Prin decizia civilă nr.130/A din 13 decembrie 2013 Tribunalul Braşov a admis în parte apelul declarat de pârâtul, reclamant reconvenţional B.O. împotriva sentinţei civile nr.10481/26.06.2013 pronunţată de Judecătoria Braşov, în dosarul civil nr.14487/197/2008 care a fost schimbată în parte în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti şi modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu minorii după în sensul că a dispus ca autoritatea părintească asupra minorilor : B.H.A născută la data de xxx în Atlanta SUA, B.A.N., născută la data de xxx în Atlanta SUA şi B.N.P, născut la data de xxx în Atlanta SUA să fie exercitată în comun de ambele părţi iar reclamanta a fost obligată să permită pârâtului să aibă legături personale cu minorii cu posibilitatea pârâtului de a deplasa copiii la locuinţa acestuia din SUA, la orice reşedinţă din ţară sau în orice locaţie aleasă de acesta pe perioada menţinerii legăturilor personale şi în vacanţa de iarnă timp de o săptămână, numai în anii pari, cu posibilitatea deplasării copiilor la reşedinţa pârâtului din România sau în orice locaţie aleasă de acesta pe teritoriul României pe perioada menţinerii legăturilor personale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti asupra copilului, dispoziţiile art. 397 Cod civil – aplicabile începând cu data de 1.10.2011 – consacră regula potrivit căreia după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte poate fi dispusă de instanţa pentru motive temeinice în considerarea interesului superior al copilului conform art. 398 alin. 1 Cod civil.
În continuare prevederile art.507 Cod civil enumără exemplificativ situaţiile în care, din orice motiv, unul dintre părinţi se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, fapt ce determină ca autoritatea părintească să fie exercitată de celălalt părinte.
Din cele ce preced rezultă că exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte constituie excepţia şi poate fi dispusă de instanţa de divorţ pentru motive temeinice şi numai în considerarea interesului superior al copilului. Totodată, Tribunalul a reţinut că autoritatea exclusivă se poate dispune doar atunci când unul dintre părinţi nu poate în mod obiectiv să îşi asume responsabilităţi parentale. Aşadar, exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti nu este reglementată ca o sancţiune pentru părintele care nu se implică suficient de mult sau deloc în viaţa copilului său ci ca un efect al imposibilităţii acestuia de a-şi manifesta voinţa.
În speţa de faţă se observă, pe de o parte, că nici una dintre părţi nu a făcut dovada unor împrejurări de fapt ori a unor împrejurări obiective (boală, punere sub interdicţie, decădere din drepturile părinteşti) de natură a descalifica părţile ca părinţi ori a le interzice asumarea responsabilităţilor parentale.
Dimpotrivă, din cuprinsul anchetei sociale efectuate în cauză la data de 17.08.2012 Tribunalul a reţinut că „minorii sunt contrariaţi de faptul că tatăl lor nu a venit să-i viziteze în acest lung interval de timp” ,respectiv, de faptul că deşi le spune că îi iubeşte, că se gândeşte la binele lor, aceste afirmaţii nu se regăsesc în faptele şi în acţiunile sale – fila 525 vol. II fond.
Concluziile anchetei sociale sunt astfel în sensul acordării custodiei comune în condiţiile în care aceasta a fost realizată numai în baza discuţiilor purtate cu reclamanta şi cu minorii.
Tribunalul a constatat, totodată, că nici martora E.V. care a locuit timp de doi ani în casa părţilor, nu relatează despre un comportament violent sau abuziv al pârâtului, ci mai degrabă de unul dezinteresat, arătând că „pârâtul nu îi certa pe copii, nu îi bătea întrucât nu se ocupa de ei, îi erau indiferenţi, nici pe mine nu mă ajuta să cobor căruciorul”. De asemenea fratele reclamantei audiat în calitate de martor a susţinut că nu l-a văzut pe pârât să lovească copiii însă acesta îi pedepsea drastic pentru lucruri minore.
Tribunalul a reţinut în acelaşi timp că pârâtul nu neagă un astfel de comportament sever ci îl apreciază ca fiind necesar pentru cultivarea respectului faţă de adulţi, precum şi pentru delimitarea unor limite de comportament apreciind că adoptarea unei atitudini prea permisive, delăsătoare şi arbitrare în relaţia cu minorii ar fi dăunat mult educaţiei acestora.
