Evaziune fiscală (Infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. Achitare).
Delimitarea între contravenţie şi infracţiune în situaţia neînregistrării in casa de marcat a veniturilor realizate este dată de intenţia de a diminua obligaţiile fiscale, intenţie care se obiectivează în depunerea declaraţiei de impunere cuprinzând date nereale.
In cauza intenţia nu a rezultat în mod indubitabil astfel încât să întemeieze dincolo de orice îndoială rezonabilă o condamnare penală, declaraţiile martorilor si ale inculpatei convergând în sensul că nu au fost emise bonuri fiscale pentru toate serviciile prestate de societatea administrată de inculpată, faptă ce constituie contravenţie.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, SECŢIA A II-A PENALĂ, DECIZIA Nr. 841/A din data de 04.06.2015, Dosar nr. 2613/98/2014 )
Prin sentinţa penală nr.43/F din 06.03.2015, Tribunalul Ialomiţa a condamnat pe inculpata Ş.E. la pedeapsa de 5 luni închisoare şi un an interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b şi g Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art.9 alin. 1 lit. b din Legea 241/2005, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal, art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, art. 396 alin.10 Cod procedură penală şi art. 75 alin. 2 lit. b Cod penal şi a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.
În baza art. 65 alin. 1 şi 3 Cod penal a interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin 1 lit. a,b şi g Cod penal.
Pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 93 alin. 1 lit. a-e Cod penal şi a impus inculpatei să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei şi să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, la două unităţi de învăţământ de pe raza localităţii Slobozia în condiţiile ce se vor stabili de Serviciul de Probaţiune Ialomiţa.
Au fost puse în vedere inculpatei dispoziţiile art. 96 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în caz de încălcare cu rea credinţă, a măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse.
A respins acţiunea civilă formulată de Statul Român – prin ANAF – prin mandatar Direcţia General Regională a Finanţelor Publice Ploieşti- AJFP Ialomiţa privind obligarea inculpatei la plata de dobânzi şi penalităţi de întârziere şi de instituire a sechestrului asigurător.
A luat act că prejudiciul cauzat părţii civile în sumă de 254,46 lei a fost achitat integral de inculpată.
În baza art. 274 alin. 1 Cod penal, a obligat inculpata la 450 lei cheltuieli judiciare către stat, onorariul avocatul oficiu în cuantum de 200 lei urmând a rămâne în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 11.06.2014 I.P.J. Ialomiţa – Serviciul de Investigare a Fraudelor a efectuat o verificare la sediul SC T SRL Slobozia în urma căreia au fost identificate înscrisuri extracontabile (12 file de agendă) pentru perioada 25.05-09.06.2014 ce conţineau venituri neînregistrate prin casa de marcat.
Cu ocazia audierii vânzătoarei Ş.E., s-a constatat că vânzările nu erau înregistrate în totalitate prin casa de marcat, iar sumele de bani obţinute din aceste vânzări neînregistrate erau ascunse din dispoziţia administratorului societăţii, inculpata Ş.M. Martorul Ş.E. a dat explicaţii referitoare la înscrisurile extracontabile, precizând semnificaţia acestora.
Aceleaşi aspecte au rezultat şi din declaraţiile martorilor N.L: şi N.C., de asemenea, angajate ale SC T. SRL în funcţia de vânzător, respectiv bucătar.
Raportul de constatare fiscală întocmit în cauză de specialistul antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa a concluzionat în sensul că, în evidenţa contabilă a SC T. SRL S., în perioada 24.05.2014–09.06.2014, nu au fost înregistrate venituri în sumă totală de 8.482 lei, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului general consolidat al statului cu suma de 254,46 lei reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderilor.
În cauză a fost audiată şi numita S.V.E., angajată a SC T. SRL în funcţia de manager resurse umane cu contract individual de muncă – 8 ore pe lună, care a menţionat faptul că este angajată şi la SC R. SRL, în funcţia de economist, iar în urma încheierii unui contract de prestări servicii între cele două societăţi, a fost desemnată pentru a se ocupa de întocmirea evidenţei contabile a SC T. SRL. Referitor la înregistrarea veniturilor realizate de către SC T. SRL, martorul a precizat faptul că înregistra sumele înscrise pe baza rapoartelor zilnice emise de către casa de marcat şi nu avea cunoştinţă de faptul că reprezentanţii SC T. SRL nu evidenţiau prin casa de marcat toate veniturile obţinute de societate.
Inculpata Ş.E. şi-a asumat responsabilitatea pentru neînregistrarea veniturilor precizând că din dispoziţia sa vânzătoarele au procedat la efectuarea de însemnări extracontabile referitoare la veniturile neînregistrate prin casa de marcat, a recunoscut, aşadar, fapta de evaziune fiscală şi a depus la dosar dovada achitării prejudiciului constând în chitanţa seria TS391, numărul 10000009760 din data de 29.10.2014 emisă de Trezoreria Municipiului Slobozia.
