Prin cererea adresată Judecătoriei Rădăuţi la data de 6.12.2012, reclamanta SA a solicitat instanţei desfacerea căsătoriei încheiată la data de 26 iulie 2007 şi înscrisa în registrul de stare civilă cu nr. 28, din culpa exclusiva a pârâtului, conform art. 379 alin. 1 teza 1 C.Civ., motivat de faptul că pentru părţi nu mai poate exista perspectiva de reluare a convieţuirii, relaţiile de căsătorie fiind grav şi iremediabil vătămate
A solicitat reclamanta să revină la numele purtat anterior căsătoriei, anume acela de “C”, conform dispoziţiilor art. 383 alin. 3 C.Civ., să exercite autoritatea părintească pentru minorul SDG, potrivit art. 398 C od Civil, să se stabilească domiciliului minorului SDG, născut la data de 9 aprilie 2009 la domiciliul său, conform art. 400 Cod civil, iar în subsidiar stabilirea unui program de vizitare pentru minor la domiciliul său, 2 weekend-uri pe lună, de sâmbăta ora 10:00, până duminica ora 18:00, iar în timpul vacanţelor: cate o săptămâna în vacanta de iarna, o săptămâna în vacanta de Paşti şi doua săptămâni în timpul vacantei de vara, stabilirea unei pensii de întreţinere în cuantumul prevăzut de lege pentru copilul rezultat din căsătorie, conform art. 402 Cod civil şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 26 iulie 2007, conform certificatului de căsătorie nr. 28 emis la data de 26.07.2007 de către Primăria Cajvana, căsătorie din care a rezultat un copil minor – SDG. Raporturile matrimoniale dintre părţi au încetat să mai existe de la jumătatea lunii iulie 2012, când, pe fondul conflictelor existente în familie, s-au separat în fapt. Relaţiile au început să se degradeze la 3 luni de la începutul căsătoriei, când pârâtul, pe fondul consumului de alcool, devenea violent fizic şi verbal, lipsea de acasă sau o alunga din casă, fiind nevoită să se refugieze de multe ori la părinţii săi, în România. A mai susţinut că până la momentul despărţirii în fapt, bătăile primite au avut un caracter continuu, iar datorită faptului ca în urma actelor de violenţă nu putea sa-şi ia şi copilul cu ea la părinţii săi se întorcea de fiecare dată înapoi la domiciliul conjugal, mai ales că se afla şi sub imperiul unor ameninţări, adresate asupra sa şi asupra familiei sale.
A mai arătat reclamanta că de la data despărţirii lor în fapt minorul SDG se află la domiciliul tatălui, care nu-i permite să-l ia decât atunci când doreşte el, nu frecventează regulat grădiniţa, astfel că nu consideră că poate fi îngrijit foarte bine de bunicii paterni, aceştia fiind destul de bolnavi.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 379 alin. l teza 1, 383 alin. 3, art.398, art. 400, art. 402C.Civil, art.2 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.
Pârâtul a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat, la rândul său, desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei, autoritatea părintească să fie exercitată de el, iar domiciliul minorului să fie stabilit la domiciliul său. A mai solicitat să se încuviinţeze ca reclamanta să aibă legături personale cu minorul, aceasta urmând a fi obligată la plata unei pensii de întreţinere, să revină la numele avut anterior căsătoriei şi să fie obligată la despăgubiri în cuantum de 10.000 lei pentru prejudiciul suferit prind desfacerea căsătoriei, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, pârâtul a arătat că relaţiile dintre părţi s-au deteriorat când reclamanta a părăsit locuinţa comună, aceasta întorcându-se în România datorită unor activităţi ilegale pe care le-a desfăşurat pe teritoriul statului italian. Pârâtul a mai arătat că s-a întors şi el împreună cu minorul în România, întrucat era privit cu suspiciune datorită activităţilor ilegale ale reclamantei, însă reclamanta s-a preocupat doar de propria persoană, minorul rămânând în grija lui, iar când reclamanta s-a întors în România nu a mai locuit la domiciliul comun; a locuit la părinţii săi şi ulterior în Germania. Pârâtul a mai arătat că el se îngrijeşte în mod exclusiv de minor, îl duce la grădiniţă fiind ajutat de părinţii săi, iar reclamanta nu a venit niciodată să-l vadă pe minor la domiciliul comun. El este cel care duce copilul la reclamantă, lăsându-l la aceasta în week-end-uri sau în vacanţe. Minorul şi-a manifestat dorinţa de a locui cu tatăl său, iar susţinerile reclamantei în sensul că pârâtul ar fi o persoană violentă şi consumatoare de alcool nu sunt reale.
