Revizuirea este un remediu procesual menit să înlăture erorile de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti şi pot fi supuse revizuirii doar hotărârile prin care s-a rezolvat fondul cauzei, instanţa soluţionând atât acţiunea penală – pronunţând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal – cât şi acţiunea civilă alăturată raportului juridic de drept penal.
Admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire impune constatarea incidenţei cel puţin a unuia dintre cazurile prev. de art. 453 alin. 1 Cod procedură penală, dar şi a celorlalte condiţii impuse de art. 459 alin. 3 Cod procedură penală.
Urmare admiterii în principiu a cererii de revizuire se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Rejudecarea cauzei trebuie efectuată de prima instanţă, întrucât dispoziţiile art. 461 alin. 1 C. pr. pen. prevăd că după admiterea în principiu a cererii de revizuire rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor privind judecarea în primă instanţă. În faţa primei instanţe nu a existat o rejudecare a cauzei, aşa încât procedura judiciară trebuie reluată tot în faţa primei instanţe. Instanţa de apel nu ar putea substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, deoarece o astfel de soluţie ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale părţilor, pentru care legislaţia procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie în acest caz.
Rejudecarea cauzei se va realiza numai cu privire la infracţiunea prev. de art. 26 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005 (atât latura penală, cât şi latura civilă), întrucât cazul de revizuire ce a determinat admiterea în principiu este în legătură doar cu această infracţiune, aşa încât cauza nu se va rejudeca şi pentru restul infracţiunilor reţinute în sarcina revizuienţilor.
Art. 453 alin. 1 Cod procedură penală
Art. 459 alin. 3 Cod procedură penală
Art. 461 alin. 1 C. pr. penală
Decizia ICCJ nr. 17/2005 – RIL
Decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2015
Hotărârea CEDO din 22 iunie 2000 – Cauza Coeme şi alţii c. Belgiei
Prin sentinţa penală nr. 263/22.07.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 3854/118/2015 s-au hotărât următoarele:
În baza art.459 alin.5 C.p.p.:
Respinge, ca inadmisibile, cererile de revizuire a s.p. nr.214/15.05.2012 pronunţată de către Tribunalului Constanţa în dosarul nr.9675/118/2011, formulate de către revizuienţii-condamnaţi […] – … şi […] – …
În baza art.275 alin.2 C.p.p.:
Obligă pe fiecare revizuient-condamnat la plata sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin d.p. nr. 206/1.04.2015 a Curţii de Apel Constanţa pronunţată în dosarul nr.1147/36/2014, decizie care a modificat s.p. nr. 214/15.05.2012 a Tribunalului Constanţa pronunţată în dosarul nr.9675/118/2011, s-a dispus:
„În baza art.26 din Codul penal 1968, raportat la art.6 din Legea 241/2005, condamnă pe inculpatul […] la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art.26 din Codul penal 1968, raportat la art.9 alin.1 lit.b din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art.5 Cod penal, condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a doua, lit.b, lit.c (dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul unei societăţi comerciale).
În baza art.26 din Codul penal 1968, raportat la art.9 alin.1 lit.f din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art.5 Cod penal, condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a doua, lit.b, lit.c (dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul unei societăţi comerciale).
În baza 26 din Codul penal 1968, raportat la art.272 alin.1 lit.b din Legea nr.31/1990, cu aplicarea art.5 Cod penal, condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza 26 din Codul penal 1968, raportat la art.272 alin.1 lit.b din Legea nr.31/1990, cu aplicarea art.5 Cod penal, condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art.26 din Codul penal 1968, raportat la art.2801 din Legea nr.31/1990, cu aplicarea art.5 Cod penal, condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art.26 din Codul penal 1968, raportat la art.2801 din Legea nr.31/1990, cu aplicarea art.5 Cod penal, condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art.33 lit.a, art.34 alin.1 lit.b şi art.35 alin.3 din Codul penal 1968, cu aplicarea art.10 din Legea nr.187/2012, aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a doua, lit.b, lit.c (dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul unei societăţi comerciale) din Codul penal 1968, după executarea pedepsei închisorii.
