Divorţ. Conflict de jurisdicţie. Competenţa instanţei române sesizate anterior dobândirii de către România a calităţii de membru al U.E. Excepţia litispendenţei internaţionale.
Raportat la data introducerii cererii de divorţ, 01.11.2005, legea aplicabilă este Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, iar în Regulamentul Consiliului Europei nr. 2201/2003, care este aplicabil doar cererilor în materie familială formulate după data de 01.01.2007 data aderării României la Uniunea Europeană.
Prin prisma dispoziţiilor art. 156 din Legea nr. 105/1992, litispendenţa internaţională nu are aplicare, competenţa instanţei române nefiind înlăturată prin faptul că acelaşi proces conex a fost dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti străine. În lipsa unei dispoziţii speciale cuprinse într-un tratat la care România să fi aderat sau a unei convenţii aplicabile, instanţele române nu-şi pot declina competenţa în favoarea unei instanţe străine.
Prin prisma dispoziţiilor art. 156 din Legea nr. 105/1992, litispendenţa internaţională nu are aplicare, competenţa instanţei române nefiind înlăturată prin faptul că acelaşi proces conex a fost dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti străine. În lipsa unei dispoziţii speciale cuprinse într-un tratat la care România să fi aderat sau a unei convenţii aplicabile, instanţele române nu-şi pot declina competenţa în favoarea unei instanţe străine.
Secţia pentru cauze cu minori şi de familie – Decizia civilă nr. 95/ 23 octombrie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 378/2006 pronunţată de Judecătoria Sebeş în dosar nr. 2272/2005 a fost respinsă acţiunea civilă de divorţ formulată de reclamantul T.I. împotriva pârâtei T. D.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă acţiunea civilă reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională T.D. împotriva pârâtului reconvenţional T.I. şi s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform certificatului de căsătorie seria C 3 nr. 992 112, părţile s-au căsătorit la 25.08.1970. Din relaţia acestora a rezultat un fiu, în prezent major.
Raporturile dintre părţi s-au deteriorat, reclamantul fiind evacuat pe cale judecătorească de pârâtă din locuinţa din Franţa.
Martorul B.N. a declarat că într-o convorbire telefonică purtată de reclamant şi soţia sa, T.I. i-a adresat cuvinte jignitoare soţiei.
In consecinţă s-a constatat că raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, căsătoria nemaiputând continua, motiv pentru care, în baza art. 38 al.1 din Codul familiei, instanţa a admis acţiunea reconvenţională şi a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional T.I.
Acţiunea promovată de reclamantul T.I. a fost respinsă, căsătoria neputând fi desfăcută din vina exclusivă a reclamantului, acesta neputând invoca propria culpă.
Impotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta reconvenţională T.D.A. criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul de a se lua act de excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei române de a judeca prezenta cauză şi a se declina competenţa în favoarea instanţei franceze din următoarele considerente:
Domiciliul ambilor soţi se află actualmente în Franţa la adresa : Franţa, 102 R. du S., S-TE C.; pârâtul reconvenţional – intimat, la data iniţierii procesului de divorţ, nu avea domiciliul în România, indicând un domiciliu ales. Se susţine că, din aceste motive, este lipsită de legalitate hotărârea instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială, motivată prin faptul că ultimul domiciliu comun al părţilor ar fi fost în România, în Sebeş, întrucât apelanta- reclamantă reconvenţională ar fi venit şi-ar fi montat o centrală termică în acest apartament pe care îl deţin în România , fără a avea instanţa de fond în vedere că faptul că deţine un apartament în România nu înseamnă că domiciliază în România, câtă vreme aceasta vine cel mult o săptămână pe an în ţară, tocmai pentru a se ocupa de întreţinerea acelui apartament. Pe de altă parte se susţine că intimatul nu s-a folosit niciodată de domiciliul invocat, pentru a putea fi catalogat drept domiciliu comun; el nu are nici măcar cheia acestui apartament, întrucât acesta când vine temporar în România domiciliază la concubina sa.
Cu privire la acest aspect s-au invocat în drept dispoziţiile art. 607 Cod procedură civilă. S-au invocat de asemenea dispoziţiile art. 20 alin. ultim din Legea nr.105/1992 arătându-se că cele mai strânse legături teritoriale, atât apelanta cât şi intimatul, în ultimii ani , le-au avut cu Franţa, unde apelanta actualmente domiciliază şi lucrează, iar intimatul are o pensie acordată de Statul francez, o reşedinţă la adresa menţionată în petit, unde au domiciliat şi domiciliază soţii împreună.
