În jurisprudenta CEDO, principiul egalitatii armelor semnifica tratarea egala a partilor pe toata durata desfasurarii procedurii în fata unui tribunal, fara ca una din ele sa fie avantajata în raport cu cealalta parte din proces. Acest principiu – unul din elementele notiunii mai largi de proces echitabil – impune fiecarei parti sa i se ofere posibilitatea rezonabila de a-si sustine cauza sa în conditii care sa nu o plaseze într-o situatie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotarârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotarârea 1997-I/24 noiembrie 1997).
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 666/212/2008, reclamantii M.I. si D. au chemat în judecata pârâtul Statul Român – prin Ministerul Finantelor pentru a se dispune obligarea acestuia la plata valorii de circulatie a apartamentului din imobilul situat în Constanta, bdul F. nr. 30 si a cheltuielilor de judecata.
In argumentarea cererii de chemare in judecata s-a aratat ca reclamantii au cumparat in anul 2006 de la R.A.E.D.P.P. (denumita in continuare Regia) imobilul in discutie in temeiul art. 9 din Lg.nr. 112/1995. Validitatea contractului a fost verificata de instantele judecatoresti, prin decizia civila 54/31.01.2000 a Tribunalului Constanta ramasa irevocabila prin decizia civila nr. 248/C/07.05.2007 a Curtii de Apel Constanta, stabilindu-se faptul ca vanzatorul bunului, respectiv Statul roman a dobândit imobilul în discutie fara titlu. In drept reclamantii s-au prevalat de dispozitiile art.48 si 50 din Lg. nr.10/2001.
In aparare paratul a formulat întâmpinare si cerere de chemare în garantie a Regiei Autonome Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta. S-a sustinut ca in raport de prevederile art. 50 al.3 din Lg.nr.10/2001 restituirea pretului platit de chiriasii ale caror contracte de vânzare cumparare, încheiate cu eludarea prevederilor Lg.nr.112/1995, au fost desfiintate prin hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile, se face de Ministerul Economiei si Finantelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul acestuia act normativ. A sustinut, de asemenea, ca potrivit art.9 alin.3 si 5 din acelasi act normativ comisionul cuvenit unitatilor specializate care evalueaza si vând apartamentele este 1% din valoarea acestora, astfel ca o parte din valoarea imobilului în cauza a fost încasat de mandatarul RAEDPP, care în situatia în care s-a probat faptul ca pentru bunul în cauza statul nu detine un titlu, retinerea comisionului nu mai are temei legal.
Prin sentinta civila nr. 2389/10.02.2009 Judecatoria Constanta a admis actiunea si a obligat pârâtul la plata catre reclamanti a sumei de 230.000 lei cu titlu de despagubiri constând în pretul de circulatie al imobilului, a sumei de 1253,41 lei cu titlu de impozit achitat de reclamanti în perioada 1997-2007. Pârâtul a fost obligat si la plata cheltuielilor de judecata atat catre reclamanti cat si catre chematul in garantie. A fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, invocata de pârât, precum si cererea de chemare în garantie.
A motivat instanta de fond ca prin contractul de vânzare cumparare nr. 28143/6.12.1996 reclamantii au dobândit, în temeiul Legii 112/1995, imobilul, detinut anterior cu contract de închiriere, situat în Constanta, Bd. F. nr. 30.Validitatea titlului reclamantului a fost verificata cu ocazia solutionarii actiunii în revendicare promovata de reclamanta D.M.M. retinându-se calitatea de dobânditor de buna credinta a reclamantilor, prin decizia civila 54/31.01.2000 a Tribunalului Constanta, irevocabila prin Decizia civila nr.248/C din 07.05.2007 a Curtii de Apel Constanta. S-a retinut ca titlul statului pentru imobilul situat în Constanta, Bdul F. nr.30 este nelegal constituit. Instanta de fond a facut trimitere la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Instanta de fond a apreciat incidente prevederile art.501 din Lg. nr.10/2001. Cu privire la cererea de chemare in garantie s-a aratat in motivare ca Regia a avut numai calitatea de mandatar la incheierea contractului de vânzare – cumparare a imobilului, astfel ca efectele contractului, printre care si încasarea pretului, nu s-au produs în patrimoniul acesteia.
Sustinerile partilor din calea de atac;
Impotriva acestei solutii a declarat apel paratul Statul roman prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanta care a criticat hotararea instantei de fond sub aspectul solutionarii exceptiei calitatii procesuale pasive, incalcarea dreptului la aparare si a prevederilor legale in materie.