În baza art.60 Cod penal, pedeapsa aplicată inculpatului se execută în regim privativ de libertate.
În baza art.60 Cod penal, pedeapsa aplicată inculpatului se execută în regim privativ de libertate.
În baza art.26 din Codul penal 1968, raportat la art.6 din Legea 241/2005, condamnă pe inculpatul […] la pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare.
În baza art.26 din Codul penal 1968, raportat la art.9 alin.1 lit.b şi alin.2 din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art.5 Cod penal, condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a doua, lit.b, lit.c (dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul unei societăţi comerciale).
În baza art.26 din Codul penal 1968, raportat la art.9 alin.1 lit.f şi alin.2 din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art.5 Cod penal, condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a doua, lit.b, lit.c (dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul unei societăţi comerciale).
În baza art.33 lit.a, art.34 alin.1 lit.b şi art.35 alin.3 din Codul penal 1968, cu aplicarea art.10 din Legea nr.187/2012, aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a doua, lit.b, lit.c (dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul unei societăţi comerciale) din Codul penal 1968, după executarea pedepsei închisorii.
În baza art.71 din Codul penal 1968, cu aplicarea art.5 Cod penal şi art.12 din Legea nr.87/2012, Curtea va interzice inculpaţilor […], […], […], […], […] şi […] exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a doua, lit.b, lit.c (dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul unei societăţi comerciale) Cod penal din 1968 din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa închisorii va fi executată sau considerată ca executată.”
Instanţa de apel a menţinut dispoziţiile sentinţei primei instanţe privind obligarea inculpaţilor la plata despăgubirilor civile către statul român.
Cererile de revizuire au fost întemeiate în drept de către condamnaţi pe dispoziţiile art.453 alin.1 lit.a C.p.p..
Motivele de revizuire indicate de către condamnaţi în cererile formulate sunt următoarele:
1. aprecierea exagerată a instanţei în ceea ce priveşte prejudiciul;
2. neinformarea inculpaţilor cu privire la posibilitatea de a acoperi integral prejudiciul în faza de apel, pentru a beneficia de disp. art.10 din Legea nr.241/2005;
3. nestabilirea cu certitudine a prejudiciului;
4. Curtea de Apel Constanţa nu a dat eficienţă criteriilor de individualizare a pedepsei prevăzute de art.74,75 şi 76 C.p.;
5. lipsa formei de vinovăţie cerute de lege – intenţia directă, fără însă ca revizuientul să indice fapte sau împrejurări noi din care s-ar putea aprecia netemeinicia hotărârii de condamnare;
6. hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională – art.6 din Legea nr.241/2005.
Instanţa subliniază că, în procedura revizuirii, nu pot fi aduse critici hotărârii de condamnare, neputându-se invoca lipsa apărării, lipsa probelor ori greşita interpretare a acestora, întrucât nu este permisă nicio ingerinţă în autoritatea de lucru judecat, cu excepţia situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de lege.
Ori, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art.453 alin.1 lit.a C.p.p., este necesar să existe fapte ori împrejurări cu caracter de noutate, „ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei”. Totodată, este necesar ca aceste fapte şi împrejurări să fie relevante pentru a dovedi netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.
Primele patru motive de revizuire invocate în cererile formulate (aprecierea exagerată a instanţei în ceea ce priveşte prejudiciul, neinformarea inculpaţilor cu privire la posibilitatea de a acoperi integral prejudiciul în faza de apel, pentru a beneficia de disp. art.10 din Legea nr.241/2005, nestabilirea cu certitudine a prejudiciului, Curtea de Apel Constanţa nu a dat eficienţă criteriilor de individualizare a pedepsei prevăzute de art.74,75 şi 76 C.p.) nu pot fi încadrate în cazul de revizuire prevăzut de art.453 alin.1 lit.a C.p.p., constituind critici ale hotărârii de condamnare, care puteau fi valorificate numai în calea ordinară de atac.