Tribunalul a subliniat faptul că atunci când legiuitorul vorbeşte de autoritate părintească comună are în vedere orientarea generală a copilului, consultarea părinţilor cu privire la elementele fundamentale care privesc viaţa acestuia, deciziile importante din viaţa sa, precum alegerea grădiniţei, a şcolii, a medicului de familie, a cursurilor extraşcolare şi nu actele curente din viaţa de zi cu zi a unui minor. Modul de implicare a părinţilor în actele curente din viaţa copilului, măsura în care fiecare părinte răspunde nevoilor zilnice ale acestuia, deschiderea părinţilor şi disponibilitatea fiecăruia în relaţia cu minorii sunt elemente care conduc, eventual, la aprecierea interesului superior al copilului în stabilirea domiciliului său la unul sau la altul dintre părinţi şi nu la sancţionarea părintelui care se implică mai puţin în actele curente ce privesc creşterea şi îngrijirea copiilor prin suprimarea exerciţiului autorităţii părinteşti.
Faţă de cele ce preced Tribunalul nu a identificat nici un motiv pentru care stabilirea autorităţii părinteşti comune să fie în detrimentul interesului superior al copiilor. Astfel, Tribunalul apreciază că acest motiv de apel este întemeiat motiv pentru care urmează a fi admis cu consecinţa schimbării soluţiei primei instanţe în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti.
În legătură cu critica adusă sentinţei primei instanţe privind modalitatea de realizare a legăturilor personale cu minorii Tribunalul a constatat, într-adevăr, că prima instanţă a stabilit un program de vizită extrem de restrâns şi numai la locuinţa mamei copiilor din România.
Tribunalul a apreciat că o legătură părinte – copil, realizată la domiciliul mamei, în prezenţa acesteia, deci pe un teren conflictual nu este de natură a aduce în viaţa copiilor, confortul psihic, bucuria revederii şi o anumită relaxare în relaţia cu tatăl lor pe durata programului stabilit.
Astfel, pentru a nu stânjeni şi îngreuna exerciţiul dreptului pârâtului de a avea legături personale cu minorii, prin prezenţa celuilalt părinte – în persoana reclamantei – legături de natură a consolida relaţia firească care ar trebui să existe între un tată şi copiii săi se va acorda posibilitatea pârâtului de a lua minorii de la domiciliul mamei în timpul programului stabilit dându-se astfel conţinut şi substanţă dreptului de a avea legături personale cu copilul.
Instanţa a apreciat că dincolo de toate eforturile susţinute ale mamei reclamante pentru creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor săi ceea ce primează în orice relaţie copil – părinţi este legătura afectivă dintre copil şi fiecare dintre părinţii săi. În ipoteza slăbirii ori şubrezirii acestor relaţii, eforturile conjugate ale părinţilor pentru creşterea şi educarea copiilor pot rămâne fără rezultat.
Nu în ultimul rând, art.9 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, alături de practica constantă a CEDO consideră că separarea de părinţi şi întreruperea contactului cu un părinte pot fi justificate numai dacă sunt necesare şi în acord cu interesul superior al copilului, dacă nu există o altă măsură disponibilă care să îi protejeze sănătatea şi dezvoltarea. În acest caz, ca de altfel în marea majoritate a situaţiilor, excluzând cazurile copiilor abuzaţi sau neglijaţi, contactul copil – părinte este benefic şi în acord cu interesul superior al copilului, şi anume, acela de a beneficia de dragostea, grija şi afecţiunea ambilor părinţi.
Luând în considerare constatările cuprinse în ancheta socială la care Tribunalul a făcut referire mai sus dar şi procesul verbal în care s-au consemnat opiniile minorilor ascultaţi în cursul judecăţii Tribunalul a constatat, dincolo de nemulţumirile minorilor privind zgârcenia tatălui sau pedepsele aplicate acestora, că cei trei copiii comunică cu tatăl lor fără a avea resentimente. Minora B.A.N. arată că îl iubeşte pe tatăl său însă doreşte a fi încredinţată mamei sale. La fel şi ceilalţi doi fraţi păstrează legătura cu tatăl lor însă doresc încredinţarea mamei reclamante.
Din cele ce preced Tribunalul nu a identificat vreo reţinere sau opoziţie a copiilor în exercitarea legăturilor personale cu tatăl lor, singura dorinţă a minorilor care a fost accentuată în faţa primei instanţe fiind aceea de a fi încredinţaţi mamei lor.
Tribunalul a apreciat astfel că şi această critică adusă sentinţei primei instanţe privind modalitatea de realizare a legăturilor personale cu minorii este fondată motiv pentru care va fi admisă urmând a schimba sentinţa atacată în sensul obligării reclamantei de a permite pârâtului să aibă legături personale cu minorii în vacanţa de vară a fiecărui an, în perioada 15 iulie – 15 august, cu posibilitatea acestuia de a deplasa copiii la locuinţa sa din SUA, la orice reşedinţă din ţară sau în orice locaţie aleasă de acesta pe perioada menţinerii legăturilor personale şi în vacanţa de iarnă timp de o săptămână, numai în anii pari, cu posibilitatea deplasării copiilor la reşedinţa pârâtului din România sau în orice locaţie aleasă de acesta pe teritoriul României pe perioada menţinerii legăturilor personale.