Prin sentinţa civilă nr. 589/19.02.2014, Judecătoria Rădăuţi a admis în parte acţiunea; a admis cererea reconvenţională; a desfăcut căsătoria încheiată între părţi la data de 26.07.2007 la Primăria Cajvana din culpa comună a soţilor; a dispus ca reclamanta să revină la numele purtat anterior căsătoriei, acela de „ C”; a stabilit la pârâtul-reclamant locuinţa minorului SDG, născut la 9.04.2009; a stabilit ca autoritatea părintească cu privire la minor să fie exercitată în comun de ambii părinţi; a obligat reclamanta-pârâtă să plătească în favoarea minorului o pensie de întreţinere de 200 lei lunar, începând cu data introducerii acţiunii, 6.12.2012, şi până la majorat; a încuviinţat ca reclamanta-pârâtă să aibă legături personale cu minorul în prima şi a treia duminică a fiecărei luni, de sâmbătă, orele 10,00, până duminică, orele 18,00, în prima săptămână a vacanţelor de Crăciun şi de Paşti şi în ultimele două săptămâni din luna iulie, la domiciliul reclamantei-pârâte; a compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 26.07.2007 la Oficiul Stării Civile de pe lângă Primăria Cajvana, iar din căsătorie a rezultat minorul SDG, născut la 9.04.2009.
Având în vedere declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, precum şi faptul că nici unul dintre soţi nu a stăruit pentru continuarea căsătoriei, instanţa a apreciat că viaţa de familie este grav vătămată.
Din declaraţiile martorilor propuşi de reclamantă reiese că părţile s-au despărţit în fapt de peste un an, însă anterior au existat mereu neînţelegeri atât cat au fost în ţară, cat şi în Italia. Martorul BG a relatat că a văzut-o lovită pe reclamantă, iar martorul CV a arătat că pârâtul făcea scandal şi chiar a scos-o pe reclamantă afară din casă împreună cu mama acesteia; că reclamanta a venit acasă lovită, fiind nevoită să vină din Italia fără copil.
Martorii propuşi de pârât, SI şi SM, au arătat că nu au văzut ca părţile să se certe, însă reclamanta mai pleca la mama sa, în prezent părţile fiind despărţite în fapt.
Aşa fiind, prima instanţă a apreciat că relaţia nu mai poate continua din cupla ambilor soţi.
În privinţa stabilirii locuinţei minorului, prima instanţă a avut în vedere interesul acestuia, opinia autorităţii tutelare, precum şi concluziile raportului de evaluare psihologică a minorului, faptul că acesta a locuit împreună cu pârâtul după despărţirea în fapt a părţilor şi revenirea lor în ţară, acesta oferindu-i condiţii bune de creştere şi educare, minorul fiind dus zilnic la grădiniţă, bine îngrijit, legat afectiv de pârât, nefiind identificate elemente care să recomande separarea minorului din mediul actual de viaţă, după cum se precizează în raportul de evaluare psihologică a minorului.
În raport de dispoziţiile art. 397, 398, 399 Cod civil, având în vedere că nu au fost invocate motive temeinice din care să rezulte că autoritatea părintească ar reveni doar unuia dintre părinţi, prima instanţă a apreciat că este în interesul superior al minorilor ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinţi.
Cu privire la întreţinerea minorului, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu art. 402 Cod civil, prin hotărârea de divorţ se stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Potrivit art. 499, (1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa.
