DIVORT DIN VINA AMBELOR PĂRŢI.
Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 1209/2012, pronunţată în dosarul nr. 7095/190/2010
Prin acţiunea civilă înregistrată la această instanţă sub numărul de mai sus, reclamanta M.N. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtul M.I., ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 19.08.1981 în faţa ofiţerului de stare civilă din com. Romuli, înregistrată sub numărul 16.din 19.08.1981, din culpa ambelor părţi; să dispună ca reclamanta să-şi reia numele avut înainte de încheierea căsătoriei, acela de „C”; să încredinţeze reclamantei spre creştere şi educare pe minora M.M.C., născută la data de 16.07.1995 în Mun. B, naştere înregistrată sub nr. 1335 din 21.07.1995, conform certificatului de naştere seria NJ nr. 280309 / 10.06.2010; să oblige pârâtul la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorei M.M.C., în cuantum de ¼ din veniturile pârâtului; cu cheltuieli de judecată în caz de opoziţie.
În motivare arată că a încheiat căsătoria cu pârâtul la data de 19.08.1981 în Com. R, iar căsătoria a fost înregistrată sub numărul 16 din 19.08.1981, după cum rezultă din certificatul de căsătorie seria CB nr. 450650.
După căsătorie s-au mutat împreună în B, Aleea I, nr. 3, sc. C, ap. 31, jud. BN, imobil în care locuiesc şi în prezent. Din căsătorie s-au născut doi copii, M.I.M., născut la data de 16.02.1992 şi M.M.C., născută la data de 16.07.1995.
După căsătorie, o perioada de timp relaţiile dintre părţi au decurs normal, fără a avea discuţii în contradictoriu şi nemulţumiri unul faţă de celălalt. Mai arată că de aproximativ 10 ani, pârâtul a început să îşi schimbe treptat comportamentul faţă de ea. A început cu injurii şi expresii jignitoare şi a ajuns până la acte de violenţă fizică, lovind-o cu mâinile şi picioarele, sau lovind-o de pereţii locuinţei. La început agresiunile erau rare, respectiv o dată la două săptămâni, dar în ultimul an agresiunile au ajuns să fie dese, chiar şi de două ori pe săptămână.
Mai arată reclamanta că au plecat împreună în Spania la muncă, crezând că acolo veniturile băneşti vor fi mai mari, iar pârâtul îşi va schimba comportamentul faţă de ea. Comportamentul pârâtului nu s-a schimbat, supunându-o la aceleaşi violenţe şi la aceeaşi tensiune psihică. Nu a mai putut suporta suferinţele, astfel că a fost nevoită să plece de acasă într-o noapte în luna martie 2010. După acel eveniment, arată că violenţele au devenit mai brutale, astfel că din luna iunie 2010 s-a mutat în altă locuinţă.
A solicitat ca fiica acestora minoră să îi fie încredinţată ei spre creştere şi educare, arătând că această soluţie ar fi cea mai bună pentru ea, întrucât poate să-i ofere atât educaţia, cât şi afecţiunea de care are nevoie pentru buna creştere şi maturizare armonioasă.
Raportat la cele arătate mai sus, consideră că relaţiile de familie sunt iremediabil vătămate, astfel încât căsătoria este vădit imposibilă pentru reclamantă.
În drept, a invocat prevederile art. 37 alin. 2, 38, 42 alin. 1 şi 3 si 94 din Codul Familiei, art. 607 şi urm. din Codul de Procedură Civilă.
În probaţiune s-au anexat înscrisuri, a solicitat încuviinţarea probei testimoniale şi efectuarea anchetei sociale.
În data de 03.11.2010 pârâtul a depus un înscris prin care a arătat că niciuna dintre părţi nu mai locuieşte în România, iar costurile de deplasare ar fi prea mari. A susţinut că procesul ar trebui să se judece la instanţa de la domiciliul lor din Spania.
Mai arată că reclamanta ar avea o relaţie extraconjugală cu şeful ei din Spania şi acesta ar fi principalul motiv pentru care a intentat divorţ.
