Drept civil. Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ atunci când unul din părinţi locuieşte în altă ţară.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se dispune doar atunci când celălalt părinte prezintă un pericol pentru minor şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti aduce atingere interesului superior al acestuia. Împrejurarea că părinţii nu locuiesc împreună, ori că locuiesc la o distanţă considerabilă, nu poate constitui prin ea însăşi un motiv întemeiat pentru o astfel de măsură.
Secţia I civilă – Decizia civilă nr.494/16 decembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 210/2014 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr. 5495/176/2012 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul J.F.G.M. în contradictoriu cu pârâta D.A.R., a fost admisă în parte cererea formulată şi precizată în dosarul conexat 6927/176/2012, de reclamanta D.A.R. în contradictoriu cu pârâţii J.F.G.M. şi Comuna I. – Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei I., şi în consecinţă:
A fost obligată pârâta să permită reclamantului să aibă legături personale cu minorul G.D.J.N., născut la data de 07.07.2006 în următoarea modalitate: în vacanţa de vară, o lună de zile, prin preluarea minorului de la locuinţa pârâtei la locuinţa reclamantului, cu obligaţia readucerii minorului la locuinţa pârâtei după terminarea perioadei de vizitare.
S-a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului să revină ambilor părinţi, s-a stabilit locuinţa minorului la locuinţa reclamantei şi a fost obligat pârâtul să plătească către reclamanta şi în favoarea minorului suma de 317 euro lunar cu titlu pensie de întreţinere, începând cu data de 22.10.2012 şi până la majoratul minorului
A fost obligat pârâtul să plătească către reclamanta suma de 358,3 lei cu titlu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că minorul este în vârstă de 7 ani şi nu are o situaţie personală care să impună păstrarea acestuia întotdeauna la domiciliu şi interzicerea unor relaţii personale fireşti cu tatăl, care, în prezenţa mamei ar fi în mare măsură stânjenite, îndeosebi sub aspectul comunicării, fără de care orice relaţie este imposibilă. Din probele administrate în cauză nu a reieşit că reclamantul ar fi în măsură să ignore cerinţele de îngrijire specifice vârstei copilului, expunându-l la factori de risc, prin urmare acesta poate avea grijă de copil.
În plus, interesul copilului nu este de a rămâne permanent la domiciliu, ci şi de a păstra relaţia cu pârâtul, în condiţiile pe care instanţa le-a expus mai sus.
Faţă de dispoziţiile art.14 şi 15 din Legea nr.272/2004 şi având în vedere probele administrate, prima instanţă a admis cererea reclamantului din dosar nr. 5495/176/2012 conform dispozitivului hotărârii.
În ceea ce priveşte cererea formulată în dosarul conexat nr. 6927/176/2012, instanţa a reţinut că, faţă de prevederile art. 398 Cod civil, având în vedere interesul superior al minorului, precum şi materialul probator administrat în cauză, s-a concluzionat că nu există motive întemeiate ca exercitarea autorităţii părinteşti privitoare la minor să revină exclusiv reclamantei. Pe cale de consecinţă, instanţa a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti privitoare la minor să revină ambilor părinţi.
În temeiul art. 400 alin. 2 Cod civil, faţă de probatoriul administrat, s-a stabilit locuinţa minorului la locuinţa mamei, iar, potrivit art. 529 Cod civil, cuantumul pensiei de întreţinere s-a stabilit la ¼ părţi din veniturile realizate de pârât, respectiv la suma de 317 euro lunar.
Prin decizia civilă nr. 261/A/2014, Tribunalul Alba a admis apelurile părţilor, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului să se exercite exclusiv de reclamantă şi a stabilit obligaţia de întreţinere datorată de pârât în favoarea minorului la suma de 235 euro lunar.
Au fost menţinute neschimbate celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate şi au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că părinţii şi minorul au locuit o perioadă de timp împreună în Spania, după care mama copilului împreună cu acesta şi-au stabilit domiciliul în România, începând cu vara anului 2010.