În aplicarea dispoziţiilor art. 401, 499 alin. (1) şi art. 529 alin. (1) Cod civil, judecătoria a obligat reclamanta să plătească în favoarea minorului o pensie de întreţinere, la stabilirea cuantumului acesteia avându-se în vedere nevoile minorului şi mijloacele celui obligat la întreţinere, care se prezumă a fi cel puţin egale cu venitul minim pe economie.
În baza disp. art. 401 Cod civil, reclamanta are dreptul de a avea legături personale cu minorul.
Având în vedere vârsta minorului, precum şi faptul că reclamanta, la domiciliul său, îi poate crea minorului un cadru adecvat, prima instanţă a apreciat că aceste relaţii se pot desfăşura la domiciliul reclamantei, programul de vizitate a minorului urmând a avea loc în prima şi a treia duminică a fiecărei luni, de sâmbătă orele 10,00 până duminică orele 18,00, în prima săptămână a vacanţei de Crăciun şi de Paşti şi ultimele două săptămâni din luna iulie, la domiciliul reclamantei-pârâte.
Cu privire la capătul de cerere formulat de pârât privind acordarea de despăgubiri, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu art. 388 Cod civil, acordarea acestora este condiţionată de nevinovăţia soţului care o pretinde. Cum instanţa a apreciat că este dată culpa comună a soţilor în desfacerea căsătoriei, acest capăt de cerere a fost respins.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul SGC, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare a arătat că, în urma probatoriului administrat în cauză, în mod netemeinic instanţa de fond a dispus desfacerea căsătoriei din culpa ambilor părţi, cu toate că a arătat ca reclamanta a avut mereu un comportament şi o atitudine egoistă şi de indiferenţă, a părăsit minorul şi domiciliul conjugal în Italia şi nici la acest moment nu se interesează de soarta minorului.
Simpla afirmaţie a reclamantei-pârâte ca doreşte să se implice în viata minorului este insuficientă, din moment ce dă dovadă de un comportament mai puţin afectuos, aproape de indiferenţă faţă de minor, din momentul în care acesta i-a spus mamei sale că nu vrea să mai meargă în casa bunicilor materni, unde a fost bătut de către bunica materna şi de către fratele reclamantei; aceasta, practic, nu vine sa-l vadă, nu îl caută, nu îl sună, nu a contribuit cu nimic de aproape doi ani, cu nici o suma de bani, la creşterea şi întreţinerea copilului. Instanţa trebuie să prevadă şi să intuiască, ţinând cont de interesul superior al copilului, faptul că reclamanta nu va face altceva decât sa se răzbune pe pârât în momentul în care acesta va avea nevoie de consimţământul ei la luarea deciziilor privitoare la minor.
Trebuie reţinuta atitudinea reclamantei-pârâte faţă de pârâtul-reclamant, aşa cum reiese din întâmpinarea la cererea reconvenţională, în care îşi modifică capătul de cerere privind dreptul de vizitare, anume doar sâmbăta şi duminica de la ora 10.00 la ora 18.00, nu îşi mai da acordul ca minorul sa petreacă o perioada din vacante la parat-reclamant, motivând sec vârsta frageda a minorului, deşi din iunie 2012 acesta locuieşte numai cu pârâtul-reclamant. Printr-un astfel de comportament reclamanta-pârâtă nu dă dovadă decât de o atitudine şicanatoare, răzbunătoare şi manifestată, de altfel, când pârâtul a solicitat acordul ei pentru deschiderea unui banal depozit la bancă pe numele minorului, acord care nu i-a fost dat.
Aşa cum a arătat şi în cererea reconvenţională, susţinută şi de probele administrate, el a încercat mereu să remedieze crizele de dificultate conjugală prin care trecea căsnicia lor şi a făcut tot posibilul pentru ca aceasta să funcţioneze, însă mereu s-a lovit de refuzul şi indiferenta reclamantei-pârâte. Datorita activităţilor ilicite a reclamantei-parate şi a problemelor cu legea penala din statul italian (reclamanta-parata a fost condamnata de instanţele judecătoreşti ale statului italian la o pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare şi o amenda de 400 de euro), începuse să fie privit cu suspiciune şi se instalase o oarecare răceala atât la locul de munca, cat şi în relaţiile cu ceilalţi, astfel că a fost nevoit să renunţe la locul de munca şi să încerce să clarifice situaţia juridica a reclamantei-pârâte.