În probaţiune s-au anexat înscrisuri şi a solicitat încuviinţarea probei testimoniale.
Prin încheierea pronunţată în data de 03.11.2010 instanţa a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor române de a soluţiona cauza ce formează obiectul prezentului dosar, ca neîntemeiată.
În şedinţa publică din data de 23 martie 2011 pârâtul, prin reprezentant, a arătat că nu este de acord cu admiterea acţiunii, solicitând pronunţarea acestuia din vina ambelor părţi.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei precizare, prin care a arătat că solicită desfacerea căsătoriei din vina ambelor părţi.
În drept a invocat prevederile art. 373, lit. B şi art. 379, alin. 1 Cod civil.
Pârâtul a depus pentru termenul de judecată din data de 01.02.2012 întâmpinare solicitând instanţei să respingă ca neîntemeiată acţiunea de divorţ întrucât raporturile dintre soţi nu sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei este posibilă, avându-se în vedere disp. art. 258 alin.(2) şi (3) C.civ. care dispun că familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului, iar statul este obligat să sprijine atât încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.
Prin acelaşi înscris, pârâtul a formulat şi cerere reconvenţională prin care, în cazul în care se va admite acţiunea, solicită să se stabilească domiciliul minorei M.M.C., născută la data de 16.07.1995, la domiciliul pârâtului; să oblige pe reclamantă la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorei, în cuantum de ¼ din veniturile realizate, până la majoratul acesteia şi după, în cazul în care va urma cursurile învăţământului superior.
În motivare arată că, prin precizarea acţiunii de divorţ, reclamanta invocă disp. art. 39 şi art.42 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Astfel, potrivit art. 39 la alin.(1): „Dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.”, iar art. 42 prevede că: „In cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin.(l) din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.”
Raportat la disp. legale invocate de către reclamantă, a solicitat instanţei să constate că aceasta trebuie să facă dovada certă că motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare la data de 1 octombrie 2011 a Codului civil, motiv pentru care, faţă de probele administrate a solicitat instanţei să respingă ca inadmisibilă şi nedovedită acţiunea de divorţ, nefiind aplicabile disp. art. 373 lit „b” şi art. 379 alin.(1) C.civ.
Mai arată că într-adevăr, art. 373 lit „b” dispune că divorţul poate avea loc „atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, însă, a solicitat instanţei să reţină că ancheta socială (f.126-131) efectuată de Judecătoria de primă Instanţă Nr.2, A.R. din Madrid din Spania, la data de 13 septembrie 2011, iar nu după intrarea în vigoare a noului Cod civil, precizează „Echipa Psiho-Socială Tribunalul Superior de Justiţie A.R.” concluzionează în nota finală „că Studiul Socio-familial se referă doar la situaţia care a existat în momentul efectuării sale şi de aceea rezultatele nu se pot extrapola altor circumstanţe sau condiţii ambientale.”
Prin urmare, pârâtul nefiind de acord cu divorţul, a solicitat instanţei să constate că pârâta nu a dovedit că are motive temeinice în condiţiile în care nu s-a dovedit că raporturile dintre soţi au devenit grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Apoi, proba în dovedirea acţiunii formulate revine reclamantei care este obligată să facă dovada că are motive serioase de divorţ.
Pentru a se preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, în temeiul prev. art. 129 alin.(4) şi (5) C.pr.civ., a solicitat instanţei să aibă în vedere şi disp. art. 258 alin.(2) şi (3) C.civ., potrivit cărora: „(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului. (3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale, încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei””.
Pe cale de consecinţă, a solicitat instanţei să constate că probele administrate de reclamantă nu sunt apte să conducă la admiterea acţiunii.
De asemenea, a solicitat să se reţină că susţinerile reclamantei din acţiunea de divorţ (f.3 alin.3) prin care arată că a fost lovită cu picioarele sau „de pereţii locuinţei” şi că „la început agresiunile au fost rare, respectiv o dată la două săptămâni, dar în ultimul an agresiunile au ajuns să fie dese, chiar şi de două ori pe săptămână”, nu au fost probate.
