Dispoziţiile art. 3, 4 şi 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, instituie competenţe alternative cu privire la divorţ, separarea de drept şi anularea căsătoriei.
Astfel, Regulamentul prevede criterii obligatorii de stabilire a competenţelor, dar acestea privesc mai multe ipoteze, care se aplică în ordinea indicată de dispoziţiile art. 3, printre care se regăseşte şi ipoteza din prezenta speţă, respectiv instanţa de la domiciliul pârâtei, care este în România, la Timişoara.
Dispoziţiile art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 nu este apt să înlăture competenţele arătate de art. 3, ci instituie un alt criteriu suplimentar, alternativ, pentru stabilirea competenţei, sens reţinut corect de tribunal.
Prin sentinţa civila nr. 24778/18.10.2011 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 9844/325/2011, a fost respinsă acţiunea civila formulată de reclamantul S.G., în contradictoriu cu pârâta S.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut că au fost aplicabile prevederile art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003, care statuează că „fără a aduce atingere articolului 3, instanţa judecătorească dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept, este competentă să transforme această hotărâre in divorţ”, constatându-se totodată că instanţele italiene au fost primele sesizate cu cererea de separare formulată de pârâta din cauză, iar, in urma pronunţării hotărârii de separare, s-a eliberat, in temeiul art. 33 din Regulament, certificatul privind deciziile matrimoniale, unde s-a menţionat că este vorba de o separare personală, care a fost luată in prezenta părţilor.
Faţă de motivele detaliate anterior, prima instanţa a reţinut excepţia necompetentei generale a instanţelor române.
Prin decizia civilă nr. 312/A/03.04.2012 pronunţată în dosarul nr. 9844/325/2011, Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de reclamantului împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, în fata primei instanţe, s-a depus sentinţa nr. 1155/2010, pronunţata de Tribunalul Brindisi – Republica Italiană, prin care s-a declarat separaţia personală a părţilor şi a fost obligat reclamantul din prezenta cauza, S.G., la plata unei pensii lunare de 200 Euro, începând cu luna noiembrie 2010.
Constatarea primei instanţe că, prin pronunţarea acestei hotărâri, s-ar stabili competenta exclusivă a instanţelor italiene de a soluţiona divorţul, este eronată, sensul art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003, privind competenta, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, fiind acela de a institui o competenta alternativă în aceasta materie, şi anume, atât a instanţei competente, potrivit art. 3 din menţionatul Regulament, cât şi a instanţei ce a pronunţat separarea judiciară.
Prin urmare, fiind vorba de doua cereri având obiect diferit, separare judiciară şi divorţ, dintre care prima soluţionată definitiv, nu îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 în privinţa determinării instanţei mai întâi sesizate, ci doar a verificării competenţei generale a instanţelor române, condiţie ce, în cauză este îndeplinită, având în vedere că pârâta are reşedinţa în România.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, pârâta S.A., solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantului şi menţinerii sentinţei primei instanţe, ca temeinică şi legală.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 şi 306 alin. (2) C. pr. civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiş pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.
Astfel, faţă de starea de fapt reţinută pe baza actelor depuse la dosar (şi care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în recurs, faţă de forma actuală a prevederilor art. 304 C. pr. civ.), tribunalul a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale (interne şi internaţionale) cu privire la competenţa de soluţionare a prezentei cereri de divorţ, cu elemente de extraneitate.
Este justă concluzia tribunalului că ne aflăm în prezenţa a două acţiuni cu obiect diferit, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 19 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003.
Deşi recurentei i s-a pus în vedere să facă dovada existenţei unui litigiu având ca obiect desfacerea căsătoriei pe rolul instanţelor din Italia, Curtea acordându-i un termen în acest sens, proba nu a fost făcută.
Din actele depuse la dosar în cele trei cicluri procesuale, rezultă cu evidenţă faptul că, pe rolul instanţelor judecătoreşti din Italia, există înregistrat doar dosarul având ca obiect separarea judiciară.
Din traducerea hotărârii Tribunalului din Brindisi, Italia, pronunţată în dosarul nr. 2776/2006, precum şi din fişa acestui dosar, rezultă că acel litigiu a privit exclusiv separarea judiciară, nu şi desfacerea căsătoriei, fiind finalizat în prezent, contrar afirmaţiilor reprezentantei recurentei.
Cererea numitei S.A., adresată Tribunalului din Brindisi, motivarea acesteia şi a hotărârii pronunţate vizează aspecte ce privesc exclusiv separarea părţilor, şi nu divorţul dintre ele, noţiuni ce nu trebuie confundate.
Fişa acelui dosar, completată de Tribunalul Brindisi, conţine bifarea exclusivă a rubricii „separare personală”, dintre cele trei tipuri de acţiuni prevăzute la pct. 5 ( fila 32), fiind barată rubrica privind divorţul.
Ca atare, nu se poate reţine existenţa unui proces vizând desfacerea căsătoriei dintre părţi pe rolul instanţelor din Italia, nefiind, deci, aplicabile prevederile art. 19 din Regulament.
Cu privire la competenţa de soluţionare a prezentei cauze, este adevărat că legea română ( art. 607 C. pr. civ.), prevede norme imperative sub acest aspect, dar, având în vedere elementele de extraneitate, sunt aplicabile, potrivit art. 20 din Constituţia României, prevederile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003 şi nu Legea nr. 105/1992, având în vedere data introducerii prezentei acţiuni şi dispoziţiile art. 725 alin. (1) C. pr. civ.
Se impune a menţiona, înainte de a proceda la analizarea Regulamentului arătat, faptul că părţile nu au avut domiciliu sau reşedinţa comună, lucru statuat definitiv de Tribunalul Brindisi, reclamantul locuind de la încheierea căsătoriei, în Italia, iar pârâta, în România.
În consecinţă, instanţele române de la domiciliul pârâtei au competenţa materială şi teritorială de a soluţiona pricina, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003.
Este adevărat că art. 3, 4 şi 5 din Regulament prevăd competenţe, dar acestea nu sunt exclusive, cum încearcă a acredita recurenta, ci alternative. Regulamentul prevede criterii obligatorii de stabilire a competenţelor, dar acestea privesc mai multe ipoteze, ce se aplică în ordinea indicată de art. 3, printre care se regăseşte şi ipoteza din prezenta speţă, respectiv instanţa de la domiciliul pârâtei, care este în România, la Timişoara.
Art. 5 invocat de recurentă, nu este apt să înlăture competenţele arătate de art. 3, ci instituie un alt criteriu suplimentar, alternativ, pentru stabilirea competenţei, sens reţinut corect de către Tribunalul Timiş.
În consecinţă, faţă de prevederile legale invocate, coroborate cu dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. pr. civ., art. 159 C. pr. civ., Curtea a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., a fost respins.