Coroborând depoziţiile martorilor şi răspunsul la interogatoriu rezultă că reclamanta şi minorul au venit în România cu acordul tatălui minorului, urmând să se reîntoarcă în Spania, lucru care nu s-a mai întâmplat, întrucât cei doi nu s-au mai înţeles cu privire la reluarea convieţuirii.
Din probele administrate mai rezultă de asemenea, că din vara anului 2010 minorul nu a mai fost vizitat de tatăl său, cei doi comunicând telefonic sau pe internet, dar în mod sporadic.
Minorul a fost audiat în prezenţa unui psiholog desemnat de DGASPC A. Din declaraţia acestuia rezultă că îi este dor de tatăl său şi este afectat de faptul că acesta nu l-a mai sunat de mult timp, dar în acelaşi timp nu doreşte să plece în Spania, lăsând impresia că are o teamă firească de schimbarea mediului: Spania este la mare distanţă, nu mai are prieteni acolo, în timp ce acasă se simte în siguranţă alături de familia maternă şi bine integrat în familie alături de un verişor căruia îi spune „frate”.
Tribunalul a apreciat că în stabilirea programului de vizitare a minorului instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 401 Cod civil ţinând cont de distanţa existentă între domiciliul părintelui şi domiciliul copilului, stabilind acel program de vizită care se poate şi realiza, astfel că solicitarea apelantului reclamantului privind modalitatea de executare a programului de vizită excede cadrului legal în materie. Tatăl copilului are dreptul de a păstra legături personale cu acesta, de a se implica în creşterea şi educarea copilului, dar acest drept nu poate fi extins şi asupra programului mamei copilului, respectiv aceasta nu poate fi obligată să se deplaseze cu minorul în Spania, fie pentru a duce minorul la tatăl său, fie pentru a-l prelua de la acesta.
S-a considerat nefondată şi solicitarea reclamantei pârâte D.A.R. de a fi exclusă această perioadă de o lună în vacanţa de vară în care tatăl minorului să-l poată prelua pe acesta, deoarece aşa cum şi instanţa de fond a reţinut nu poate fi împiedicat nici tatăl minorului să-şi exercite dreptul de a-şi vizita copilul, este în interesul copilului de a păstra legături personale cu tatăl său, iar această modalitate de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor corelative privind relaţiile personale cu minorul poate fi realizată.
În privinţa exercitării autorităţii părinteşti asupra minorului, Tribunalul a reţinut că reclamantul nu a solicitat custodia comună, iar reclamanta din dosarul conexat a solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către aceasta.
Instanţa a apreciat că în situaţia părinţilor copilului din afara căsătoriei, care nu convieţuiesc, prima condiţie pentru a dispune asupra exercitării autorităţii părinteşti în favoarea şi sarcina ambilor părinţi, este ca fiecare părinte în parte să solicite instanţei de tutelă să se pronunţe cu privire la modul în care pe viitor se exercită autoritatea părintească. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care instanţa să stabilească în favoarea şi în sarcina unuia dintre părinţi drepturi şi obligaţii pe care acesta nu este pregătit să şi le asume, sau există o dificultate reală în a şi le asuma.
Instanţa a considerat că în situaţia de faţă, exercitarea autorităţii părinteşti în comun de cei doi părinţi, este imposibil de realizat, pe de o parte datorită distanţei foarte mari, iar pe de altă parte a lipsei de comunicare dintre tatăl copilului şi mama acestuia, având în vedere modalitatea în care tatăl copilului înţelege să–i fie prezentate evenimente din viaţa acestuia. S-a apreciat că este în interesul minorului ca, la acest moment, autoritatea părintească să fie exercitată doar la părintele la care îşi are domiciliul, respectiv la mama sa, dar în acelaşi timp să păstreze legăturile personale cu tatăl său atât prin timpul petrecut împreună cu acesta cât şi prin convorbiri telefonice sau prin internet.
În privinţa obligaţiei de întreţinere stabilită în favoarea minorului, instanţa de apel a administrat proba cu înscrisuri din care rezultă că veniturile reclamantului sunt inferioare celor reţinute de prima instanţă.