Aşadar, întrucât sub acest aspect nu sunt dovedite motive temeinice care să facă imposibilă continuarea căsătoriei şi nici o nepotrivire de caracter insurmontabilă nu s-a dovedit, atâta timp cât există doi copii, a solicitat respingerea acţiunii de divorţ, ca fiind neîntemeiată.
În situaţia în care se va admite totuşi acţiunea de divorţ, a solicitat ca aceasta să se facă din vina exclusivă a reclamantei, fapt pentru care a solicitat să se stabilească domiciliul minorei M.M.C., la domiciliul pârâtului şi să se dispună obligarea reclamantei la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorei, în cuantum de ¼ din veniturile sale, până la majoratul acesteia şi după, în cazul în care va urma cursurile de învăţământului superior.
În drept, a invocat prevederile art. 39 şi art.42 din Legea nr. 71/2011, art. 258 alin.(2) şi (3), art.263, art. 373 lit „b” şi art. 379 alin.(1) C.civ., art. 129 alin.(4) şi (5), art.607 şi urm. C.pr.civ.
În probaţiune s-au anexat înscrisuri şi s-a solicitat încuviinţarea probei testimoniale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Reclamanta şi pârâtul s-au căsătorit la data de 19.08.1981, la Primăria com. R, iar din relaţiile de căsătorie au rezultat doi copii, M.I.M., născut la data de 16.02.1992, în prezent major, şi M.M.C., născută la data de 16.07.2005, minoră.
Declaraţia martorilor B.A., I.E. şi I.T.N. relevă faptul că între reclamantă şi pârât au existat neînţelegeri încă din anul 2009 iar începând cu anul 2010 neînţelegerile s-au acutizat, cei doi soţi având chiar un comportament violent unul faţă de celălalt. În vara anului 2010 părţile s-au despărţit în fapt. De asemenea, declaraţia martorei B.A. relevă faptul că reclamanta are o relaţie extraconjugală. Existenţa neînţelegerilor între cei doi soţi rezultă şi din faptul formulării de către reclamantă a plângerii împotriva soţului său pentru exercitarea unor acte de ameninţare, plângere ce a fost soluţionată de instanţa din A.R. prin hotărârea pronunţată la data de 10.06.2010, în hotărârea menţionată reţinându-se că soţii au prezentat versiuni complet contradictorii, fără a exista însă o dată obiectivă care să confirme una dintre variante. Existenţa neînţelegerilor dintre reclamantă şi pârâtă este confirmată şi de constatările cuprinse în conţinutul anchetei sociale efectuate de Judecătoria de Primă Instanţă nr. 2 A.R. (Madrid), reclamanta declarând în faţa instanţei menţionate că s-a simţit de-a lungul căsătoriei zi de zi umilită, devalorizată şi maltratată de soţul ei, iar pârâtul arătând că i-a iertat soţiei infidelitatea şi că doreşte să menţină familia unită. În cuprinsul anchetei sociale se arată totodată că toţi membri familiei sunt de acord că atmosfera din familie este foarte tensionată, fapt ce o afectează pe minoră.
Potrivit art. 373 lit. b Cod civil divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, iar potrivit art. 379 alin. 1 Cod civil, divorţul în temeiul art. 373 lit. b se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi sau culpa ambilor soţi în destrămarea căsătoriei. Astfel, pentru pronunţarea divorţului în temeiul art. 373 lit. b din Codul civil este necesară întrunirea a două condiţii: raporturile dintre soţi să fie grav vătămate iar continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă, datorită unor motive temeinice, şi existenţa culpei unuia dintre soţi sau a ambilor soţi.
