.
Prin urmare, faţă de cele expuse, motivele invocate cu privire la faptul că instanţa nu a luat în considerare obiectivul nr.2 lit.d HG 1347/2007 şi că nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.38 lit.a din Legea nr.248/2005 nu sunt relevante în sensul admiterii apelului.
Preambulul decretului de expulzare nu menţionează în concret, individualizat şi încadrate în articole fiecare, faptele săvârşite, ci la o manieră generală se face referire la fapte săvârşite la 4 februarie 2004.
Practica judiciară naţională nu constituie izvor de drept, astfel încât, invocarea în motivare, de către apelantul Ministerul Public a unei decizii civile a Curţii de Apel într-o cauză asemănătoare, nu poate fi avută în vedere în contextul arătat.
Văzând şi dispoziţiile art.296 Cod pr.civilă, se vor respinge apelurile ca nefondate.