Referitor la modalitatea de exercitare a obligaţiei de întreţinere, s-a reţinut că potrivit art. 530 C. civ., această obligaţie se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire şcolară. Cel puţin sub aspectul asigurării cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională la care s-ar putea adăuga alte diverse cheltuieli ce ţin de activităţi extraşcolare, recreative sau sportive, obligaţia de întreţinere nu se poate executa decât prin plata unei suma de bani, respectiv a costului acestor activităţi. În atare situaţie se poate stabili ca părintele nerezident să acopere aceste cheltuieli prin suma de bani stabilită cu titlu obligaţie de întreţinere. În prezent copilul şi tatăl său locuiesc la o distanţă apreciabilă şi oricât de mult doreşte tatăl său să se implice în creşterea şi educarea copilului, nu poate satisface în natură nevoile acestuia, pentru că această satisfacere în natură a nevoilor copilului, ar presupune alte cheltuieli inutile pentru cel care datorează obligaţia de întreţinere, precum şi faptul că obligaţia de întreţinere în natură (haine , alimente , încălţăminte) riscă să nu-şi îndeplinească scopul ajungând la destinatar într-o stare necorespunzătoare.
Ca urmare, instanţa de apel a menţinut modalitatea de îndeplinire a obligaţiei de întreţinere, prin plata lunară a unei sume de bani.
În ce priveşte cuantumul obligaţiei de întreţinere, s-au avut în vedere conform dispoziţiilor art. 529 Cod civil, nevoile copilului, veniturile realizate de tatăl minorului, precum şi datele comunicate de administraţia financiară cu privire la aceste venituri. Pe lângă aceste aspecte, în considerarea posibilităţii de plată a pârâtului, s-a ţinut cont şi de creditul ipotecar contractat de pârât. În stabilirea obligaţiei de întreţinere s-au avut în vedere veniturile realizate în anul 2012 cu om medie netă lunară de 940 euro, astfel că s-a stabilit cuantumul obligaţiei de întreţinere la suma de 235 euro lunar, în acest mod instanţa ţinând cont şi de celelalte datorii pe care tatăl minorului le mai are.
Instanţa de apel a apreciat că nu se poate pronunţa asupra modalităţii de plată a obligaţiei de întreţinere pe o lună din timpul vacanţei de vară a minorului, pentru că nu se cunoaşte modalitatea în care va avea loc vizitarea minorului de către tatăl său şi nu doreşte ca prin stabilirea unor date certe privind plata pensiei de întreţinere să aducă prejudicii legăturii dintre tată şi fiu. Acest aspect poate fi rezolvat de îndată de către instanţa de tutelă, la sesizarea părţii interesate, în situaţia în care pe perioada de o lună minorul se va afla în grija exclusivă a tatălui său.
În privinţa cheltuielilor de judecată, Tribunalul a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 şi 276 Cod procedură civilă, iar faţă de modificarea soluţiei în apel nu se mai impune ca asupra dispoziţiei instanţei de fond să se intervină.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în parte a deciziei, în sensul ca autoritatea părintească asupra minorului să fie exercitată în comun, iar cuantumul pensiei de întreţinere la care a fost obligat recurentul să nu fie stabilită la limita maximă prevăzută de lege.
În expunerea motivelor, recurentul face o prezentare a situaţiei de fapt şi critică hotărârea atacată sub aspectul exercitării autorităţii părinteşti şi cel al limitei la care a fost stabilită pensia de întreţinere.
În esenţă, recurentul susţine că, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale, respectiv art. 398 şi art. 507 Cod civil precum şi dispoziţiile Legii nr.272/2004, reţinând eronat că nu este în interesul minorului ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinţi. Consideră că motivele reţinute de instanţă, acelea privind distanţa dintre minor şi tată şi existenţa unor neînţelegeri între părinţi nu sunt prevăzute de lege ca motive apte să ducă la stabilirea exercitării autorităţii părinteşti de un singur părinte.