Deşi cunoaşte existenta acestei condamnări, reclamanta-parata nici până la acest moment nu a făcut absolut nimic pentru a-şi clarifica situaţia, ceea ce nu poate decât sa confirme cele susţinute şi dovedite prin înscrisuri. Aceasta condamnare nu este definitivă, astfel că nu se poate şti în ce măsură, în eventualitatea privării de libertate, va putea să îşi exercite autoritatea părintească.
Aceste aspecte dovedesc că reclamanta-pârâtă nu prezintă garanţiile morale necesare creşterii şi educării minorului SD.
Mai mult decat atât, în mod greşit instanţa de fond a reţinut declaraţia martorului CV, fratele reclamantei-pârâte, părtinitoare şi duşmănoasă, având în vedere că acesta a fost sancţionat contravenţional pentru ca l-a lovit pe pârâtul-reclamant în data de 21.12.2013, în prezenta mai multor martori, într-un local din localitatea Cajvana. La Politia Cajvana se află în lucru dosarul penal nr. 69/P/2014, având ca obiect distrugere, pe numele lui CV, fratele reclamantei, care în noaptea de 23/ 24.12.2013 a spart geamurile locuinţei sale, unde se afla la acel moment împreună cu minorul SDG, în semn de răzbunare că a fost sancţionat de organele de politie pentru agresiunea din data de 21.12.2013, deşi el a preferat sa nu mai depună plângere pentru loviri şi alte violente pentru a aplana un eventual conflict, însă fără nici un rezultat, atitudinea violentă a acestuia fiind probată de existenta acestui dosar.
Tot în mod greşit instanţa investita cu judecarea fondului cauzei a reţinut din declaraţia martorilor propuşi de el că reclamanta a plecat de acasă, însă declaraţia acestora în faţa instanţei a fost ca reclamanta, în perioada în care părţile au locuit în România, într-adevăr pleca la părinţii săi, dar se întorcea vinerea, când venea acasă şi pârâtul de la munca, şi nicidecum nu pleca din cauza unor neînţelegeri dintre părţi. Aceeaşi martori au arătat ca reclamanta-parata nu se ocupa de gospodărie şi de treburile casnice nici în perioada în care părţile au locuit în România şi nici în perioada în care au locuit în Italia.
Reclamanta-pârâtă susţine în acţiune, fără a face dovada celor afirmate, ca a suferit agresiuni fizice şi verbale din partea lui şi că din acest motiv a fost nevoita sa plece. Exceptând declaraţiile celor doi martori, BG şi CV, cu privire la care exista suficiente motive de a fi considerate nesincere şi părtinitoare, reclamanta nu face dovada celor susţinute. Afirmaţiile mincinoase ale acesteia pot fi constatate şi din cuprinsul primei anchete sociale efectuate în cauza-fila 16 – şi mai apoi din întâmpinarea şi răspunsul la cererea reconvenţională-fila 31 dosar. Astfel, cu ocazia efectuării primei anchete sociale, aceasta afirma în faţa funcţionarului de la primăria Cajvana că a trebuit să fugă de la pârâtul-reclamant şi să împrumute bani pentru a se întoarce în România, însă ulterior a revenit şi a afirmat ca pârâtul a fost cel care i-a plătit drumul şi a condus-o la mijlocul de transport. Iar afirmaţiile mincinoase nu se opresc aici, aceasta încercând să inducă instanţei faptul ca pârâtul ar avea probleme cu legea penala, iar pentru a arata ca toate aceste afirmaţii sunt nereale, pârâtul a depus la dosarul cauzei cazierul judiciar din statul italian din care rezultă că nu este cunoscut că ar fi comis vreo infracţiune sau măcar o contravenţie.
