Evaziune fiscală şi fals la legea contabilităţii. Lipsa elementelor constitutive. Consecinţe.
Utilizarea unor facturi fiscale ce provin din alte surse decât cele prevăzute de H.G. nr. 831/1997 pentru achiziţionarea unor mărfuri care au intrat în patrimoniul societăţii, operaţiunile comerciale fiind reale şi înregistrate în contabilitate nu poate determina caracterul fictiv al acestor operaţiuni şi atrage răspunderea penală sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 290 Cod penal.
Secţia penală – Decizia penală nr. 119/19 februarie 2007
Prin sentinţa penală nr. 299/2006 a Judecătoriei Sibiu inculpatul M.G. a fost condamnat la:
– 1 an închisoare pentru art. 31 al.2 raportat la art. 290 al. 1 Cod penal.
– 3 ani închisoare pentru art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu art. 41 al.2 Cod penal şi art. 13 Cod penal şi 2 ani interzicerea drepturilor civile.
– 1 an pentru art. 40 din Legea nr.82/1991 raportat la art. 289 cu art. 41 al. 2 Cod penal.
În baza art.33 lit. a , art.34 lit. b Cod penal pedepsele au fost contopite în cea mai grea, de 3 ani închisoare.
Determinându-se vinovăţia inculpatului în limitele infracţiunilor expuse judecătorul a reţinut, în esenţă că în urma unor verificări economice efectuate la S.C. „C” SRL Sibiu s-a constatat faptul că în perioada 1999-2003, în contabilitatea acestei firme au fost înregistrate un număr de 21 facturi de aprovizionare care provin de la furnizori inexistenţi ( cu privire la denumire, număr de înregistrare la ONRC şi codul fiscal) sau ale căror serii de tipografie nu au fost eliberate de CNN Imprimeria Naţională SA Bucureşti.
Din corespondenţa purtată cu CNN Imprimeria Naţională, s-a stabilit că judeţului Arad nu i-au fost atribuite facturi fiscale cu seria ACF, şi acre se regăseau în actele contabile ale societăţii.
Organele DGFP Sibiu , prin procesul verbal din data de 20.04.2004, au stabilit că SC „C.” SRL Sibiu a înregistrat în contabilitate facturi care nu întrunesc calitatea de document justificativ , sustrăgându-se de la plata impozitului pe venitul microintreprinderilor şia taxei pe valoare adăugată.
Împotriva sentinţei, a declarat apel inculpatul M.G., solicitând prin apărător ales achitarea sa , argumentând că a făcut înregistrări reale cu privire la cheltuieli reale în contabilitate, mărfurile cumpărate se regăsesc cantitativ, calitativ şi valoric în balanţa stocurilor de marfă şi au fost vândute cu documente justificative.
Prin decizia penală nr.254/13.11.2006 Tribunalul Alba a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul M.G. împotriva sentinţei penale nr. 299/2006 a Judecătoriei Sibiu.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul M.G. solicitând de această dată trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, apreciind că se impunea o analiză separată a perioadei în care societatea sa a fost plătitoare de impozit pe profit şi de impozit pe venitul microîntreprinderii. În privinţa celor 21 de facturi, arată că în mod eronat a fost considerat răspunzător beneficiarul şi nu furnizorul (emitentul). Arată că nu şi-a diminuat obligaţiile bugetare, ci dimpotrivă, şi-a creat obligaţii suplimentare.
Recursul este fondat.
În ce priveşte infracţiunea de fals imputată inculpatului, Curtea constată că facturile fiscale în discuţie nu constituie înscrisuri oficiale în înţelesul art. 150 alin. 2 Cod penal , iar modalitatea prin care se susţine că s-a procedat la falsificarea acestora nu a constituit-o contrafacerea scrierii sau a subscrierii sau alterarea conţinutului, ci s-a realizat cu prilejul întocmirii actului.
În aceste condiţii, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 Cod penal, sub aspectul laturii obiective.
Trimiterea în judecată a inculpatului M.G. pentru comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală şi fals la legea contabilităţii se bazează în cea mai mare parte pe acuzaţia că inculpatul a înregistrat în contabilitate operaţiuni nereale, respectiv achiziţii nereale de mărfuri, iar prin aceasta şi-ar fi mărit cheltuielile, şi-ar fi diminuat veniturile şi s-ar fi sustras de la plata obligaţiilor fiscale.
Or, în cauză nu s-a făcut dovada că achiziţia de marfă în baza celor 21 de facturi nu este reală. Din contră, atât din actul de control, cât şi din conţinutul expertizei contabile judiciare efectuate rezultă că facturile fiscale în cauză au fost înregistrate marfa achiziţionată în baza acestor facturi a intrat în patrimoniul societăţii, iar apoi a fost înstrăinată, cu un preţ superior celui de achiziţie, către alţi beneficiari.
În consecinţă, nu se poate susţine că achiziţia nu a fost reală şi, implicit, că înregistrările în contabilitate au fost fictive.
În aceste condiţii, în ce priveşte înregistrarea celor 21 de facturi, fapta imputată inculpatului nu este de natură penală, ceea ce nu exclude o altă formă de răspundere judiciară.
Recursul a fost admis, cu consecinţa casării hotărâri atacate şi a achitării inculpatului M.G. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prevăzută de art.31 al. 2 raportat la art. 290 al. 1 Cod penal, cu art. 41 al. 2 Cod penal.
