Divort. Prin desfacerea casatoriei prin divort de catre o instanta judecatoreasca nu se aduce atingere dreptului pârâtului la o viata de familie ocrotit de art. 8 din Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si nici nu se încalca dispozitiile art. 12 din aceeasi Conventie întrucât, pe de o parte, aceasta ingerinta a autoritatilor statale este prevazuta de lege, îndeplineste un scop legitim, fiind o masura necesara, într-o societate democratica, pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora – respectiv pentru protejarea dreptului la o viata privata intima, personala si familiala, al reclamantei, iar, pe de alta parte, dreptul de a se casatori al unei parti, drept garantat de art. 12 din Conventie, are în vedere numai încheierea casatoriei nu si desfacerea ei.
Prin cererea înregistrata la Judecatoria Târgoviste sub nr.3374/315/2007, reclamanta VM a chemat în judecata pe pârâtul VGh, pentru ca, prin sentinta ce se va pronunta, sa se dispuna desfacerea casatoriei încheiata de parti la data de 18.06.1988 si înregistrata in registrul starii civile al Primariei Târgoviste, sub nr. 568, precum si reluarea de catre reclamanta a numelui avut anterior casatoriei, acela de S.
În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca în urma casatoriei cu pârâtul a rezultat un copil care în prezent este major iar datorita relatiilor tensionate în permanenta, dintre soti motivat pe nepotrivirea de caracter, în anul 2005 a intervenit separatia sotilor cât si o administrare independenta a veniturilor personale; ca relatiile dintre soti s-au deteriorat, si convietuirea nu mai este posibila, fiind grav si iremediabil vatamate relatiile de familie.
În drept, reclamanta si-a întemeiat cererea pe dispozitiile art. 37 alin. 2 si art. 40 Codul Familiei, iar cererea introductiva a fost urmata de dovada platii taxei de timbru si originalul certificatului de casatorie.
Prin întâmpinarea formulata, pârâtul a solicitat instantei de judecata respingerea cererii de divort formulata de reclamanta aratând ca reclamanta nu a prezentat in cererea sa faptele pe care le considera relevante pentru a constitui motivele temeinice in desfacerea casatoriei; ca în dosarul civil nr. 5399/2005 înregistrat la Judecatoria Târgoviste prin sentinta civila nr. 201/2006 s-a respins actiunea de divort, constatându-se faptul ca pe baza probelor administrate nu au fost dovedite motive de divort si nici vreo culpa in destramarea relatiilor de casatorie; ca prin decizia nr. 295/2006 pronuntata de Tribunalul Dâmbovita s-a dispus desfacerea casatoriei, din vina pârâtului iar prin decizia civila nr. 269/2006 Curtea de Apel Ploiesti –Sectia pentru cauze de familie a admis recursul si pe fond a mentinut sentinta civila nr. 201/2006 pronuntata de Judecatoria Târgoviste in dosarul civil nr. 5399/2005; ca pârâtul a invocat exceptia puterii de lucru judecat reglementata de art. 1201 cod civil; ca cererea de divort formulata, nu este fundamentata de reclamanta nici pe baza acordului partilor si nu se declara de acord nici cu desfacerea casatoriei din culpa pârâtului.