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatei Ş.E., care în calitate de administrator al SC T. SRL S., în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 25.05.2014 – 09.06.2014 nu a evidenţiat în actele contabile ale societăţii venituri în sumă de 8.482 lei, cu consecinţa prejudicierii bugetului general consolidat al statului cu suma de 254,46 lei reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderilor, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal, text de lege în baza căruia inculpata a fost condamnată.
La individualizarea pedepsei instanţa a ţinut seama de criteriile generale prevăzute de art. 74 alin. 1 Cod penal, în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului.
Instanţa a ţinut seama, în primul rând, de gradul ridicat de pericol social al infracţiunii săvârşite, dat de recrudescenţa faptelor de evaziune cu care se confruntă mediul de afaceri din România, cu consecinţa directă a afectării veniturilor destinate bugetului de stat.
A mai ţinut seama şi de faptul că societatea comercială administrată de inculpată nu are o cifră de afaceri impresionantă, astfel că, consecinţele faptei săvârşite au fost la un nivel redus şi se măsoară în cuantumul modic al pagubei produse statului.
S-a ţinut seama de faptul că inculpata este la primul contact cu legea penală şi că a avut o bună conduită pe durata întregului proces penal, inclusiv sub aspectul acoperirii integrale a prejudiciului creat.
Sunt consideraţiuni pentru care instanţa a apreciat că o pedeapsă cu închisoarea, orientată spre minimul special, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi art. 396 alin. 10 din codul de procedură penală, respectă toate criteriile generale arătate mai sus şi este aptă să conducă la realizarea scopurilor prevăzute de lege în cazul acestei inculpate.
Cât priveşte modalitatea de executare, în raport de persoana inculpatei, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de aceasta pentru acoperirea integrală a prejudiciului creat, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa a apreciat că aplicarea pedepsei este suficientă chiar fără executarea acesteia, fiind, însă, necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
În raport de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana inculpatei (administrator de societate comercială) instanţa a apreciat că în cauză este necesară şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut următoarele:
Prin actul de sesizare în sarcina inculpatei a fost reţinut un prejudiciu total în sumă de 254,46 lei reprezentând impozit pe venitul microintreprinderilor.
Inculpata nu a contestat valoarea prejudiciului stabilit în condiţiile arătate în prezenta hotărâre şi cu adresa nr.6671 din data de 30.01.2015 a făcut dovada achitării integrale a acestuia, urmând să facă aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. 1 din Legea 241/2005.
În cauză, Statul Român – prin ANAF – reprezentată de DGFP Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, s-a constituit parte civilă cu suma de 254,46 lei, sumă care să fie actualizată cu dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate de la data constatării prejudiciului şi până la data achitării efective a sumei şi a solicitat, prin aceeaşi cerere, instituirea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpatei, până la concurenţa valorii prejudiciului reclamat.
Oral, la data de 06.02.2015, prin reprezentantul legal, partea civilă şi-a redus valoarea pretenţiilor la plata sumelor accesorii, calculate de la data constatării prejudiciului şi până la achitarea integrală a acestuia.
Tribunalul, în raport de probele administrate de către inculpată, a constatat că prejudiciul cauzat părţii civile prin fapta acesteia a fost acoperit în întregime prin plata sumei de 254,46 lei, urmând a se lua act de acest lucru.
În raport de această situaţie de fapt, celelalte două capete de cerere formulate de partea civilă au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, în condiţiile în care inculpata Ş.E. a achitat integral prejudiciul stabilit în sarcina sa încă din faza de urmărire penală, cuantumul dobânzilor şi penalităţilor de întârziere a dobândit un caracter cert, existând posibilitatea calculării acestuia în condiţiile art. 120, alin. 1 Cod procedură fiscală. În această situaţie partea civilă era obligată să calculeze prejudiciul sub acest aspect şi să precizeze instanţei cuantumul acestuia pentru a putea fi pus în discuţia participanţilor la procesul penal, lucru pe care însă nu l-a făcut.
Pe de altă parte, instanţa a mai observat că în cazul în care s-ar admite că inculpatul care, deşi a achitat integral prejudiciul reclamat în cursul procesului penal, poate fi obligat şi la plata majorărilor de întârziere al căror cuantum nu este cunoscut din culpa organelor fiscale, s-ar ajunge în situaţia în care acesta nu ar mai putea beneficia de dispoziţiile art. 10, alin. 1 din Legea 241/2005, lucru care a apărut ca inadmisibil, deoarece situaţia astfel creată este datorată, în exclusivitate, organului fiscal.
Totodată, instanţa a apreciat că este neîntemeiată acţiunea civilă şi în privinţa capătului privind luarea măsurilor asigurătorii în condiţiile în care aşa cum s-a arătat mai sus, prejudiciul cauzat de inculpată a fost acoperit integral.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpata Ş.E., care a solicitat redozarea pedepsei şi înlăturarea pedepsei complementare privind interdicţia de a administra şi gestiona afacerea.