Sustine apelantul ca in raport de prevederile art.50 din Lg. nr.10/2001 coroborat cu art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995 calitatea procesuala pasiva incumba M.F.P. care nu a fost citat niciodata in nume propriu la solutionarea cauzei.
A aratat apelantul ca rapoartele de expertiza efectuate in cauza nu i-au fost comunicate niciodata ci numai suplimentul intocmit de expert V. Instanta de fond nu a comunicat paratului nici cererea completatoare si nici precizarile depuse la 2.12.2008. Procedând intr-o asemenea maniera, a fost incalcat dreptul la aparare al paratului.
Sub aspectul legalitatii, apelantul a sustinut ca instanta de fond trebuia sa dispuna restituirea pretului actualizat si nu a valorii de circulatie a imobilului. Mai mult decat atât, in mod nelegal, instanta a respins si cererea de chemare in garantie a Regiei, care a incasat comisionul de 1% ce trebuie dedus din pretul restituit, principiul imbogatirii fara just temei fiind aplicabil acesteia.
Intimatii nu au formulat intampinare, insa au depus concluzii scrise la dosarul cauzei.
Prin decizia civila nr. 377 din 19 iunie 2009, Tribunalul Constanta a respins apelul pârâtilor ca nefondat.
Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de apel a retinut, în esenta, ca exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului este nefondata, motivat de faptul ca în cazul unei evictiuni totale, statul – în calitate de vânzator al imobilului în baza Legii nr. 112/1995, este singurul tinut sa garanteze pentru evictiune pe cumparatorul evins. S-a mai retinut ca în speta nu pot fi retinute ca fondate criticile apelantului pârât ce vizeaza încalcarea dreptului sau la aparare, cât si caracterul echitabil al procedurii judiciare desfasurata în prima instanta, întrucât pârâtul a avut posibilitatea sa ia cunostinta din dosar de concluziile rapoartelor de expertiza efectuate, iar în ceea ce priveste necomunicarea precizarilor depuse de reclamanti s-a retinut ca acestea nu erau esentiale pentru solutionarea cauzei, fiind modificat numai cuantumul despagubirilor, nu si cauza raspunderii pârâtului pentru evictiune.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanta care a criticat-o pentru nelegalitate sub urmatoarele aspecte, conform art. 304 pct.9 Cod procedura civila.
1. Calitate procesual pasiva în speta are M.F.P., iar nu Statul Român, asa cum au retinut instantele de fond si de apel, conform art. 1337 Cod civil.
2. Procedura judiciara desfasurata în fata primei instante nu a avut un caracter echitabil, datorita încalcarilor repetate ale dreptului pârâtului la aparare, caruia nu i-au fost comunicate expertizele efectuate în cauza.
Mai mult, instanta de fond nu a comunicat pârâtului nici cererea completatoare si precizarile depuse la termenul din 2 decembrie 2008. Aceasta cerere completatoare, despre care pârâtul nu a avut cunostinta, a fost determinanta pentru solutionarea cauzei, desi ea nu era o simpla cerere de marire a câtimii pretentiilor, ci o cerere modificatoare a actiunii introductive.
3. Pe fondul cauzei sentinta civila nr. 2389 din 10 februarie 2009, pronuntata de Judecatoria Constanta este nelegala, întrucât instanta a dispus obligarea pârâtului la plata catre reclamanti a valorii de circulatie a imobilului, desi la momentul solutionarii cauzei erau în vigoare dispozitiile art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 care instituiau dreptul proprietarilor evinsi la restituirea pretului actualizat platit de chiriasii care au achizitionat locuintele în sistemul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, se apreciaza ca, în mod nelegal a fost respinsa cererea de chemare în garantie a R.A.E.D.P.P. Constanta pentru comisionul de 1% din pretul de vânzare.
Prin întâmpinare, intimatii reclamanti si intimata chemata în garantie au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând legalitatea hotarârii recurate, în raport de criticile recurentului pârât, Curtea retine urmatoarele:
1. Critica ce vizeaza gresita solutionare a exceptiei lipsei calitatii procesual pasive a Statului Român este nefondata pentru urmatoarele considerente:
Calitatea procesual pasiva presupune existenta unei identitati între persoana pârâtului si cel despre care se pretinde ca este obligat în raportul juridic dedus judecatii.