Raportat la starea de fapt relevată de martorii audiaţi, înscrisurile depuse în probaţiune şi consemnările din cuprinsul anchetei sociale efectuate de Judecătoria de Primă Instanţă nr. 2 A.R. (Madrid), în cauză instanţa apreciază ca fiind îndeplinite condiţiile pentru desfacerea căsătoriei în temeiul 373 lit. b Cod civil, urmând a dispune desfacerea căsătoriei dintre reclamantă şi pârât din culpă comună, nefiind relevată o culpă exclusivă a unuia dintre soţi în destrămarea relaţiilor de familie.
În temeiul art. 383 alin. 3 Cod civ., potrivit căruia dacă nu a intervenit o înţelegere între soţi sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei, şi ţinând seama şi de cererea expresă a reclamantei de reluare a numelui avut anterior căsătoriei, reclamanta va reveni la numele avut anterior căsătoriei, acela de „C”.
Potrivit dispoziţiilor art. 397 din Codul civil, după divorţ autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide în alt mod, iar potrivit art. 398 Cod civil instanţa judecătorească hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată de unul dintre părinţi dacă există motive întemeiate. Astfel, regula în materia exercitării autorităţii părinteşti este exercitarea acesteia de către ambii părinţi iar exercitarea autorităţii părinteşti de către unul dintre părinţi reprezintă o excepţie şi poate fi dispusă doar în situaţia în care există motive întemeiate, cu luarea în considerare a interesului superior al copilului. Probele administrate în cauză nu au relevat existenţa unor motive temeinice care să justifice exercitarea autorităţii părinteşti doar de către unul dintre părinţi şi care să conducă la concluzia că este în interesul minorei exercitarea în acest mod a autorităţii părinteşti, astfel că instanţa, ţinând seama de faptul că autoritatea părintească reprezintă nu doar ansamblul de drepturi privind persoana şi bunurile copilului ci şi ansamblul de obligaţii privitoare la persoana şi bunurile copilului, urmează a dispune ca autoritatea părintească privitor la minora M.M.C., născută la data de 16.07.1995, să fie exercitată de ambele părţi.
În ceea ce priveşte locuinţa minorei, instanţa reţine că ancheta socială efectuată de instanţa din Spania concluzionează faptul că ambii părinţi au abilităţile necesare pentru a avea grijă de minoră, le respectă propriile decizii referitoare la situaţia familiei, şi că în prezent reclamanta este cea care oferă minorei în plan economic şi material o mai bună stabilitate, minora având totodată o relaţie mai stabilă cu mama. De asemenea, ancheta socială cuprinde şi poziţia minorei faţă de consecinţele despărţirii părinţilor săi, aceasta declarând în faţa instanţei că ar fi mult mai convenabil să locuiască cu mama sa, întrucât dacă ar rămâne cu tatăl său ar continua certurile, fapt ce o oboseşte. Ţinând seama de concluziile anchetei sociale şi de poziţia minorei, în temeiul art. 400 alin. 2 Cod civil, instanţa va stabili domiciliul minorei M.M.C. la reclamantă, iar în baza art. 402 alin. 1 şi art. 529 din Codul civil, pârâtul va fi obligat să plătească în favoarea minorei o pensie de întreţinere în cuantum de 167,5 lei lunar, începând cu data pronunţării prezentei hotărâri, 08.02.2012, până la majoratul minorei. La stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere instanţa a avut în vedere venitul minim pe economie din România, ţinând seama de faptul că pârâtul este cetăţean român iar ancheta socială efectuată de autorităţile din Spania relevă faptul că în prezent pârâtul nu are un loc de muncă în Spania.
Împotriva sentinţei expuse a declarat apel, în termen legal, pârâtul M.I., prin care a solicitat admiterea acestuia, anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de fond a încălcat în mod evident principiile fundamentale ale procesului civil şi art.6 din C.E.D.O., nesocotind dreptul la apărare, principiul aflării adevărului, principiul egalităţii armelor în procesul civil, al oralităţii şi al contradictorialităţii, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele ce urmează.
În jurisprudenţa CEDO s-a reţinut constant că sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi.