Cât priveşte al cincilea motiv de revizuire (lipsa formei de vinovăţie cerute de lege – intenţia directă), instanţa constată că revizuientul nu a indicat vreo faptă ori vreo împrejurare nouă, relevantă, care să conducă la concluzia că hotărârea de condamnare este netemeinică din perspectiva reţinerii vinovăţiei inculpaţilor.
În ceea ce priveşte ultimul caz de revizuire, invocat în cererea sa de către condamnatul […] (hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională – art.6 din Legea nr.241/2005), instanţa consideră că, în cazul de faţă, acesta nu atrage incidenţa dispoziţiilor art.453 alin.1 lit.f C.p.p. şi nu poate conduce la admiterea cererii de revizuire întrucât, nu se poate susţine că hotărârea de condamnare a revizuientului s-ar fi întemeiat, într-un mod determinant, pe prevederea legală declarată neconstituţională.
Revizuientul a fost condamnat pentru o pluralitate de fapte penale aflate în concurs real, pedeapsa cea mai grea fiind stabilită pentru infracţiuni prevăzute de art.9 din Legea nr.241 /2005.
Nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă, condamnarea dispusă în baza art.6 din Legea nr.241/2005 nu a fost determinantă, întrucât operaţiunea de contopire a pedepselor s-a realizat în temeiul dispoziţiilor art.33, 34 C.p. din 1969, revizuientului nefiindu-i aplicat vreun spor.
Pe de altă parte, potrivit art.453 alin.1 lit.f C.p.p., declararea neconstituţională a unei prevederi legale pe care s-a întemeiat hotărârea de condamnare, constituie caz de revizuire numai în situaţia în care, consecinţele încălcării dispoziţiei neconstituţionale se produc în continuare şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii.
Acest remediu a fost instituit de către legiuitor cu titlu de excepţie pe calea procedurii revizuirii, tocmai datorită faptului că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, care se desfăşoară etapizat, şi care poate conduce chiar la suspendarea executării hotărârii de condamnare, situaţie în care legiuitorul a permis recurgerea la această procedură numai în cazuri de excepţie, iar în ceea ce priveşte prevederile declarate neconstituţionale, numai în situaţia în care nu există un alt remediu procedural.
Instanţa constată că, înlăturarea pedepsei stabilite pentru o faptă care a fost dezincriminată se poate dispune şi pe cale unei contestaţii la executare, care presupune o procedură simplă şi de scurtă durată.
În ceea ce priveşte obligaţiile civile (suma de 53.824 lei şi dobânda legală) stabilite prin hotărârea de condamnare ca urmare a reţinerii incidenţei art.6 din Legea nr.241/2005, instanţa constată că revizuienţii nu au precizat dacă au fost achitate sau nu, ţinând cont şi de faptul că, deşi au fost obligaţi în solidar împreună cu alţi inculpaţi (atât persoane fizice cât şi juridice) li s-a reţinut o formă de participaţie secundară – complicitate – astfel încât nu se poate stabili în prezent dacă, sub aspectul laturi civile, consecinţele condamnării pentru această infracţiune continuă sau nu să se mai producă.
Împotriva sentinţei penale nr. 263/22.07.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 3854/118/2015 au declarat apel revizuienţii […] şi […], care au susţinut că în mod greşit a fost respinsă cererea de revizuire, întrucât sunt incidente cazurile prev. de art. 453 alin. 1 lit. a, f Cod procedură penală.
Examinând sentinţa penală apelată, prin prisma criticilor formulate şi din oficiu, conform art. 420 C. Pr. Pen., Curtea constată că apelurile formulate de revizuienţii […] şi […] sunt fondate.