Prin Legea nr. 112/1995, statul a înteles sa dispuna de locuintele detinute în patrimoniul sau în anul 1995, într-un anumit context social, vânzarea fiind facuta la preturi inferioare valorii de circulatie a bunului, aceste dispozitii constituind masuri de politica sociala, asupra oportunitatii lor numai statul putând aprecia.
În speta, se retine ca raportul juridic ce rezulta din actul de vânzare-cumparare încheiat sub nr. 28143 din 6 decembrie 1996 s-a legat între vânzatorul – Statul Român si reclamantii M.I. si D., situatie în care obligatia de garantie pentru evictiune, incumba exclusiv Statului Român în calitate de vânzator.
Dispozitiile art. 13 alin.(6) din Legea nr. 112/1995 nu fac decât sa arate ca despagubirile acordate fostilor proprietari se acorda dintr-un fond extrabugetar constituit la dispozitia Ministerului de Finante. De asemenea, art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 arata ca, în ipoteza în care chiriasul cumparator a fost evins, restituirea pretului prevazut la alin.(1) si (2) se face de catre Ministerul Economiei si Finantelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.(6) din Legea nr. 112/1995 cu modificarile ulterioare. Acest lucru nu echivaleaza însa cu faptul ca Ministerul Economiei si Finantelor are calitate procesual pasiva în astfel de cereri, el este un simplu reprezentant al Statului – singur responsabil pentru evictiunea chiriasului cumparator al unui apartament dobândit în temeiul art.9 din Legea nr. 112/1995.
De altfel, prin actiunea modificata, reclamantii au solicitat angajarea raspunderii pentru evictiune a statului în temeiul dispozitiilor art. 1337 Cod civil, care prevede în mod expres ca vânzatorul este cel care raspunde pentru evictiune.
Ori, în speta, se retine ca vânzatorul imobilului în litigiu, a fost Statul Român, care a înstrainat reclamantilor chiriasi locuinta în temeiul Legii nr. 112/1995, prin intermediul unui mandatar legal – R.A.E.D.P.P. Constanta – unitate specializata în administrarea si vânzarea locuintelor ce faceau parte din fondul locativ de stat.
Pentru considerentele expuse, se va retine ca atât prima instanta, cât si instanta de apel au solutionat în mod corect exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Român, critica recurentului, sub acest aspect fiind nefondata.
2. Se retine a fi însa fondata critica ce vizeaza solutionarea cauzei în prima instanta cu încalcarea dreptului la aparare al Statului Român, cât si cu privire la nerespectarea principiilor contradictorialitatii si al egalitatii armelor în procedura jurisdictionala desfasurata în prima instanta.
În jurisprudenta CEDO principiul egalitatii armelor semnifica tratarea egala a partilor pe toata durata desfasurarii procedurii în fata unui tribunal, fara ca una din ele sa fie avantajata în raport cu cealalta parte din proces. Acest principiu – unul din elementele notiunii mai largi de proces echitabil – impune fiecarei parti sa i se ofere posibilitatea rezonabila de a-si sustine cauza sa în conditii care sa nu o plaseze într-o situatie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotarârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotarârea 1997-I/24 noiembrie 1997).
Înteles în acesti termeni, principiul discutat permite aprecierea modului în care instanta întelege sa mentina „echilibrul” necesar desfasurarii unui proces echitabil, în special în privinta comunicarii între parti a tuturor pieselor dosarului care vor servi la adoptarea deciziei sale.
De asemenea, dreptul la o procedura contradictorie, implica, în esenta, posibilitatea pentru partile unui proces de a lua cunostinta de toate piesele si observatiile prezentate judecatorului si de a le discuta (cauza Morel contra Frantei, hotarârea din 6 iunie 2000).
În speta, se retine ca dupa comunicarea actiunii initiale catre pârâtul Statul Român si, respectiv, dupa depunerea întâmpinarii si administrarii probatoriului în dovedirea actiunii reclamantilor care pretindeau de la pârât pretul actualizat al imobilului ce a facut obiectul contractului de vânzare-cumparare nr. 28143 din 06 decembrie 1996, la data de 2 decembrie 2008 reclamantii au depus o cerere modificatoare în care au solicitat angajarea raspunderii statului pentru evictiune conform art. 1337 Cod civil, pretinzând obligarea pârâtului la plata valorii de circulatie a locuintei dobândita în temeiul Legii nr. 112/1995 si în legatura cu care au fost evinsi.