Apelanta arată că, în plus, aceasta a iniţiat procedura divorţului pe teritoriul francez, înainte de prima zi de înfăţişare, neîndeplinind astfel prev. art. 608 Cod procedură civilă; cu această acţiune intimatul a fost de acord.
Înainte de prima zi de înfăţişare apelanta a completat motivele de apel, solicitând schimbarea în întregime a sentinţei civile nr. 278/2006.
– în principal, în sensul respingerii acţiunii reconvenţionale, în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, reţinând că nu aparţine instanţelor române competenţa de soluţionare a acesteia.
– În subsidiar, în sensul constatării nulităţii cererii reconvenţionale, ca fiind formulată de către o persoană fără calitate şi mandat, în temeiul art. 161 Cod procedură civilă.
În susţinerea excepţiei de necompetenţă a instanţelor române în soluţionarea divorţului s-a arătat că soţii au locuit neîntrerupt în Franţa din 17.08.1999.
S-a susţinut că, chiar dacă s-ar reţine existenţa domiciliului reclamantului în România, instanţele române tot nu ar fi competente să judece acest divorţ, faţă de prevederile art. 20 alin. ultim şi art. 22 alin. 1 din Legea nr. 105/1992, ci competenţa aparţine Judecătoriei Lyon, unde apelanta a promovat acţiune de divorţ.
Apelanta mai susţine că este exclusă incidenţa art. 151 pct. 5 sau 150 pct. 11 din Legea nr. 105/1992 întrucât primul articol de lege ar presupune ca ambii soţi să domicilieze în România iar cel de-al doilea se referă la acte de stare civilă, fiind o normă generală, iar dispoziţiile art. 22 din lege reprezintă o normă specială derogatorie în materie de divorţ.
Chiar dacă reclamantul- intimat ar locui sporadic sau perioade mai mari de timp în România, potrivit art. 607 Cod procedură civilă competenţa ar aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului, ori acesta are domiciliul în Franţa.
Cu privire la nulitatea acţiunii reconvenţionale s-au invocat lipsa mandatului special al avocatului de a formula cerere reconvenţională.
Intimatul reclamant T.I. a depus o cerere de aderare la apelul formulat de pârâta reclamantă reconvenţională, solicitând schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii principale şi desfacerii căsătoriei părţilor din culpă comună.
Cu privire la această cerere de aderare la apel s-a invocat tardivitatea de către apelanta T.D., care a susţinut că a fost depusă după prima zi de înfăţişare.
S-a invocat totodată inadmisibilitatea aderării la apel.
Prin decizia civilă nr. 243/A/2007, Tribunalul Alba – secţia civilă a admis apelul declarat de pârâta T.D. împotriva sentinţei civile nr. 378/2006 a Judecătoriei Sebeş, a schimbat în parte sentinţa atacată în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii reconvenţionale şi procedând la o nouă judecată a respins acţiunea reconvenţională formulată de către reclamanta reconvenţională.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate şi a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de către reclamant.
A fost obligat reclamantul la plata sumei de 1054,5 lei în favoarea apelantei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî în acest mod Tribunalul a reţinut următoarele:
Soţii, părţi în proces, au dublă cetăţenie română şi franceză, au avut ultimul domiciliu în Franţa , S-te C., 102 R. du S. Au locuit neîntrerupt împreună în Franţa din data de 17.08.1999. Au depus copie după chitanţa aferentă anilor 2004, 2005 privind taxa de locuit, care se plăteşte doar de către cetăţenii sau rezidenţii francezi care domiciliază efectiv în Franţa, din care rezultă că reclamantul a achitat-o.
Probele testimoniale administrate în prima instanţă nu au făcut dovada susţinerilor reclamantului, în sensul că acesta ar avea domiciliul în municipiul Sebeş.
Instanţa de apel a pus în vedere reclamantului să depună copie după buletinul de identitate, din care rezultă că are domiciliul în România, însă reclamantul nu a depus decât copia cărţii sale de identitate emisă în data de 17.01.2007 (după înaintarea acţiunii de divorţ).
In mod firesc o persoană nu poate avea decât un singur domiciliu, astfel că atâta timp cât reclamantul îşi declară domiciliul în Franţa în toate documentele depuse în faţa autorităţilor franceze, iar potrivit cărţii sale de identitate franceze are domiciliul în Franţa S-te C., R. du S., este evident că nu poate avea un domiciliu şi în România.
Chiar dacă s-ar fi reţinut şi s-ar fi probat existenţa domiciliului reclamantului în România, instanţele române nu sunt competente să judece cererea de divorţ, faţă de prevederile att.20 alin. ultim şi art. 22 alin.1 din Legea nr.105/1992 care arată că în situaţia în care soţii nu mai au un domiciliu comun, divorţul este supus legii statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa comună sau care întreţin în comun cele mai strânse legături.