Prin sentinta civila nr. 4421/14.11.2007, Judecatoria Târgoviste a respins exceptia invocata, ca fiind neîntemeiata; a admis cererea formulata de reclamanta VM în contradictoriu cu pârâtul VGh; în temeiul dispozitiilor art. 38 Codul Familiei, a desfacut casatoria încheiata de parti si înregistrata în registrul starii civile al Primariei Târgoviste sub nr. 368 din data de 18.06.1988, din vina pârâtului si în temeiul dispozitiilor art. 40 Codul Familiei, s-a dispus ca reclamanta sa îsi reia numele avut anterior casatoriei, acela de S.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta de fond a retinut ca criteriile de apreciere a motivelor de divort, sunt cele prevazute de dispozitiile art. 38 Codul familiei cu referire la imposibilitatea continuarii casatoriei pentru sotul care cere desfacerea ei acestea reprezentând criterii principale de care instanta trebuie sa tina seama în solutia ce se pronunta; ca practica judiciara în materie a statuat ca prin motive temeinice, care duc la desfacerea casatoriei sunt determinate de faptele reale care în mod obiectiv reprezinta gravitate si care îndreptatesc desfacerea casatoriei; ca desfacerea casatoriei prin divort are punctul de plecare în esenta afectiv morala a casatoriei, sens în care dispozitiile art. 2 din Codul Familiei prevad în mod expres ca relatiile de familie se bazeaza pe prietenia si afectiunea reciproca a sotilor , constituind mobilul determinant al casatoriei si fundamentul moral al comunitatii de viata a sotilor; ca daca acest fundament lipseste casatoria înceteaza de a mai fi morala asadar se justifica interventia justitiei în admiterea cererii de desfacere a casatoriei; ca practica judiciara în materie consacrata chiar de instanta suprema a statuat faptul ca în orice relatie de familie traieste un interes social, având si un caracter social, având fundament în esenta morala a acesteia realizata pe prietenia si afectiunea reciproca a sotilor; ca atunci când elementul moral si afectiv lipseste, este evident ca institutia casatoriei nu mai corespunde menirii pentru care este reglementata si ocrotita de lege, devenind pur formala, conditii în care instanta dispune desfacerea acesteia pentru a putea pune de acord starea de drept si starea de fapt a relatiilor de casatorie; ca probatoriul administrat reprezentat de depozitiile martorilor audiati atât la cererea reclamantei cât si a pârâtului evidentiaza faptul ca partile sunt despartite în fapt din anul 2005, nu mai realizeaza relatii specifice casatoriei, astfel ca o solutie contrara celei ce urmeaza a se pronunta ar duce la încalcarea dispozitiilor art. 2 din Codul Familiei precum si a dispozitiilor art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului cu referire la dreptul oricarei persoane la respectarea vietii private dar si a dispozitiilor art. 12 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului; ca, mai mult, depozitiile martorilor prezentati de reclamanta evoca faptul ca pârâtul prin relatiile pe care le cultiva în afara casatoriei, denota comportament care nu poate fi considerat ca fiind dedicat continuarii casatoriei cu reclamanta; ca potrivit celor doua texte din Conventia Europeana a Drepturilor Omului se garanteaza dreptul subiectiv la a încheia o casatorie si efectul esential acela de a da nastere vietii de familie dar nu cel exclusiv de a exista viata de familie; ca în conceptia legiuitorului se reflecta deopotriva atât în principiul asupra admisibilitatii divortului ca o consecinta a libertatii casatoriei cât si în principiul liberului consimtamânt al omului de a decide asupra vietii sale de familie determinata de interesul moral si afectiv al relatiilor de familie; ca privitor la exceptia autoritatii de lucru judecat invocata de catre pârât,instanta o priveste ca fiind în afara conditiilor legale, atât timp cât motivele desfacerii casatoriei invocate de reclamanta privesc perioada si ulterior pronuntarii sentintei civile nr. 201/2006, ramasa irevocabila si mai ales faptul ca, pronuntarea altei solutii în afara de cea de admitere a cererii de divort ar însemna si o încalcare a dispozitiilor art. 2, 12 si 13, 16 din Codul Familiei,care au la baza consimtamântul sotilor la încheierea casatoriei si ca admiterea unei astfel de cereri ar încalca practica instantei europene, unanim constanta, exprimata cu precadere in cauzele pronuntate împotriva României, astfel de exceptie acceptata încalca dreptul partilor de a fi supusa judecatii cererea lor, controlul judiciar fiind atributul exclusiv al instantelor .