Aceasta cerere precizatoare nu s-a comunicat pârâtului, pentru ca acesta sa îsi expuna punctul de vedere cu privire la natura cererii – cerere de majorare a câtimii pretentiilor, sau o cerere de modificare a obiectului si temeiului actiunii de chemare în judecata, cât si cu privire la incidenta în cauza a dispozitiilor art. 1337 Cod civil ce reglementau raspunderea vânzatorului pentru evictiune.
Este real faptul ca jurisprudenta CEDO a statuat în sensul ca este încalcat dreptul de proprietate al reclamantilor atunci când acestia sunt obligati sa restituie un bun ce a apartinut unui proprietar deposedat de stat prin preluarea pe temeiul unor dispozitii legale adoptate de fosta putere comunista instaurata în tara si care a obtinut în justitie retrocedarea lui în urma adoptarii unor norme reparatorii de catre noua putere daca actualii proprietari, care au cumparat acel bun cu buna credinta, au primit o indemnizare la valoarea la care l-au cumparat si nu la valoarea lui actuala (CEDO 05 noiembrie 2002, Pincova si Pinc contra Republica Ceha; Cauza Raicu contra României, hotarârea din 19 octombrie 2006).
Aceasta împrejurare nu era însa de natura sa conduca la concluzia ca nu era necesara comunicarea cererii de modificare si catre pârât, cu atât mai mult cu cât ea a fost esentiala la solutionarea cauzei în prima instanta, Judecatoria Constanta pronuntându-se în raport de pretentiile si argumentele reclamantilor din aceasta actiune precizatoare.
Astfel, daca initial, în baza actiunii reclamantilor, de sesizare a instantei, la data de 17 iunie 2008 Judecatoria Constanta a încuviintat o expertiza tehnica contabila pentru stabilirea valorii actualizate a pretului de vânzarea apartamentului în raport de indicii de inflatie în perioada 6 noiembrie 1996 si data efectuarii expertizei si a expertizei tehnice imobiliara pentru stabilirea valorii lucrarilor necesare si utile efectuate la imobil; probatorii supuse dezbaterii partilor, ulterior, dupa modificarea actiunii, instanta de fond a încuviintat o noua nota de probatorii solicitata de reclamanti – respectiv efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului la data evictiunii, un supliment la expertiza contabila pentru actualizarea sumelor platite de reclamanti cu titlu de impozit pe proprietate – probe ce nu au mai fost puse în discutia contradictorie a partilor si nu s-au comunicat pârâtului.
La efectuarea suplimentului la expertiza efectuata ing. V.C., recurentul pârât nu a mai fost convocat, iar concluziile acestei expertize au fost însusite în totalitate de prima instanta.
Se constata astfel, ca procedura desfasurata în fata primei instante nu corespunde exigentelor art.6 din CEDO si nici jurisprudentei Curtii Europene care a retinut constant ca „sarcina judecatorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile sa influenteze solutionarea pe fond a litigiului, sa faca obiectul unei dezbateri în contradictoriu între parti (cauza Ruiz – Mateos contra Spaniei, hotarârea din 23 iunie 1993, seria A, nr. 262.
În mod gresit instanta de apel a retinut ca cererea formulata de reclamanti la data de 2 decembrie 2008 nu constituie o modificare a actiunii, ci numai o majorare a câtimii pretentiilor reclamantilor, cât timp obiectul si temeiul actiunii au fost modificate, reclamantii solicitând angajarea raspunderii statului pentru evictiune conform art. 1337 si urm. Cod civil. De altfel, chiar reclamantii au confirmat împrejurarea ca prin cererea formulata la 2 decembrie 2008 s-au modificat cererea de investire a instantei, pozitia lor fiind precizata atât în încheierea de dezbateri din 2 decembrie 2008, cât si în concluziile scrise depuse la 10 februarie 2009.
Constatând ca procedura desfasurata în fata primei instante nu respecta exigentele art.6 din CEDO – cauza fiind solutionata cu încalcarea principiilor egalitatii armelor si al contradictorialitatii, în baza art. 312 Cod procedura civila, se va admite recursul pârâtului, se vor casa atât decizia, cât si sentinta recurate, cauza fiind trimisa spre rejudecare Judecatoriei Constanta.
Dupa casare, prima instanta urmeaza sa analizeze, cu ocazia solutionarii cauzei si celelalte critici invocate de recurenta, care vizeaza fondul litigiului, respectiv si modalitatea de solutionare a cererii de chemare în garantie a R.A.E.D.P.P. Constanta.
Dosar nr. 666/212/2008