In speţă, apelanta şi reclamantul au avut ultimul domiciliu comun în Franţa, sunt ambii cetăţeni francezi, deţin bunuri imobiliare în această ţară şi locuiesc efectiv în Franţa, iar apelanta şi lucrează acolo.
Este evident că cele mai strânse legături le au cu Statul Francez. Reclamantul vine la domiciliul lor comun de câteva ori pe an şi locuieşte perioade mai îndelungate de timp, îşi achită impozitele pe venituri şi pentru imobil, primeşte pensie de boală, etc.
Ca atare, competentă să judece cererea de divorţ este Tribunalul de Inaltă Instanţă Lyon (Franţa) unde apelanta a şi promovat acţiune de divorţ, aflată în curs de soluţionare (dosar 2005136). Această instanţă s-a pronunţat deja asupra măsurilor accesorii (respectiv beneficiul locuinţei, pensie de întreţinere), potrivit hotărârii depuse la dosar.
In cauză nu este incident cazul de competenţă exclusivă a instanţei române, prev. de art. 151 pct.5 din Legea nr.105/1992, întrucât aceasta presupune ca ambii soţi să domicilieze în România.
De asemenea, nu sunt incidente nici prev. art. 150 pct.1 din aceeaşi lege, întrucât textul menţionat reprezintă o normă generală referitoare la actele de stare civilă, iar disp. art. 22 din lege reprezintă norma specială derogatorie în materie de divorţ.
Părţile nu au avut niciodată domiciliul comun în Sebeş, întrucât veneau în România doar sporadic (anual sau de două ori pe an), după cum a declarat şi martora B.P.
Sub aspectul reglementării internaţionale în materie, potrivit Regulamentului Consiliului Europei nr. 1347/29.05.2000, cunoscut sub numele de „Bruxelles II” , privind recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor în materie matrimonială şi a problemelor de responsabilitate parentală şi între soţi, în Capitolul II, secţiunea 1, art. 2 pct.1 se stipulează că: „In problemele legate de divorţ, separare legale şi nulitatea căsătoriei, jurisdicţia va aparţine instanţelor Statului Membru
-pe a cărui teritoriu:
-unde soţii locuiesc în mod obişnuit
-unde soţii au locuit în mod obişnuit (domiciliul comun) , în măsura în care unul dintre ei mai locuieşte acolo.
Ca arate, potrivit acestor dispoziţii comunitare, în materia divorţului ce atrage aplicabilitatea normelor interne a două sau mai multe state membre ale CE, sunt incidente dispoziţiile legii comunitare, în conformitate cu prev. art. 11 şi art.20 alin.2 din Constituţia României car dau prioritate normelor internaţionale, faţă de reglementările interne.
Atât reclamantul cât şi apelanta sunt cetăţeni francezi, din anul 2003, reclamantul primeşte pensie de boală de la Statul Francez din anul 2003 şi deţin imobile în Franţa. Reclamantul a depus la dosar copie după contractele şi chitanţele privind plata utilităţilor aferente apartamentului din S., str. L. B.,. Este evident că acest apartament beneficia de toate utilităţile, întrucât veneau o dată pe an şi locuiau în acest imobil.
Pentru considerentele de mai sus, Tribunalul a constatat că instanţele române, respectiv Judecătoria Alba Iulia şi Tribunalul Alba, nu sunt competente a judeca prezenta cauză, împrejurare faţă de care ambele acţiuni de divorţ, principală şi reconvenţională, au fost respinse, fără a se mai putea cerceta vreo altă excepţie sau apărare de fond, întrucât excepţia de necompetenţă a instanţelor române este peremptorie şi dirimantă în raport cu orice altă excepţie, precum şi în raport cu fondul cauzei.
Împotriva deciziei civile nr. 243/A/2007 a Tribunalului Alba a declarat recurs în termen reclamantul T.I., solicitând :
– în principal să se modifice în întregime decizia civilă atacată şi să se constate nulitatea apelului declarat de intimată
– în subsidiar, să se modifice în întregime decizia atacată în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de intimata T.D.A.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată sub un prim aspect că instanţa de apel trebuia să constate nulitatea apelului întrucât semnăturile dispuse pe cererea de apel şi motivarea acestuia nu aparţin apelantei T.D.A.