Pârâtul este cel care se ocupă îndeaproape de minor şi de tot ceea ce are nevoie, fiind ajutat şi de către părinţii săi, respectiv bunicii paterni, care locuiesc foarte aproape. SM – mama lui – a fost audiata ca martor şi a declarat nemijlocit în faţa instanţei ca l-a ajutat, îl ajută şi îl va ajuta mereu daca va avea nevoie în creşterea şi educarea minorului, ca se ocupa în general singur de minor şi îl ajuta doar atunci când are nevoie, ca dispune de condiţiile materiale şi morale necesare pentru a-i asigura bunăstare, a oferi confort, stabilitate şi linişte sufleteasca minorului, atât de necesare pentru buna creştere şi dezvoltare a minorului, aşa cum a fost reţinut şi în raportul de evaluare psiho-sociala a minorului, cat şi în ancheta sociala efectuata în cauza.
Consideră ca este admisibil şi ultimul motiv de apel, întrucât cel prejudiciat ca urmare a desfacerii căsătoriei, prin pierderea statutului de persoana căsătorita, dar şi a condiţiilor de trai pentru care a muncit şi cu care era obişnuit este el şi, implicit, minorul. După o căsătorie de lungă durată imaginea sa a fost grav afectata, iar impactul în comunitatea în care trăieşte şi din care face parte nu a rămas neatins.
Legal citată, intimata reclamantă a formulat întâmpinare (filele 17-20 dosar apel), prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 984 din 28 octombrie 2014, Tribunalul Suceava a respins apelul pârâtului ca nefondat şi l-a obligat pe acesta să-i plătească intimatei suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că martora CA ( fila 35 dosar fond), audiată în apel la propunerea intimatei, a subliniat caracterul violent al apelantului, în special pe fondul consumului de alcool, arătând că acesta îi interzice mamei să ţină o legătură directă cu minorul, aceasta fiind nevoită să apeleze la convorbiri telefonice.
În schimb, martorul SG ( f.39 dosar fond), audiat la propunerea pârâtului, a arătat că nu cunoaşte motivele despărţirii, că minorul se află în grija pârâtului şi că, deşi nu a văzut-o pe reclamantă, nu ştie dacă aceasta se preocupă de întreţinerea copilului.
Faţă de aceste depoziţii, coroborate şi cu probele administrate în faţa primei instanţe, tribunalul a constatat că este dată şi culpa pârâtului în desfacerea căsătoriei, neputându-se reţine culpa exclusivă a reclamantei.
Cat priveşte criticile privind modul în care s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti şi desfăşurarea legăturilor reclamantei cu minorul, tribunalul a apreciat că în cauză nu s-au produs dovezi care să justifice exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către pârât, în condiţiile în care, în ce o priveşte pe reclamantă, nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, astfel că ea este beneficiara prezumţiei de nevinovăţie.
Mai mult, din probele administrate a rezultat că atât în perioada căsătoriei, cat şi în prezent, reclamanta s-a preocupat de creşterea şi întreţinerea copilului, fiind în interesul acestuia să păstreze regulat legătura şi cu mama sa.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul SGC, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă.
În motivare a arătat că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al intimatei, ceea ce semnifică lipsa calităţii procesuale, care este o iregularitate de fond ce afectează validitatea reprezentării şi actelor săvârşite de reprezentant. Având în vedere faptul că acţiunea de divorţ este o acţiune strict personală, ce vizează starea civilă a persoanei, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 614 din vechiul Cod de procedură civilă, care statuează că în faţa instanţei de fond părţile se vor înfăţişa ”în persoană”, fiind aplicabile şi în calea de atac a apelului, care reprezintă o rejudecare a fondului.
Mai mult decât atât, pentru a putea fi reprezentată partea la judecata în apel este necesar ca reprezentantul convenţional să-şi justifice calitatea în baza procurii legalizate date în faţa notarului sau, în cazul în care este data în faţa unui notar dintr-o tara străină, să fie tradusă şi legalizată.
Tocmai pentru a sublinia obligativitatea părţilor de a se prezenta în persoană în faţa instanţei investita cu judecarea divorţului, acestea trebuie să depună şi dovezi în susţinerea imposibilităţii prezentării în persoana în faţa instanţei, nefiind suficientă doar procura specială.