Curtea constată că prin sentinţa penală nr. 214/15.05.2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 9675/118/2011, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 206/P/01.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. 1147/36/2012, revizuienţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, printre care şi infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală şi complicitate la infracţiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005.
Curtea reţine că revizuirea este un remediu procesual menit să înlăture erorile de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti şi pot fi supuse revizuirii doar hotărârile prin care s-a rezolvat fondul cauzei, instanţa soluţionând atât acţiunea penală – pronunţând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal – cât şi acţiunea civilă alăturată raportului juridic de drept penal.
Potrivit art. 453 alin. 1 Cod procedură penală, revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;
…………………….
f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate
Potrivit art. 459 alin. 3 Cod procedură penală, în etapa verificării admisibilităţii în principiu instanţa examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;
b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
Admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire impune constatarea incidenţei cel puţin a unuia dintre cazurile prev. de art. 453 alin. 1 Cod procedură penală, dar şi a celorlalte condiţii impuse de art. 459 alin. 3 Cod procedură penală
Prima instanţă a stabilit întemeiat că nu este incident cazul prev. de art. 453 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, întrucât nu s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei, contrar susţinerilor revizuienţilor.
Cu referire la cazul prev. de art. 453 alin. 1 lit. a C. pr. pen., prin expresia „fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că semnifică probele propriu-zise, adică elementele de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv, orice întâmplare, situaţie, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
Faptele şi împrejurările trebuie să fi fost necunoscute instanţei, deci să fie noi. Este adevărat că necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor de către instanţă nu trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că despre faptele sau împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele şi lucrările dosarului, ci în sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor. În orice caz, trebuie să se constate o imposibilitate obiectivă a instanţei de a cunoaşte respectivele fapte şi împrejurări.
Curtea constată însă că motivele invocate de revizuient nu tind decât la o reapreciere a probatoriului, cu referire la modul de apreciere a prejudiciului cauzat prin faptele inculpaţilor, pentru ca în final să se stabilească un fapt contrar celui reţinut de instanţă la pronunţarea soluţiei, însă în condiţiile în care nu se relevă fapte sau împrejurări noi, ci doar se invocă insuficienta analiza a probatoriului de către judecătorul cauzei, revizuientul tinzând la o nouă judecată a cauzei pe calea unei căi extraordinare de atac, pentru a cărei exercitare nu sunt însă îndeplinite condiţiile de admisibilitate.
Curtea mai constată că prin decizia nr. 17/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a decis cu caracter obligatoriu că „în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală”.
Această decizie prezintă relevanţă din perspectivă modului de soluţionare a acţiunii civile, în cauzele având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, dar numai cu privire la chestiunea acordării obligaţiile fiscale accesorii. Dezlegarea problemei de drept nu se circumscrie noţiunii de „fapte sau împrejurări”, astfel că nu poate justifica admiterea în principiu a cererii de revizuire. Revizuienţii […] şi […] au fost obligaţi prin hotărârea de condamnare la plata debitului principal la care se adaugă dobânda legală până la data efectivă a plăţii debitului, soluţie care este contrară dezlegării problemei de drept, dată prin decizia nr. 17/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă soluţia de obligare la plata dobânzii legale până la data efectivă a plăţii debitului este mai favorabilă revizuienţilor decât soluţia de obligare la plata obligaţiile fiscale accesorii prevăzute de Codul de procedură fiscală. Nivelul obligaţiile fiscale accesorii prevăzute de Codul de procedură fiscală este mai crescut decât cel al dobânzii legale, aşa încât nici nu ar fi posibilă o modificare a soluţiei în propria cale de atac.
