Conflict negativ de competenţă.
Recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate în străinătate pe cale incidentală.
Art.118-119 Legea nr.302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv prin Legea nr.222/2008
Sentinţa penală nr.6, din 25.01.2010
Prin sentinţa penală nr. 439 din 06.10.2009 a Tribunalului Dâmboviţa a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnatul T.N., s-a dedus din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.8/2007 a Tribunalului Dâmboviţa perioada în care contestatorul-condamnat a fost arestat în vederea extradării în Finlanda, s-a disjuns cererea formulată de acelaşi condamnat, având ca obiect recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate împotriva sa de instanţe din Bulgaria şi Italia şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acestei cereri în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa penală nr.2297/04.12.2009 a admis excepţia necompetenţei materiale şi în baza disp.art. 42 cod proc. penală rap. la art.39 şi art.119 din Legea nr.302/2004, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de recunoaştere a hotărârilor străine privind pe condamnatul T.N. în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Conform art.43 cod proc. penală a fost sesizată Curtea de Apel Ploieşti cu soluţionarea conflictului negativ de competenţa.
Verificându-şi competenţa, în raport de disp. art.43 alin.1 cod proc. penală, Curtea a constatat că a fost legal investită, fiind instanţa ierarhic superioară comună Tribunalului Dâmboviţa şi Judecătoriei Ploieşti.
Prin sentinţa penală nr.6 din 25 ianuarie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de recunoaştere a hotărârilor străine privind pe condamnatul T.N., deţinut în Penitenciarul Mărgineni în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
La pronunţarea sentinţei, instanţa a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:
Tribunalul Dâmboviţa a fost învestit la data de 23 iulie 2008 de condamnatul T.N. cu contestaţie la executare împotriva sentinţei penale nr.8 din 16 ianuarie 2007 pronunţată de această instanţă, definitivă prin decizia penală nr.4954 din 23 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, sens în care a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.8 din 2 noiembrie 2007.
Condamnatul T.N. nu a motivat contestaţia la executare însă în adresa de înaintare nr.I/377141/16 iulie 2008 emisă de locul de deţinere se precizează că acesta a fost arestat provizoriu de către autorităţile judiciare din Finlanda pentru punerea în aplicare a mandatului de executare nr.8/2007 emis de Tribunalul Dâmboviţa la data de 25 aprilie 2008.
Până la primul termen de judecată condamnatul T.N. a fost transferat la Penitenciarul Mărgineni, judeţul Dâmboviţa şi prin cererea din 22 septembrie 2008 învederează instanţei că a formulat două cereri înregistrate sub nr.4329/120/2008 şi nr.4393/120/2008, cu acelaşi obiect, motiv pentru care a solicitat conexarea lor în baza art.34 cod proc. penală.
Condamnatul-contestator precizează că, până la condamnarea sa prin sentinţa penală nr.8/2007 a mai comis două infracţiuni în România şi o alta pe teritoriul Bulgariei pentru care a fost sancţionat la pedeapsa de 1 an şi 41 zile închisoare, pedeapsă executată, precum şi în Italia, unde a fost sancţionat şi a executat pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea unei infracţiuni de furt în anul 2006.
Drept urmare, a solicitat contopirea pedepselor şi deducerea acestor perioade precum şi a celei în care s-a aflat în arest preventiv în Finlanda în vederea extrădării pentru executarea M.E.P.I. nr.8/2007 al Tribunalului Dâmboviţa.
Prin încheierea de şedinţă din 22 septembrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a dispus conexarea celor două dosare sub nr.4329/120/2008, constatând identitatea de obiect, cauză şi părţi.
Ulterior, la termenul de judecată din 24 octombrie 2008 reprezentantul Ministerului Public, din oficiu, a învederat că prezenta contestaţie la executare formulată de condamnatul T.N. nu poate fi soluţionată fără a se urma procedura recunoaşterii hotărârilor penale străine, recunoaştere care ar urma să fie făcută pe cale incidentală.