Împotriva acestei sentinte a declarat apel în termenul legal pârâtul care a solicitat admiterea apelului si desfiintarea în totalitate a sentintei atacate, ca fiind în mod vadit netemeinica si nelegala si a aratat ca desfacerea casatoriei încheiata între parti este dispusa de instanta de fond în temeiul disp.art.38 din Codul familiei din vina sa exclusiva prin sentinta civila nr.4421/14.11.2007 care se deosebeste de o alta cerere de divort din 15.09.2005 din dosarul civil nr.5399/2005 prin aceea ca la data înregistrarii fiul sau VM nascut la data de 12.11.1988 era minor, fiind o cerere de divort cu copii în întretinere; ca motivul esential invocat de reclamanta în cele doua cereri de divort este nepotrivirea de caracter; ca declaratiile martorilor audiati în cauza nu au fost luate în consideratie la motivarea sentintei civile; ca nu au fost întrunite conditiile legale ca instanta de fond sa desfaca casatoria din vina exclusiva a acestuia, fiind încalcate art.8 si art.12 si 13 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale; ca prin mentinerea casatoriei chiar în conditiile în care exista o despartire în fapt si o separare în fapt, dreptul la respectarea vietii private si de familie, a domiciliului ales de reclamanta si a corespondentei sale prevazut de art.8 pct.1 din conventie.
Prin întâmpinare, intimata reclamanta a solicitat respingerea apelului si mentinerea ca temeinica si legala a sentintei pronuntata de Judecatoria Târgoviste si a aratat ca din întreg materialul probator efectuat în cauza rezulta ca relatiile de casatorie au fost grav afectate si ca nu mai exista posibilitatea împacarii, datorita comportamentului apelantului de-a lungul anilor petrecuti, comportament care a fost relatat si de martorii audiati în cauza si ca mentinerea unei casatorii în care lipseste elementul afectiv ar însemna mentinerea sa în aceasta relatie contrar sentimentelor si valorilor ce sunt ocrotite de lege pentru casatorie.
Prin decizia civila nr. 165/21.04.2008, Tribunalul Dâmbovita a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât VGh împotriva sentintei civile nr. 4421/14.11.2007 pronuntata de Judecatoria Târgoviste în dosarul nr. 3374/315/2007, în contradictoriu cu intimata reclamanta V M si a pastrat hotarârea atacata.
Pentru a pronunta aceasta decizie, Tribunalul a retinut urmatoarele:
Potrivit dispozitiilor art. 38 Codul familiei „Instanta judecatoreasca poate desface casatoria prin divort atunci când, datorita unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila.”
În mod corect instanta de fond a retinut ca raporturile dintre soti sunt grav vatamate iar continuarea casatoriei nu mai este posibila din culpa apelantului pârât.
Astfel, din declaratiile martorilor DMG (fila 58 din dosarul de fond), DVC (fila 59 din dosarul de fond), BL (fila 65 din dosarul de fond) si DCP (fila 62 din dosarul de fond), rezulta ca sotii sunt despartiti în fapt din anul 2005; ca din anul 2005, de când s-au despartit în fapt, partile nu au mai reluat legaturile specifice casatoriei, locuind în imobile separate; ca despartirea în fapt s-a datorat faptului ca pârâtul era foarte gelos, iar pe acest fond devenea violent, reclamanta intimata fiind vazuta de martora DMG (colega de serviciu cu reclamanta intimata) vânata la fata si tumefiata; ca, din cauza geloziei pârâtului apelant, partile aveau discutii, care erau purtate în fata copilului; ca reclamanta intimata a continuat sa locuiasca cu pârâtul apelant pentru copil, însa acest lucru a afectat-o atât de tare încât i-a crescut tensiunea, a avut gânduri sinucigase si chiar o tentativa de sinucidere; ca, în toamna anului 2006, martora DVC(sora reclamantei intimate) l-a auzit pe pârâtul apelant reprosându-i reclamantei intimate faptul ca ar avea relatii cu persoane de acelasi sex; ca relatiile dintre soti, dupa despartirea în fapt, au fost proaste, pârâtul apelant sicanând-o pe reclamanta intimata „în toata perioada”; ca, de când partile s-au separat, pârâtul a intrat într-o alta relatie sentimentala cu o alta persoana – medic sau biolog.