Analizând sentinţa penală atacată, prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea apreciază apelul ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, se reţine că inculpata Ş.E. a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa nr. 316/P/2014 din data de 16.12.2014, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art.35 alin. 1 Cod penal, reţinându-se, în fapt, în sarcina acesteia, că, în calitate de administrator al SC T. SRL S., în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 25.05.2014 – 09.06.2014, nu a evidenţiat în actele contabile ale societăţii venituri în sumă de 8.482 lei, cu consecinţa prejudicierii bugetului general consolidat al statului cu suma de 254,46 lei reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderilor.
S-a apreciat de către procuror, cât şi de prima instanţă că fapta realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal.
Potrivit art. 110 din L. 571/2003 în forma în vigoare la data faptelor, calculul si plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv, a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul, contribuabilul care datorează un astfel de impozit având obligaţia de a depune, până la termenul de plata a impozitului, declaraţia de impozit pe venit.
Or, cum se poate lesne constata la data de 11.06.2014, dată la care I.P.J. Ialomiţa – Serviciul de Investigare a Fraudelor a efectuat verificarea, nu era depăşit termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada la care se refereau înscrisurile extracontabile ce conţineau venituri neînregistrate prin casa de marcat, respectiv 25.05-09.06.2014, data limită fiind 25.07.2014, prin urmare, neînregistrarea în casa de marcat în integralitate a încasărilor ar putea constitui un act pregătitor al unei infracţiuni de evaziune fiscală, act pregătitor care însă este sancţionat contravenţional, iar nu penal.
Astfel, art. 10 al. 1 lit. b din OUG 28/1999 în forma în vigoare la data faptei “Constituie contravenţii următoarele fapte dacă, potrivit legii penale, nu sunt considerate infracţiuni:…b) neîndeplinirea obligaţiei agenţilor economici de a se dota şi de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale avizate conform art. 5 alin. (2), la termenele stabilite la art. 6, cu excepţia prevăzută la art. 1 alin. (4), neemiterea bonului fiscal pentru toate bunurile livrate sau serviciile prestate ori emiterea de bonuri cu o valoare inferioară celei reale, precum şi nereintroducerea datelor înscrise pe rola jurnal privind tranzacţiile efectuate de la ultima închidere zilnică până în momentul ştergerii memoriei operative”.
Delimitarea între contravenţie şi infracţiune în situaţia neînregistrării prin casa de marcat a veniturilor realizate este dată indubitabil de intenţia de a diminua obligaţiile fiscale, intenţie care se obiectivează în depunerea declaraţiei de impunere cuprinzând date nereale, or, în cauză, această intenţie nu rezultă în mod indubitabil astfel încât să întemeieze dincolo de orice îndoială rezonabilă o condamnare penală, ceea ce declară martorii şi recunoaşte inculpata converg în sensul că în perioada respectivă, nu au fost emise bonuri fiscale pentru toate serviciile prestate de societatea administrată de inculpată, faptă ce constituie contravenţie.
A considera fapta inculpatei ca fiind tentativă la infracţiunea de evaziune fiscală, ar constitui o speculaţie cu privire la conduita inculpatei ulterioară, respectiv a presupune că aceasta ar fi întocmit la data scadentă, 25.07.2014, o declaraţie de impunere în care ar fi exclus veniturile ce nu au fost fiscalizate până la data de 10.06.2014, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi răsturnată însă, în această manieră.
Prezumţia de nevinovăţie este o garanţie pe care o implica dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. 3 Constituţie si de art. 6 din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Potrivit jurisprudenţei organelor de la Strasbourg, această prezumţie are consecinţe asupra sarcinii probei: aceasta revine Ministerului Public, iar îndoiala profită persoanei acuzate (cauza Austria c. Italiei, Comisia EDO), fiind inadmisibil ca dintr-un fapt obiectiv să se deducă o prezumţie de vinovăţie (cauza Salabiaku, Comisia EDO).
Jurisprudenţa organelor de la Strasbourg nu se opune instituirii unor prezumţii de drept sau de fapt atât timp cât se ţine cont de gravitatea consecinţelor ce pot decurge pentru acuzat şi nu se aduce atingere drepturilor apărării (Pham Hoang-25.09.1992), însă condamnarea inculpatului în lipsa unor dovezi convingătoare de vinovăţie este de natură să atragă constatarea încălcării art. 6 paragraf 2 din Convenţie (cauza Telfner c. Austriei).
Aşa fiind, Curtea va admite apelul declarat de apelanta inculpată E.Ş:, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond va dispune achitarea inculpatei Ş.E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal şi va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.
În baza art. 275 alin. 3 C.pr.pen. cheltuielile judiciare avansate atât în primă instanţă, cât şi în apel, vor rămâne în sarcina statului.