În acest sens, tribunalul a întreprins demersurile necesare etapei prealabile soluţionării cererii de recunoaştere a hotărârilor penale pronunţate în Republica Bulgaria şi Republica Italiană şi, prin sentinţa penală nr.439 din 6 octombrie 2009 a admis contestaţia la executare formulată de condamnat şi a dedus din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată acestuia prin sentinţa penală nr.8/2007 a Tribunalului Dâmboviţa, perioada în care condamnatul a fost arestat în Finlanda în vederea extrădării, procedând, totodată, la disjungerea cererii formulată de acelaşi condamnat având ca obiect recunoaşterea hotărârilor străine, cu motivarea că interpretarea literală a disp. art.118 din Legea nr.302/2004, actualizată, conduce la concluzia că recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de către autorităţile din străinătate se poate face, în cauza dată, doar pe cale principală de către judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul, întrucât contestaţia la executare nu echivalează cu noţiunea de ”proces” astfel cum este ea definită de art.1 din Codul de procedură penală.
Curtea a reţinut că într-adevăr, în conformitate cu art.118 din Legea nr.302/2004, astfel cum a fost modificată şi completată ulterior, prin Legea nr.222/2008, recunoaşterea hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principală de către instanţa de judecată sesizată în acest scop de condamnat sau de către procuror, caz în care competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul.
Articolul 119 din Legea de cooperare judiciară internaţională în materie penală dispune însă că recunoaşterea se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte.
S-a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate anterior rezultă că recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate se face în principal, pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, situaţie în care competenţa materială aparţine instanţei de judecată sesizată de către condamnat, dar că, în egală măsură, această operaţiune juridică poate avea loc şi pe cale principală, caz în care competentă este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul.
Curtea apreciază, în acord cu opinia îmbrăţişată de Judecătoria Ploieşti, că punctul de vedere reţinut de Tribunalul Dâmboviţa în justificarea soluţiei de disjungere a cererii de recunoaştere a hotărârilor penale străine, respectiv că cererea formulată de condamnat nu este considerată „un proces” în sensul art.1 din Codul de procedură penală, nu poate fi primit întrucât, altfel, s-ar aduce grave prejudicii accesului la justiţie al persoanei condamnate care sesizează instanţa de judecată cu soluţionarea unui incident ivit pe parcursul executării pedepsei, cum este în cazul de faţă, contopirea unor pedepse aplicate pentru fapte concurente şi deducerea, pe cale de consecinţă, a perioadei executate.
O asemenea soluţie se impune cu atât mai mult cu cât Tribunalul Dâmboviţa a parcurs etapa prealabilă soluţionării cererii de contopire, care a rămas însă nesoluţionată, deoarece nu s-a dispus nici o măsură în legătură cu aceasta iar cererea formulată de condamnat a primit o soluţionare parţială, ceea ce contravine interesului acestuia.
În plus, se constată că nu persoana condamnată a formulat cererea de recunoaştere a hotărârilor penale străine ci, acest aspect, necesar şi prealabil soluţionării cererii de contopire a fost supus analizei instanţei de către reprezentantul Ministerului Public în şedinţa de judecată din 24 octombrie 2008, aşa încât, disjungerea cererii formulată de condamnat cu acest obiect, este total nejustificată.
Cum Tribunalul Dâmboviţa este instanţă de executare, în raport de condamnarea inculpatului T.N. la pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.8/2006 a aceleiaşi instanţe, fiind totodată competent din punct de vedere teritorial, câtă vreme condamnatul era deţinut la Penitenciarul Mărgineni, judeţul Dâmboviţa, rezultă că declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Ploieşti este lipsită de temei legal.
Pentru considerentele expuse, Curtea, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în temeiul disp. art.43 alin.7 din Codul de procedură penală a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulate de condamnatul T.N. în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