În ce priveşte cuantumul pensiei de întreţinere, recurentul susţine că dispoziţiile legale precizează că pensia se va stabili până la ¼ din venitul realizat şi că ar fi trebuit să se aibă în vedere şi nevoile minorului, care urmează cursurile unei şcoli de stat nu a unei şcoli particulare şi are doar 8 ani. Consideră că pe măsură ce nevoile minorului vor creşte, pârâta poate să solicite o majorare a pensiei de întreţinere.
Recurentul solicită ca instanţa de recurs să dispună suspendarea şi compensarea plăţii pensiei de întreţinere pentru perioada vacanţei de vară, în sensul că, pe perioada vacanţei, dacă minorul va petrece o lună de zile la tată, să se compenseze această datorie către celălalt părinte pentru o perioadă de timp egală cu dublul perioadei în care minorul va sta la recurent.
O ultimă critică se referă la faptul că hotărârea atacată se bazează pe motive contradictorii, recurentul arătând că deşi instanţa de apel reţine lipsa de comunicare dintre părţi, consideră că nu trebuie să cadă în sarcina pârâtei obligaţia de a-l informa pe recurent cu privire la minor. De asemenea arată că hotărârea este contradictorie întrucât se reţine pe de o parte că, datorită distanţei exercitarea autorităţii în comun nu este posibilă, dar în acelaşi timp instanţa de apel consideră că sunt suficiente convorbirile telefonice sau prin internet dintre tată şi fiu.
Prin decizia civilă nr. 494/2014 pronunţată în dosar nr. 5495/176/2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul declarat de reclamant şi a modificat în parte decizia atacată, în ce priveşte soluţionarea apelului declarat de pârâtă în sensul respingerii acestuia.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
Contrar susţinerii recurentului, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii, Tribunalul analizând fiecare crirică adusă de părţi hotărârii primei instanţe. Aprecierea instanţei de apel că între părţi există o lipsă de comunicare nu vine în contradicţie cu respingerea solicitării recurentului de a obliga intimata să-i furnizeze informaţii cu privire la minor. Pe de-o parte, acestea sunt chestiuni distincte, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 36 alin. 5 din Legea nr.272/2004 impun obligaţia de informare în sarcina instituţiilor abilitate, iar nu a părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului.
Hotărârea nu este contradictorie nici în ce priveşte reţinerea că, datorită distanţei, exercitarea autorităţii în comun nu este posibilă, dar în acelaşi timp că sunt suficiente convorbirile telefonice sau prin internet dintre tată şi fiu. Primul aspect vizează exercitarea autorităţii părinteşti, iar cel de-al doilea se referă la menţinerea legăturilor dintre recurent şi fiul său.
Ca urmare, aceste critici sunt neîntemeiate.
Nici criticile privind cuantumul pensiei de întreţinere nu sunt fondate. La aprecierea acestuia instanţa de apel a avut în vedere atât nevoile beneficiarului, cât şi veniturile debitorului, iar împrejurarea că instanţele de fond au stabilit pensia în cuantum maxim de ¼ nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei, câtă vreme acesta se încadrează în limitele prevăzute de lege.
Aspectele invocate de recurent privind veniturile realizate de intimată sunt de asemenea nefondate deoarece minorul locuieşte cu intimata, astfel că se prezumă că toate veniturile realizate de aceasta sunt folosite pentru întreţinerea familiei, inclusiv pentru îngrijirea, creşterea şi educarea minorului, prezumţie care nu a fost răsturnată prin proba contrară. Dispoziţiile art.529 coroborat cu art. 402 Cod civil se referă la contribuţia pe care o datorează părintele care nu locuieşte împreună cu copilul minor.