Prin urmare, procedura în care instanţa de fond, la termenul din 1.02.2012, a constatat că, nefiind alte cereri, cauza era în stare de judecată, a dat cuvântul pe fond reprezentantului reclamantei, înfrângând exigenţele art.6 din CEDO.
Astfel, sentinţa civilă atacată s-a dat cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului egalităţii armelor în procesul civil, al oralităţii şi contradictorialităţii, prin respingerea cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare, încălcându-se prevederile art.156 alin.(1) Cod procedură civilă, după cum reiese din alin.11 din încheierea din data de 1.02.2012, unde s-a reţinut că instanţa respinge cererea de amânare formulată de mandatarul pârâtului, având în vedere că nu s-au anexat înscrisuri doveditoare.
Cererea de amânare nu a fost respinsă pentru netemeinicie, ci doar pentru că nu s-au depus înscrisuri, deşi a precizat că va fi probată prin Ordinul de deplasare, pe care nu-l putea prezenta la data depunerii cererii în data de 31.01.2012, pentru că urma să fie confirmat de instanţa C.A. C la data de 1.02.2012.
Mai mult decât atât, prin adresa de e-mail a transmis la data de 1.02.2012, încheierea de şedinţă din data de 25.01.2012 care făcea dovada unui proces aflat pe rolul C.A. C cu termen la data de 1.02.2012, dar nici aceasta nu a fost luată în considerare de instanţă şi fără a se pronunţa cu privire la această cerere.
Apoi, prin serviciul de registratură al instanţei, la data de 2.02.2012, a depus o cerere de redeschidere a dezbaterilor, ataşând în dovedire, încheierea de şedinţă din data de 25.01.2012 a C.A. C şi Ordinul de deplasare care atestă prezenta mandatarului av. R.O., la C.A. C, însă nici cu privire la această cerere instanţa de fond nu s-a pronunţat.
Aplicarea în timp a dispoziţiilor privitoare la divorţ, în cadrul cauzelor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil, este reglementată dedisp.art.42 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, care dispune că:”În cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art.373 lit.b şi art.379 alin.(1) din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil”.
Aşadar, în soluţionarea cauzelor de divorţ, în privinţa divorţului din culpă, sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil.
Raportat la prevederile mai sus menţionate, prin sentinţa apelată s-a încălcat principiul aflării adevărului prin aceea că s-a respins proba testimonială solicitat a fi administrată în cererea reconvenţională, tocmai pentru a proba că motivele de divorţ nu mai subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.
Faţă de poziţia apelantului exprimată prin cererea reconvenţională, instanţa de fond, neacordându-i un nou termen de judecată, a fost lipsit de dreptul de a pune concluzii orale pe fondul cauzei, în contradictoriu cu reclamanta şi, de asemenea, de a susţine cu toate diligenţele apărarea pârâtului având în vedere proba testimonială solicitată, prin care să dovedească că după intrarea în vigoare a Codului civil nu mai subzistă motivele de divorţ invocate de reclamantă în cererea de divorţ.
Declaraţiile martorilor B.A. şi I.E., ambele fiind luate la data de 23.03.2011, raportat la art.42 din Legea nr.71/2011, nu au nicio relevanţă, iar din depoziţia martorului I.T.N., chiar dacă a fost luată la data de 09.11.2011, adică după intrarea în vigoare a Codului civil, nefiind contestate cu propriile simţuri nu face în nici un fel referire la momente ulterioare datei de 1.10.2011, pentru a se dovedi că motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.
Aşadar, raportat la disp.art.42 din Legea nr.71/2011, probele administrate de reclamantă în cauză nu erau suficiente şi instanţa nu a dispus ca pârâta să-şi completeze probele în dovedirea cererii. Reiese că „punerea în discuţia părţilor” a încuviinţării audierii martorului M.N. a fost pur formală, cererea fiind respinsă deoarece instanţa a raportat-o la „data solicitării”, fără a analiza însă, faţă de dispoziţiile legale mai sus invocate, motiv pentru care solicită încuviinţarea mijloacelor de apărare şi a dovezilor invocate la prima instanţă.