Solicitarea apelantului era justificată, având în vedere că împuternicirea avocaţială depusa la dosar la fila 21 nu îndeplineşte condiţiile impuse de Legea nr. 51/1995, şi anume: nu conţine semnătura şi nici stampila avocatului, numărul dosarului şi nici întinderea şi limitele reprezentării, iar în faţa instanţei reprezentanta intimatei a afirmat ca a fost angajată de părinţii intimatei şi nu de către aceasta, părinţii intimatei fiind cei care au semnat contractul de asistenţă juridică.
Reprezentantul trebuie sa justifice dobândirea puterii de a reprezenta pe un altul şi cuprinderea ei. Lipsa puterii de a reprezenta sau insuficienţa acestei puteri semnifica lipsa de calitate procesuală, care este o iregularitate de fond care afectează validitatea reprezentării şi a actelor săvârşite de reprezentant.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută.
În mod nelegal tribunalul a menţinut sentinţa instanţei de fond în ceea ce priveşte culpa în destrămarea căsătoriei, stabilirea exercitării autorităţii părinteşti şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin desfacerea căsătoriei.
Potrivit probatoriului administrat în cauză, în mod nelegal s-a dispus desfacerea căsătoriei din culpa ambilor părţi, deşi a arătat că reclamanta se face vinovată de destrămarea relaţiilor de familie, a avut mereu un comportament şi o atitudine egoista şi de indiferentă, a părăsit minorul şi domiciliul conjugal în Italia şi nici la acest moment, după aproape 3 ani de la separarea în fapt, nu se interesează de soarta minorului. Simpla afirmaţie a reclamantei în sensul că doreşte să se implice în viaţa minorului este insuficientă, din moment ce nu se interesează de soarta acestuia, nu merge să-l vadă, nu îl caută şi nu a contribuit cu aproape nimic de aproape 3 ani cu nicio sumă de bani la creşterea şi întreţinerea acestuia.
Cum recurentul este cel care se ocupă îndeaproape de minor, fiind ajutat la nevoie de părinţii săi, solicită ca la stabilirea modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti instanţa să aibă în vedere interesul superior al minorului, precum şi faptul că pârâta nu prezintă garanţiile morale necesare creşterii şi educării acestuia.
A susţinut intimata că a suferit agresiuni fizice şi verbale din partea sa, a pârâtului, şi că din acest motiv a fost nevoită să plece şi să solicite desfacerea căsătoriei. Exceptând declaraţiile celor doi martori – BG şi CV – cu privire la care exista suficiente motive de a fi considerate nesincere şi părtinitoare, reclamanta nu face dovada celor susţinute. Afirmaţiile mincinoase ale acesteia pot fi constatate şi din cuprinsul primei anchete sociale efectuate în cauza (fila 16) şi mai apoi din întâmpinarea şi răspunsul la cererea reconvenţională (fila 31 dosar). Astfel, cu ocazia efectuării primei anchete sociale, aceasta afirma în faţa funcţionarului de la primăria Cajvana că a trebuit sa fuga de la pârâtul-reclamant şi să împrumute bani pentru a se întoarce în România, însă ulterior a revenit şi a afirmat ca pârâtul a fost cel care i-a plătit drumul şi a condus-o la mijlocul de transport.
Consideră că este admisibilă şi solicitarea despăgubirii, întrucât cel prejudiciat ca urmare a desfacerii căsătoriei, prin pierderea statutului de persoana căsătorită, dar şi a condiţiilor de trai pentru care a muncit şi cu care era obişnuit, este el, iar la acest moment nu mai poate pleca în afara ţării pentru a muncii. După o căsătorie de lunga durata imaginea sa şi a familiei sale în mediul în care trăieşte a fost grav afectată, fiind supus bârfelor şi răutăţilor comunităţii restrânse din care face parte, iar impactul în comunitatea în care trăieşte şi din care face parte nu a rămas neatins.