În stabilirea acestui program Tribunalul a avut în vedere, în principal, durata vacanţei de vară dar şi faptul că vacanţa de iarnă este foarte mică neexistând astfel posibilitatea recuperării fizice a copiilor după o excursie obositore peste graniţă, fapt ce ar determina o readaptare dificilă a acestora programului şcolar.
Împotriva hotărârii de mai sus a formulat recurs reclamanta B.D. iar prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă soluţia atacată este criticată pentru greşita interpretare a prevederilor art. 398 alin. 1 şi art. 507 Cod civil.
Prin decizia civilă nr.276/R/12.03.2014 Curtea De Apel Braşov a apreciat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Efectele divorţului, asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, se stabilesc de către instanţa de tutelă, odată cu pronunţarea divorţului, conform prevederilor speciale ale art. 396 – 398 Cod civil „ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihologică precum şi de opiniile copilului când acesta a împlinit vârsta de 1o ani”.
Deşi regula este ca autoritatea părintească să revină în comun ambilor părinteşti, cu toate acestea legiuitorul a prevăzut în mod expres că, odată cu divorţul, instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi atunci când „ există motive temeinice” cu luarea în considerare a interesului superior a copilului.
„Motivele temeinice” la care face referire art. 398 Cod civil nu sunt cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile.
Dispoziţiile de excepţie impuse în art. 507 Cod civil acoperă o altă sferă de exercitare a autorităţii părinteşti decât cea decurgând din raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copii lor minori care beneficiază de prevederile derogatorii ale art. 396 -398 Cod civil.
În acest din urmă caz, exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se poate dispune ori de câte ori există motive întemeiate cerute de interesul superior al minorului.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la prevederile art.507 Cod civil în condiţiile în care prevederile art.504 Cod civil fac trimitere expresă la cele ale art. 396 şi următoarele din cod în situaţia părinţilor divorţaţi, când autoritatea părintească „se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului la raporturile dintre părinţi şi copii”.
Ori „motivele întemeiate” la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici măcar exemplificativ, tocmai datorită multitudinii de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte, în speţă de părintele la care cei trei minori îşi au domiciliul.
În cauză, din probele administrate rezultă că părţile locuiesc la o distanţă de peste 8500 km, pe continente diferite, situaţie care face ca participarea părintelui la care minorii nu au domiciliul la deciziile inerente vieţii zilnice luate în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti să fie, practic, inexistentă.
Mai mult decât atât, din probele administrate rezultă că între părinţi există o stare conflictuală permanentă suprapusă cu o lipsă de comunicare, ceea ce face ca minorii să fie nevoiţi să suporte direct consecinţele acestor împrejurări, în sensul că aceştia nu au putut să părăsească România în vacanţe de mai mulţi ani din cauza imposibilităţii eliberării de paşapoarte pe numele minorilor determinat de lipsa de comunicare dintre părinţi.
În plus, intimatul nu şi-a vizitat copii de mai mult de 5 ani iar necesitatea consultării intimatului la fiecare hotărâre importantă în condiţiile în care acesta refuză orice comunicare directă cu recurenta face ca exercitarea în comun a autorităţii părinteşti să fie una pur formală şi cu consecinţe negative asupra interesului minorilor.
Fără a nega dreptul tatălui de a păstra legături fireşti cu minorii, Curtea reţine că modalitatea de exercitare a autorităţii de către pârât nu poate fi aleasă fără a ţine cont de împrejurările concrete care fac extrem de dificilă punerea în practică a acestui drept.
Or, posibilitatea intimatului de a scoate minorii din România şi a-i duce la domiciliul tatălui în SUA a fost acordată fără a se ţine cont de interesul acestora de a nu mai fi supuşi stresului provocat de atitudinea extrem de posesivă a intimatului.
În concluzie, distanţa foarte mare dintre cei doi părinţi şi lipsa oricărei cooperări din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii să aibă locuinţa după divorţ, aspect hotărât definitiv în primă instanţă şi nesupus cenzurii în lipsa unui recurs din partea intimatului.
Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. De aceea, contrar raţionamentului instanţei de apel, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil nu goleşte de conţinut statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine cu situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă recursul reclamantei va fi admis iar apelul pârâtului va fi respins, urmând ca hotărâre instanţei de fond să fie menţinută ca legală şi temeinică.