Sentinţa apelată s-a pronunţat fără a se ţine cont de dispoziţiile art.129 alin.(5) Cod procedură civilă. Astfel, neascultarea martorului propus în apărarea pârâtului dovedeşte că instanţa de fond nu avea cum să se convingă cu privire la existenţa sau nu a motivelor de divorţ şi după intrarea în vigoare a Codului civil, ceea ce dovedeşte nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
Pentru dovedirea faptului că motivele de divorţ nu mai subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil se solicită să se încuviinţeze audierea martorului M.N..
Prin întâmpinare, reclamanta s-a opus admiterii apelului, invocând apărările ce succed.
Printre motivele de apel invocate de către pârâtul apelant este acela că după intrarea în vigoare a noului Cod civil, motivele de divorţ nu ar mai subzista, iar acest aspect ar fi relevant şi ar duce la respingerea acţiunii de divorţ, raportat la dispoziţiile art.42 din Legea 71/2011 potrivit căruia „În cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art.373 lit.b şi art.379 alin.1 din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil”.
Interpretarea dată de către apelant acestui text din legea de punere în aplicare a Codului civil este una inedită, interpretare pe care legiuitorul cu siguranţă nu a avut-o în vedere cu ocazia redactării acestui articol. Apelantul apreciază că acţiunea de divorţ introdusă înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, întemeiată pe culpa părţilor, ar trebui respinsă dacă motivele de desfacere a căsătoriei nu mai subzistă şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Dacă se dă aplicare acestei interpretări, se acceptă faptul că legiuitorul a dorit să pună părţile din procesul de divorţ în situaţia de la începutul căsătoriei şi să facă abstracţie de faptul că relaţiile dintre soţi au fost vătămate în perioada în care vechiul cod al familiei era în vigoare. Altfel spus, apelantul susţine că legiuitorul ar fi dorit să se facă abstracţie de motivele de divorţ apărute sub imperiul vechiului cod al familiei şi ar fi dorit să aibă relevanţă doar motivele apărute sub imperiul noului Cod civil.
Consideră că nu acesta a fost scopul legiuitorului atunci când a dat articolului 42 această formulare. Acest articol are aplicabilitate limitată şi se referă la situaţiile când culpa în desfacerea căsătoriei aparţine în exclusivitate reclamantului. În vechiul cod al familiei, această situaţie nu şi-a găsit reglementare, iar acţiunea de divorţ urma să fie respinsă dacă se reţinea culpa exclusivă a reclamantului, potrivit principiului „nemo auditur propriam turpidudinem allegans”. Potrivit noului Cod civil, în situaţia în care din probele administrate rezultă culpa exclusivă a reclamantului, divorţul se pronunţă, chiar dacă pârâtul nu a cerut divorţul. Potrivit art.42, citat mia sus, doar în această situaţie motivele de divorţ trebuie să subziste şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil, respectiv dacă s-ar reţine culpa exclusivă a reclamantului, atunci motivele de divorţ trebuie să subziste şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta interpretarea dată de către pârâtul apelant, este nereal faptul că motivele de divorţ nu au existat şi după desfacerea căsătoriei. Violenţele asupra reclamantei au continuat inclusiv în anul 2012, astfel cum rezultă din certificatul medico-legal eliberat la data de 12.06.2012, potrivit căruia reclamanta a prezentat leziuni traumatice care au putut data din 25.05.2012.
În privinţa motivelor de apel referitoare la nerespectarea dreptului la apărare, acestea trebuie înlăturate întrucât se întemeiază în esenţă pe respingerea cererii de amânare formulată de către reprezentantul pârâtului. Această cerere a fost respinsă întrucât motivele cererii nu au fost probate. Actele doveditoare au fost depuse după închiderea dezbaterilor, astfel că nu au mei putut fi avute în vedere.