Depozitia martorei CG, menajera apelantului pârât, nu contrazice aceste declaratii si nici nu constituie, dupa cum sustine pârâtul apelant, o dovada a fidelitatii acestuia si nici a faptului ca relatiile dintre soti nu erau tensionate, întrucât martora a afirmat doar ca ea face curatenie la apelant de circa de 2 ani, de 2 ori pe saptamâna, câte 3-4 ore, si ca nu cunoaste ca pârâtul sa fi intrat în relatii cu alte femei.
Sustinerea apelantului reclamant ca instanta de fond nu ar fi trebuit sa tina seama de depozitiile celor doua martore propuse de intimata reclamanta întrucât cele relatate de martore nu ar fi fost percepute personal nu poate fi primita întrucât toti martorii audiati în cauza au prezentat împrejurarile ce au dus la destramarea relatiilor de familie dintre parti, astfel cum au fost ele percepute de martori, atât direct cât si din spusele partilor.
Faptul ca apelantul pârât declara prin motivele de apel ca are si în prezent sentimente de afectiune si respect fata de sotia sa nu este de natura a duce la concluzia ca poate continua casatoria dintre soti câta vreme declaratiile acestuia nu sunt însotite si de un comportament corespunzator iar pârâtul apelant nu a facut dovada unor demersuri în vederea împacarii cu reclamanta intimata (reprosurile facute reclamantei la telefon cu privire la relatiile acesteia cu persoane de acelasi sex nefacând parte din aceasta categorie, la fel ca si expunerea unei relatii sentimentale cu o alta femeie).
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, tribunalul retine ca nu se poate sustine ca s-ar fi încalcat dreptul apelantului la un proces echitabil, câta vreme, prin încheierea din 10.10.2007, instanta de fond i-a pus în vedere apelantului pârât ca, pentru egalitate de tratament, poate solicita instantei ca poate solicita instantei acelasi numar de martori ca si reclamanta intimata.
De altfel, nici sustinerea apelantului pârât în sensul ca prin desfacerea casatoriei prin divort de catre o instanta judecatoreasca se aduce atingere dreptului sau la o viata de familie ocrotit de art. 8 din Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si se încalca dispozitiile art. 12 din aceeasi Conventie nu poate fi primita întrucât, pe de o parte, aceasta ingerinta a autoritatilor statale este prevazuta de lege, îndeplineste un scop legitim, fiind o masura necesara, într-o societate democratica, pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora – respectiv pentru protejarea dreptului la o viata privata intima, personala si familiala, iar, pe de alta parte, dreptul de a se casatori garantat de art. 12 din Conventie are în vedere numai încheierea ei nu si desfacerea casatoriei.
De asemenea, tribunalul mai retine ca, fata de dispozitiile art. 5 din Protocolul nr. 7 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale conform carora „Sotii se bucura de egalitate în drepturi si în responsabilitati cu caracter civil, între ei si în relatiile cu copiii lor în ceea ce priveste casatoria, pe durata casatoriei si cu prilejul desfacerii acesteia”, statele sunt libere sa reglementeze divortul, conditiile si efectele acestuia, chiar daca nici Conventia si nici protocoalele sale aditionale nu recunosc dreptul la divort si ca, pentru considerentele mai sus expuse, art. 13 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale nu este incident în speta de fata, câta vreme, în acest dosar, apelantul pârât nu s-a adresat instantelor judecatoresti invocând încalcari ale unor drepturi si libertati recunoscute de aceasta conventie.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel – nemotivarea hotarârii – tribunalul constata ca acesta nu este fondat, instanta de fond respectând dispozitiile art. 261 Cod procedura civila si prezentând pe larg motivele de fapt si de drept care au format convingerea instantei.
Nici cel de-al patrulea motiv de apel în sensul ca instanta de fond nu a respectat continutul si limitele cererii de chemare în judecata întrucât reclamanta intimata a solicitat desfacerea casatoriei din vina ambilor soti nu poate fi primit de tribunal, câta vreme din probatoriul administrat nu reiese si culpa reclamantei intimate în destramarea relatiilor specifice casatoriei ori în imposibilitatea continuarii acesteia.
Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul a concluzionat ca solutia instantei de fond este legala si temeinica si în temeiul art.296 Cod procedura civila, a respins apelul cu consecinta pastrarii sentintei atacate.