Prin întâmpinare, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei pronunţată de instanţa de apel ca temeinică şi legală.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de pârât, în raport de lucrările dosarului, Curtea constată neîntemeiat recursul, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:
Prima critică formulată de pârât, privind soluţia dată de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului reclamantei, poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, vizând modul de interpretare şi aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 614 Cod procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziţii legale, ”în procesele de divorţ, în faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unui dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa din străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar”.
Aşadar, lipsa părţilor din procesul de divorţ, respectiv posibilitatea reprezentării acestora, în lipsă, de mandatar este admisă doar în situaţiile expres prevăzute de lege, a căror existenţă trebuie să fie motivată.
Întrucât textul de lege se referă la ”instanţele de fond”, în practica instanţelor, cât şi în doctrina de specialitate s-a apreciat că obligativitatea înfăţişării personale a părţilor este prevăzută pentru judecata în primă instanţă şi în apel.
În speţă, la ultimul termen de judecată din apel (fila 47 dosar Tribunalul Suceava), reprezentanta apelantului a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a pârâtei reclamante, cu motivarea că delegaţia depusă de aceasta la dosar (fila 21) nu are ştampilă şi număr de dosar, iar dispoziţiile Codului de procedură civilă impun o procură specială.
Prin încheierea instanţei de judecată de la acea dată (ce face corp comun cu decizia atacată), instanţa de apel a respins excepţia cu motivarea că ”este vorba de calea de atac a apelului”, din care se deduce că dispoziţiile art. 614 Cod procedură civilă au fost interpretate ca vizând doar prima instanţă.
Sub acest aspect, Curtea reţine că dispoziţiile art. 614 Cod procedură civilă se impun a fi interpretate în raport de cele ale art. 619 Cod procedură civilă, respectiv de cele ale art. 616 Cod procedură civilă, potrivit cărora sancţiunea lipsei nejustificate a reclamantului, respectiv a apelantului, este aceea a respingerii cererii ca nesusţinută.
Prin urmare, este obligatorie prezenţa personală a părţii – cu excepţiile expres prevăzute de art. 614 Cod procedură civilă – în apel în procesele de divorţ atunci când aceasta este titulara cererii cu care a fost investită instanţa (spre exemplu, apel declarat de reclamantul căruia i s-a respins la prima instanţă cererea de divorţ).
Cum în speţă pârâta nu a formulat apel împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, Curtea urmează a menţine soluţia dată de Tribunal excepţiei invocate de pârât.
Cu referire la condiţiile de formă ale împuternicirii avocaţiale depuse la fila 21 dosar apel, Curtea constată, contrar susţinerilor recurentului, că aceasta are ştampilă, numărul contractului de asistenţă juridică şi semnătura avocatului.
În ce priveşte lipsa semnăturii părţii, această omisiune se regăseşte şi în cazul recurentului (fila 23 dosar apel), iar în ce priveşte întinderea mandatului, în raport de dispoziţiile art. 68 alin. (1) şi art. 69 alin. (1) Cod procedură civilă aceasta nu poate fi (în lipsă de menţiune expresă), decât unul general, iar nu de reprezentare.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
Celelalte critici formulate de pârât, privind stabilirea culpei în destrămarea relaţiilor de căsătorie, stabilirea modului de execuţie a autorităţii părinteşti şi respingerea cererii de obligare a reclamantei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin desfacerea căsătoriei vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii atacate, cercetarea acestora impunând reevaluarea probelor administrate de instanţele de fond, respectiv verificarea situaţiei de fapt reţinute în cauză, neputând fi încadrate în vreuna dintre situaţiile limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziţii legale, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situaţiile prevăzute la pct. 1-9 Cod procedură civilă, numai pentru motive de nelegalitate, iar dispoziţiile art. 302 indice 1 alin. (1) lit. c Cod procedură civilă prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Prin urmare, aceste critici nu vor fi analizate de instanţa de recurs.
Faţă de cele ce preced, constatând că nu sunt date motivele invocate de pârât, Curtea urmează a respinge recursul ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în această fază procesuală, reprezentând onorariu avocat (chitanţa fila 25 dosar).