Cu privire la cazul prev. de art. 453 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, curtea constată că revizuirea poate fi cerută atunci când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Revizuienţii […] şi […] au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiuni prev. de art. 26 din Codul penal 1968 raportat la art.9 alin.1 lit.b din Legea nr.241/2005, art. 26 din Codul penal 1968 raportat la art.9 alin.1 lit.f din Legea nr.241/2005, art. 26 din Codul penal 1968 raportat la art. 272 alin. 1 lit. b din Legea nr. 31/1990, art. 26 din Codul penal 1968 raportat la art. 2801 din Legea nr. 31/1990, dar şi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 din Codul penal 1968 raportat la art. 6 din Legea nr.241/2005.
Prin decizia nr. 363/2015 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/06.07.2015, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaela Liliana Chiş în Dosarul nr. 1.296/33/2013 al Curţii de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori şi s-a constatat că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituţionale. În motivarea deciziei se arată că prevederile art. 6 din Legea nr. 241/2005 nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Art.147 alin. 1 din Constituţie stabileşte, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, că acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Această prevedere constituţională este reluată, la nivel legal, prin art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992.
În acest caz, astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 147 alin. 1, norma juridică este suspendată de drept şi, în final, în lipsa intervenţiei legiuitorului originar sau delegat, îşi încetează efectele şi dispare din fondul activ al legislaţiei, din dreptul pozitiv.
Se constată că în prezent, urmare expirării termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 6 din Legea 241/2005 şi-au încetat efectele şi nu mai fac parte din dreptul pozitiv.
În art. 1 alin. 1 Cod penal se stipulează că legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni, iar în art. 2 alin. 1 Cod penal se arată că legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Aceste dispoziţii sunt o transpunere a principiului constituţional prevăzut de art. 23 alin. 12 din Constituţie, potrivit căruia „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”. De asemenea, în art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se prevede că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei arată că art. 7 din Convenţie prevede, printre altele, principiul că numai legea poate defini o crimă şi prescrie o pedeapsă (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi, de asemenea, stabileşte principiul că legea penală nu trebuie să fie interpretată extensiv în detrimentul acuzatului.
Urmare Deciziei nr. 363/07.05.2015 a Curţii Constituţionale, în prezent dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 sunt eliminate din dreptul pozitiv, fiind scoase din sfera legislaţiei naţionale, context în care fapta de a reţine şi de a nu vărsa, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, sumele reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă nu mai este incriminată ca infracţiune şi nu mai poate constitui temei pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare şi aplicarea unei pedepse.
Prima instanţă a reţinut că hotărârea de condamnare nu s-a întemeiat, în mod determinant pe prevederea legală declarată neconstituţională. Aprecierea primei instanţe denotă că analiza incidenţei cazului prev. de art. 453 alin. 1 lit. f C. pr. pen. s-a realizat prin raportare la pedepsele finale aplicate revizuienţilor, în condiţiile în care pedeapsa cea mai grea a fost aplicată pentru infracţiuni prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.
Incidenţa cazului prev. de art. 453 alin. 1 lit. f C. pr. pen., în ipoteza concursului de infracţiuni, trebuie raportată la fiecare dintre infracţiunile ce au făcut obiectul judecăţii, întrucât cazul de revizuire face referire la „hotărâre” în ansamblul său, ceea ce înseamnă că în situaţia în care orice dispoziţie esenţială din hotărâre s-a întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională devine incident cazul de revizuire analizat. Chiar dacă prevederea legală declarată neconstituţională a constitut temei pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare doar pentru una dintre infracţiuni, este aplicabil cazul de revizuire, în caz contrar ar fi lipsită de eficienţă juridică decizia nr. 363/07.05.2015 a Curţii Constituţionale şi s-ar menţine o soluţie de condamnare pentru a faptă care nu mai este incriminată ca infracţiune.
Trebuie ţinut seama şi de dispoziţiile art. 453 alin. 4 C. pr. pen., în care se arată că art. 453 alin. 1 lit. f C. pr. pen. constituie caz de revizuire dacă a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În condiţiile în care dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 au fost declarate neconstituţionale, hotărârea de condamnare a revizuienţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev de art. 26 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005 apare ca nelegală, după publicarea deciziei nr. 363/07.05.2015 a Curţii Constituţionale, deoarece revizuienţii rămân condamnaţi pentru o faptă care nu constituie infracţiune.
