DECIZIA nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009
Libertate de circulaţie a cetăţeanului. Acord de readmisie. Art.18 alin.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Prin sentinţa civilă nr.2524/4.11.2008, Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul A.R, ca neîntemeiată.
Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii.
În motivarea apelului, a arătat că pârâtul a fost returnat din Ungaria la data de 16.10.2008, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat, conform talonului întocmit de lucrătorul I.G.P.F. Definirea şi aplicarea conceptului de ordine publică aparţine legilor şi tribunalelor naţionale.
S-a mai arătat că, în temeiul disp. art. 38 lit. a din Legea nr.248/2005, restricţia poate fi instituită împotriva cetăţeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiţionată de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea.
Apelanta a invocat prevederile art.25 şi 53 din Constituţie, art.39 alin.6 din Legea nr.248/2005, Deciziile Curţii Constituţionale nr.855/28.11.2006, nr.901/5.12.2006, considerând că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor condiţii stabilite prin lege – Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Acolo unde s-a urmărit ca, după data de 01.01.2007, Legea nr.248/2005 să nu mai fie aplicabilă, actul normativ a indicat în mod expres acest lucru, de exemplu art.52 din lege.
Prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, nu se încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE.
Dreptul la liberă circulaţie este un drept fundamental consacrat la nivel constituţional în art.25, însă nu este un drept absolut, condiţiile exercitării sale fiind stabilite prin lege – art.5 din Legea nr.248/2005. Nerespectarea obligaţiilor poate determina returnarea persoanei dintr-un stat membru în baza unui acord de readmisie.
Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Ungariei are un scop legitim.
În mod greşit instanţa a apreciat că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie.
Consideră apelanta că a respectat norma edictată de legiuitorul naţional şi nu a încălcat alte dispoziţii comunitare în materie.
Măsura returnării este de natură să facă dovada deplină că pârâtul nu a respectat condiţiile de intrare şi de şedere în Ungaria în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile maghiare competente. La stabilirea perioadei pentru care exercitarea dreptului fundamental la libera circulaţie va fi limitat, să fie avut în vedere faptul că măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi că, prin această măsură, nu se poate aduce atingere existenţei dreptului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi, având în vedere şi efectul devolutiv al apelului conferit de art.292-294 Cod procedură civilă, curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat instanţei să dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Ungaria privind pe AR, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pe considerentul că pârâtul a fost returnat din Ungaria la data de 16.10.2008 în baza Acordului de Readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr.230/2002, invocând prevederile art.5, art.,38 lit.a din Legea nr.248/2005 şi art.2 pct.3 şi 4 din Protocolul Adiţional nr.4 la C.E.D.O..
Hotărârea atacată este ferită de orice critică, prima instanţă făcând o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt.
Astfel, din „fişa tip” rezultă că pârâtul a ieşit din România în data de 15.10.2008. La data de 16.10.2008 a fost returnat de către autorităţile maghiare, fiind depistat pe teritoriul Ungariei de către autorităţile maghiare fără a poseda document de călătorie asupra sa.
Prin art. 2 pct.1 din Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetăţenilor proprii şi a altor persoane, ratificat prin O.G. nr.12/2002, România şi-a asumat obligaţia de a readmite, la cererea autorităţilor Republicii Ungare, fără formalităţi deosebite, persoana care nu îndeplineşte ori nu mai îndeplineşte condiţiile legale în vigoare pentru intrarea şi şederea sa pe teritoriul Republicii Ungare.
Potrivit art.38 lit.a din Legea nr.248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie al cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
La o simplă analiză a acestor texte de lege ar rezulta că s-ar putea restrânge dreptul la liberă circulaţie în statul vecin, doar în baza acestui Acord de readmisie, fără a fi necesară arătarea şi dovedirea motivelor concrete pentru care a fost returnată o persoană în ţară ori a motivelor pentru care prezenţa sa pe teritoriul ungar trebuie interzisă.
Luarea unei astfel de măsuri vine în contradicţie cu prevederile legislaţiei comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care au forţă juridică superioară legislaţiei interne.
Apelanta susţine că măsura solicitată ar fi necesară, deoarece din cauza migraţiei ilegale ar putea exista repercusiuni negative asupra asigurării unei imagini pentru România care să-i confere capacitatea de a se integra şi raporta la normele Uniunii Europene.
Pentru ca măsura restrângerii dreptului pârâtului la libera circulaţie să reprezinte în cazul concret dedus judecăţii o măsură necesară într-o societate democratică, trebuie ca între restrângerea dreptului, care reprezintă mijlocul şi scopul pentru care se instituie măsura să existe proporţionalitate.
În temeiul art.18 alin.1 din Tratatul Comunităţii Europene, cetăţenii români, chiar şi cei care au executat pedepse pentru săvârşirea unor infracţiuni, pot, în principiu, circula liber, începând cu 1 ianuarie 2007, pe teritoriul statelor membre U.E., deci şi pe teritoriul Republicii Ungare.
În privinţa pârâtului nu s-a dovedit că ar fi emigrat ilegal în Ungaria ci doar că a fost depistat fără a avea acte de identitate asupra sa. Faţă de această stare de fapt, a-i restrânge pârâtului dreptul la liberă circulaţie, – fără ca acesta să fi săvârşit vreo faptă antisocială pentru care s-ar impune interzicerea prezenţei sale pe teritoriul Ungariei -, ar însemna adoptarea unei măsuri în vădită disproporţie cu scopul urmărit.
Atâta timp cât în privinţa pârâtului nu s-a dovedit incidenţa nici unuia din cazurile de excepţie prev. de art.64 alin.1 din Tratatul C.E., măsura restrângerii dreptului său la liberă circulaţie ar încălca şi prevederile art.18 alin.1 din Tratatul C.E..
Ca atare, reţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
