Dreptul familiei . Acţiune de divorţ. Netemeinicia motivelor de divorţ. Vina soţului reclamant.
În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorţ invocate de către reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina soţului reclamant.
Decizia 47/A-MIF/ din 19.02.2010 a Tribunalului Vâlcea
Tribunalul a admis apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei judecătoriei , prin care s-a admis acţiunea de divorţ introdusă de soţ împotriva soţiei , din vina ambelor părţi.
S-a reţinut în considerentele deciziei civile pronunţată în dosarul nr.3014/288/2008 că, din coroborarea depoziţiilor de martori , cu susţinerile părţilor şi actualele stări de fapt în care acestea se găsesc, reiese că dezbinarea căsătoriei este imputabilă soţului-reclamant.
Acesta a fost cel care a părăsit domiciliul conjugal, intrând în relaţii de concubinaj cu o altă femeie care era prietenă de familie cu cei doi soţi.
După despărţirea în fapt a soţilor, respectiva femeie, până atunci, căsătorită, şi care împreună cu soţul ei erau apropiaţi prieteni ai familiei Negru, a divorţat şi ea de soţ, începând convieţuirea cu reclamantul.
Încercările martorilor reclamantei de a contura o atitudine culpabilă a pârâtei care să justifice şi vina acesteia în deteriorarea căsătoriei, sunt evident tendenţioase şi forţate în contextul situaţiei de fapt reale ce se desprinde din probatoriu.
Împrejurări precum apelarea telefonică a soţului la sfârşitul programului de serviciu, fără a dovedi vreun fel de agresivitate în această atitudine, chiar o eventuală gelozie, neprobată cert şi concludent, dar acceptabilă în contextul relaţiei reclamantului cu prietena familiei sale, lipsa până la un moment dat a unui serviciu al pârâtei, în condiţiile în care reclamantul nu-şi dorea să lucreze, nepunându-se în discuţie absenţa suportului material din partea ambilor soţi, ca şi faptul că pârâta cheltuia bani pentru coafor, haine, bijuterii, fără a stârni nemulţumirea soţului, însă, nu constituie motive temeinice care să-i poată fi imputate acesteia în destrămarea căsniciei.
Reclamantul nu a probat în mod cert şi concludent vina pârâtei în destrămarea căsniciei.
Din întregul dosar al cauzei, reiese că pârâta nu a determinat motive temeinice de divorţ, nu a refuzat convieţuirea, nu a părăsit domiciliul, nu a dat dovadă de infidelitate, rele purtări de ordin moral concretizat în fapte evidente de destrămarea căsătoriei.
În schimb, aşa cum rezultă în cauză, motive temeinice care au dus la alterarea relaţiei dintre cei doi soţi, au fost provocate de către reclamant care a părăsit domiciliul comun intrând în relaţii de concubinaj cu o altă femeie.
Prin urmare, destrămarea căsătoriei este imputabilă soţului-reclamant, pârâta nu a formulat o cerere reconvenţională prin care să solicite şi ea divorţul, astfel că, în aceste condiţii, acţiunea de divorţ nu putea fi admisă.
Promovarea în timpul acţiunii de divorţ a cererii de partaj a bunurilor comune de către pârâtă, nu prezintă relevanţă în contextul cauzei în care divorţul nu este finalizat, iar acţiunea de partaj, de asemenea, soţii putând oricând să dispună asupra poziţiei şi intereselor personale asupra ambelor demersuri juridice.