Pe de altă parte se susţine că decizia recurată este nelegală, fiind rezultatul interpretării eronate a prevederilor art. 20 alin. ultim, art. 22 alin. 1, art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992 precum şi a Regulamentului Consiliului Europei nr. 1347/29.05.2000, secţiunea 1, art. 2 pct. 1. Se arată totodată că instanţa de apel a interpretat în mod greşit probele de la dosar întrucât părţile sunt cetăţeni români care aveau domicilii comune atât în România cât şi în Franţa.
Interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 105/1992 este că în speţă legea aplicabilă divorţului este legea română iar nu cea franceză deoarece ambii soţi şi-au păstrat cetăţenia română, reclamanta reconvenţională are doar rezidenţă în Franţa, recurentul în prezent domiciliază în România şi ambele părţi au cele mai strânse legături cu România.
Cât priveşte susţinerile apelantei privitoare la nulitatea cererii reconvenţionale aceste sunt nedovedite, odată ce nici o probă de la dosar nu confirmă lipsa mandatului avocatului.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată intimata T.D.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând sub un prim aspect că semnăturile de pe cererea de apel şi motivarea acestuia îi aparţin.
Sub aspectul competenţei jurisdicţionale se arată că atât recurentul cât şi intimata au un singur domiciliu, acesta fiind ultimul lor domiciliu comun din Franţa. Chiar dacă s-ar reţine că reclamantul ar avea domiciliul în România, potrivit art. 20 alin. ultim şi art. 22 alin. 1 din Legea nr. 105/1992, divorţul este supus legii statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai multe legături. Ca atare, competent să judece cererea de divorţ este Tribunalul de Înaltă Instanţă din Lyon unde intimata a promovat o atare cerere, aflată în curs de soluţionare.
Se apreciază că dispoziţiile art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992 nu sunt aplicabile întrucât ar trebui ca ambii soţi să aibă domiciliul în România şi nici prevederile art. 150 pct. 1 din aceeaşi lege întrucât textul menţionat reprezintă o normă generală referitoare la actele de stare civilă, în timp ce dispoziţiile art. 22 din lege reprezintă norma specială derogatorie în materie de divorţ.
În plus, chiar dacă reclamantul ar locui sporadic sau pentru mai mult timp în România, Judecătoria Sebeş nu ar fi competentă întrucât potrivit art. 607 Cod procedură civilă competenţa ar aparţine instanţei de domiciliu al reclamantului, or acesta are domiciliul în Franţa.
În final se invocă de către intimată dispoziţiile capitolului II secţiunea 1 art. 2 pct 1 din Regulamentul Consiliului Europei nr. 1347/29.05.2000 care ar da instanţei franceze competenţa de soluţionare a cererii de divorţ.
În acest sens se arată că odată cu dobândirea de către România a calităţii de membru al UE a devenit obligatorie şi aplicabilă legislaţia comunitară.
Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi din oficiu, conform art. 306 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul reclamantului este fondat pentru considerentele ce vor urma:
Prin cererea înregistrată în data de 01.11.2005 la Judecătoria Sebeş, sub dosar nr. 2272/2005, astfel cum a fost precizată, reclamantul T.I., cetăţean român, cu domiciliul ales în Alba Iulia a chemat în judecată pe pârâta T.D.A., cetăţean român cu domiciliul în Sebeş, solicitând desfacerea căsătoriei încheiate de părţi în data de 25.08.1970, înregistrată sub nr. 137/25.08.1970 în Registrul stării civile al Primăriei oraşului Sebeş.
Prin întâmpinarea formulată la 26.01.2005, pârâta a învederat Judecătoriei că domiciliază în Franţa, că ambii soţi au şi cetăţenia franceză, şi a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei competente din Franţa.
La termenul de judecată din data de 22.06.2006, la dosarul cauzei s-a depus de către avocata pârâtei o cerere reconvenţională prin care se solicita desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului pârât reconvenţional şi revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22.06.2006, instanţa de fond a respins excepţia de necompetenţă ridicată de către pârâtă prin întâmpinare, stabilind că este competentă să soluţioneze pricina.
Prin sentinţa civilă nr. 378/2006 a Judecătoriei Sebeş a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul T.I., admisă cererea reconvenţională a pârâtei T.D.A. şi desfăcută căsătoria părţilor din culpa exclusivă a reclamantului pârât reconvenţional. S-a dispus totodată ca reclamanta reconvenţională să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de „M.”.
S-a reţinut în considerentele hotărârii că Judecătoria Sebeş este competentă să soluţioneze cauza faţă de dispoziţiile Legii nr. 105/1992 şi prevederile art. 607 Cod procedură civilă, întrucât ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în Sebeş, iar reclamantul locuieşte în prezent la acel domiciliu. Pe de altă parte, s-a arătat că este inadmisibilă solicitarea pârâtei de declinare a competenţei în favoarea unei instanţe din Franţa, o atare procedură fiind aplicabilă doar între instanţele româneşti.