Curtea mai constată că se produc în continuare consecinţele condamnării pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005 şi acestea nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Împrejurarea că revizuienţii execută pedeapsa cea mai grea, dintre toate pedepsele aplicate, nu înseamnă că nu execută şi pedeapsa pentru infracţiunea prev. de art. 26 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005, întrucât pedeapsa rezultantă executată în cazul pluralităţii de infracţiuni exprimă regimul sancţionator derivat din pedepsele aplicate pentru toate infracţiunile ce compun pluralitatea de infracţiuni, iar nu doar pedeapsa cea mai grea.
Consecinţele condamnării trebuie privite şi din perspectiva unor efecte juridice viitoare, dat fiind că în lipsa rejudecării cauzei se va menţine în continuare condamnarea revizuienţilor pentru infracţiunea prev. de art. 26 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005, care va apărea ca atare în cazierul judiciar şi ar putea produce consecinţe juridice asupra aplicării unor instituţii juridice de drept penal (cum ar fi recidiva, reabilitarea, amnistia).
Un alt aspect important este acela al modului în care soluţia asupra laturii penale s-ar răsfrânge asupra modului de soluţionare a laturii civile, în condiţiile în care revizuienţii au fost obligaţi la plata unor despăgubiri civile decurgând din săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005. În art. 25 alin. 5 Cod procedură penală se prevede că, în caz de achitare în baza art.16 lit. b teza I Cod procedură penală, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. O eventuală incidenţă a acestui caz de împiedica a exercitării acţiunii penale, prevăzut de art. 16 lit. b teza I Cod procedură penală, ar putea influenţa soluţionarea acţiunii civile şi obligaţiile civile stabilite în sarcina revizuienţilor.
În consecinţă, curtea constată că este incident cazul prev. de art. 453 alin. 1 lit. f C. pr. pen. şi sunt îndeplinite toate cerinţele prev. de art. 459 alin. 3 Cod procedură penală pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire formulată de revizuienţii […] şi […].
Urmare admiterii în principiu a cererii de revizuire, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Rejudecarea cauzei trebuie efectuată de prima instanţă, întrucât dispoziţiile art. 461 alin. 1 C. pr. pen. prevăd că după admiterea în principiu a cererii de revizuire rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor privind judecarea în primă instanţă. În faţa primei instanţe nu a existat o rejudecare a cauzei, aşa încât procedura judiciară trebuie reluată tot în faţa primei instanţe. Instanţa de apel nu ar putea substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, deoarece o astfel de soluţie ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale părţilor, pentru care legislaţia procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie în acest caz.
Rejudecarea cauzei se va realiza numai cu privire la infracţiunea prev. de art. 26 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005 (atât latura penală, cât şi latura civilă ), întrucât cazul de revizuire ce a determinat admiterea în principiu este în legătură doar cu această infracţiune, aşa încât cauza nu se va rejudeca şi pentru restul infracţiunilor reţinute în sarcina revizuienţilor.
Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală curtea va admite apelurile declarate de revizuienţii […] şi […] împotriva sentinţei penale nr. 263/22.07.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 3854/118/2015.
În baza art. 423 alin. 1 Cod procedură penală se va desfiinţa sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în baza art. 459 alin. 4 Cod procedură penală raportat la art. 453 alin. 1 lit. f Cod procedură penală va fi admisă în principiu cererea de revizuire formulată de revizuienţii […] şi […] împotriva sentinţei penale nr. 214/15.05.2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 9675/118/2011 (definitivă prin decizia penală nr. 206/P/01.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. 1147/36/2012) şi se va trimite cauza Tribunalului Constanţa pentru rejudecarea cauzei cu privire la revizuienţii […] şi […], în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 26 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005 (latura penală şi latura civilă ).