Solicitarea recurentului de suspendare sau compensare a plăţii pensiei de întreţinere pentru perioada de o lună de zile în timpul vacanţei de vară, cât timp minorul se va afla la tată său este nefondată. Aceasta întrucât, în măsura în care recurentul va respecta programul stabilit de instanţă şi îl va lua la domiciliul său, este evident că pentru luna respectivă nu va mai achita pensia de întreţinere, urmând a fi prestată în natură. Instanţa de apel a reţinut însă corect că nu se poate anticipa modalitatea concretă în care va avea loc vizitarea minorului de către tatăl său (dacă şi în ce perioadă recurentul îl va lua pe minor la domiciliul său), astfel că nu se poate stabili o dată certă pentru care pensia de întreţinere, stabilită sub forma unei sume de bani, să nu fie achitată.
În ce privesc criticile referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, Curtea le-a constatat fondate.
Potrivit art. 505 Cod civil, în cazul copilului din afara căsătoriei, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc. Dacă nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.
Dispoziţiile art.397 Cod civil, referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ, coroborate cu art.36 alin. 1 din Legea nr.272/2004, instituie principiul exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi. Doar în mod excepţional, pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de unul dintre părinţi. Legiuitorul a enumerat, exemplificativ, aceste ipoteze de excepţie, în art. 507 Cod civil, făcând referire la situaţia în care unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.
De asemenea, în art. 36 alin. 7 din Legea nr.272/2004 sunt enumerate alte situaţii considerate motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte.Acestea vizează alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.
Din cele ce preced, rezultă că exercitarea autoritărţii părinteşti de către un singur părinte se dispune doar atunci când celălalt părinte prezintă un pericol pentru minor şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti aduce atingere interesului superior al acestuia.
Interesul superior al minorului în accepţiunea legii se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Raţiunea actualelor reglementări în materia autorităţii părinteşti este aceea de a responsabiliza ambii părinţi, în sensul de a-i determina să evite manifestările, certurile, violenţele, antipatiile existente între ei şi care s-ar răsfrânge negativ asupra minorului/minorilor şi de a înceta să mai folosească copilul ca pe o armă pentru a-şi satisface propriile interese. Scopul reglementării a fost acela ca minorii să se bucure de prezenţa, grija şi afecţiunea ambilor părinţi.
În interpretarea conceptului legal de autoritate părintească, Curtea de Apel din Bruxelles a stabilit într-o decizie de speţă, aplicabilă şi în contextul actualei legislaţii naţionale, că exerciţiul exclusiv al autorităţii părinteşti s-ar putea impune atunci când unul dintre părinţi se dezinvesteşte total de responsabilităţile sale părinteşti, când discuţiile dintre părinţi degenerează prea des în conflicte care nasc suferinţă sau îngrijorare pentru copii, sau dacă exerciţiul comun al autorităţii părinteşti este deturnat de la finalitatea sa, de către unul dintre părinţi, care îl foloseşte pentru a se amesteca în viaţa celuilalt, în scopul de a-l controla sau de a-l denigra. Exerciţiul exclusiv al autorităţii părinteşti nu este un sistem câştigător, ci este constatarea unui eşec. Este un sistem care poate să prezinte, pe termen lung, efecte perverse deloc neglijabile, datorită dinamicii pe care o generează, deoarece părintele exclus de la exerciţiul autorităţii părinteşti poate să se simtă descalificat pe nedrept, întrucât el poate fi perceput ca fiind devalorizat de către copii.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că împrejurarea că părinţii nu locuiesc împreună, ori că locuiesc la o distanţă considerabilă, nu poate constitui prin ea însăşi un motiv întemeiat pentru o astfel de măsură.
Dimpotrivă, dispoziţiile art.36 alin.3 şi 4 din Legea nr.272/2004 reglementează tocmai această situaţie, statuând că, în cazul în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi. În situaţia în care, din orice motiv, un părinte nu îşi exprimă voinţa pentru luarea deciziilor menţionate mai sus, acestea se iau de către părintele cu care copilul locuieşte, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
Ca urmare, s-a apreciat că motivele reţinute de instanţa de apel în pronunţarea soluţiei cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti (distanţa foarte mare dintre locuinţele tatălui şi minorului, precum şi lipsa de comunicare dintre părinţi) nu pot constitui motive temenice în sensul legii, Tribunalul făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 398 Cod civil.