Cât priveşte fondul litigiului s-a reţinut că singurul culpabil pentru destrămarea căsătoriei este reclamantul pârât reconvenţional.
În apelul formulat apelanta T.D.A. a arătat că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în Franţa, R. du S. S-te C., iar intimatul nu locuieşte în România în imobilul proprietatea părţilor din municipiul Sebeş, ce a fost reţinut de către instanţa de fond ca fiind ultimul lor domiciliu comun, ci la concubina sa.
Având în vedere actele dosarului Curtea constată sub un prim aspect că raportul juridic dedus judecăţii prezintă elemente de extraneitate vizând domiciliul şi cetăţenia care fac aplicabile normele dreptului internaţional privat.
Prima problemă de soluţionat în acest caz este cea a conflictului de jurisdicţii, respectiv determinarea instanţei competente a soluţiona litigiul conform normelor aplicabile.
Raportat la data introducerii cererii, 01.11.2005, Curtea observă că legea aplicabilă este Legea nr. 105 din 22.09.1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Sub acest aspect se reţine că în cauză nu se aplică Regulamentul Consiliului Europei nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie familială şi responsabilităţii părinteşti, întrucât potrivit art. 64 şi 72 din Regulament, acesta este aplicabil doar cererilor în materie familială formulate după data de 01.01.2007 – data aderării României la Uniunea Europeană.
Odată determinate normele care soluţionează conflictul de jurisdicţii respectiv prevederile Legii nr. 105/1992, urmează a se stabili dacă instanţele române sunt competente a judeca prezentul litigiu.
În acest punct trebuie a se înlătura confuzia realizată de instanţa de apel, între competenţa jurisdicţională, care presupune determinarea instanţei române sau străine competente şi competenţa legislativă, care presupune determinarea legii aplicabile raportului litigios. Determinarea jurisdicţiei competente a unei anumite ţări nu atrage după sine întotdeauna aplicarea dreptului acesteia, aşa cum determinarea legii aplicabile nu atrage după sine şi determinarea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat.
Astfel, în materia statutului personal care include starea, capacitatea şi relaţiile de familie, art- 11-12 din Legea nr. 105/1992 stabileşte că legea naţională a cetăţeanului român este legea română, chiar dacă el are dublă cetăţenie iar art. 20 stabileşte că relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune (lex patriae) şi numai în cazul în care au cetăţenii deosebite, legii domiciliului lor comun (lex domicilii).
Pentru a afla competenţa jurisdicţională în materie de divorţ sunt aplicabile normele din secţiunea „competenţa jurisdicţională” (art. 148-157 din Legea nr. 105/1992) iar nu cele cuprinse în art. 20 şi 22 din lege, întrucât acestea privesc aspecte de drept material, cu aplicare subsecventă stabilirii competenţei.
Potrivit art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt de asemenea competente să judece: „procesele dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român”. Cum căsătoria este un act de stare civilă, urmează că prevederea legală citată este aplicabilă şi în cazul acţiunilor de divorţ.
Textul menţionat aplicat în speţă dă în competenţa instanţelor române soluţionarea acţiunii de divorţ înaintată de către reclamant atât pentru situaţia în care domiciliul său ar fi fost în străinătate cât şi pentru situaţia în care el domiciliază în ţară, la data introducerii cererii.
Odată stabilită competenţa jurisdicţională în favoarea instanţelor române, normele de competenţă teritorială sunt cele stabilite de dispoziţiile art. 607 Cod procedură civilă.
În considerarea tezei ultime a art. 607 Cod procedură civilă, în mod corect Judecătoria Sebeş şi-a stabilit competenţa, atâta vreme cât nu s-a contestat împrejurarea că reclamantul locuia efectiv în circumscripţia acestei instanţe la data introducerii acţiunii.
Cât priveşte excepţia litispendenţei internaţionale invocată de către pârâtă, se observă că în mod corect instanţa de fond a respins solicitarea acesteia de declinare a competenţei în favoarea instanţei franceze investite cu cererea de divorţ.
Constatând aşadar că Tribunalul Alba în mod greşit a aplicat prevederile art. 157 din Legea nr. 105/1992, apreciind că cererile deduse judecăţii nu sunt de competenţa instanţelor române, ceea ce ocazionează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1, 5 Cod procedură civilă, a admis recursul reclamantului T.I., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel pentru a cerceta motivele de fond ale apelului precum şi cererea de aderare la apel. Totodată vor fi avute în vedere şi celelalte critici invocate de recurent privitor la nulitatea apelului.
