Partajul bunurilor comune, la cererea creditorului personal al unuia dintre soţi este supus aceloraşi dispoziţii ca şi partajul cerut de soţi.
Partajul bunurilor comune, la cererea creditorului personal al unuia dintre soţi este supus aceloraşi dispoziţii ca şi partajul cerut de soţi.
În consecinţă, cererea formulată pe cale principală este de competenţa în primă instanţă a judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat imobilul ce face obiectul cererii de partaj, conform dispoziţiilor art. 1 alin.1 corobotat cu art.2 pct.1 lit.b şi 13 alin.1 Cod procedură civilă iar hotărârea pronunţată în primă instanţă este supusă căilor de atac de reformare în conformitate cu dispoziţiile art. 282 şi 282 ind.1 şi 299 Cod procedură civilă.
În consecinţă, cererea formulată pe cale principală este de competenţa în primă instanţă a judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat imobilul ce face obiectul cererii de partaj, conform dispoziţiilor art. 1 alin.1 corobotat cu art.2 pct.1 lit.b şi 13 alin.1 Cod procedură civilă iar hotărârea pronunţată în primă instanţă este supusă căilor de atac de reformare în conformitate cu dispoziţiile art. 282 şi 282 ind.1 şi 299 Cod procedură civilă.
Domeniu – dreptul familiei
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.7540/94/2010 – DECIZIA CIVILĂ NR.195/05.02.2013)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 03.08.2010, sub nr.7540/94/2010, contestatoarea SC D.L. SRL a chemat în judecată pe intimaţii S.G.C. şi S.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună partajarea imobilului teren în suprafaţă de 778 mp situat în comuna G., cu nr. cadastral 664/15 şi a construcţiilor edificate pe acesta.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că are calitatea de creditoare a intimatului S.G.C. iar executarea silită pornită împotriva acestuia nu a putut continua întrucât bunurile identificate sunt bunuri comune, dobândite în devălmăşie cu intimata S.E..
În drept, contestatoarea a invocat prevederile art. 493 Cod procedură civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1177/09.03.2011, Judecătoria Buftea a admis, în parte, cererea formulată de contestatoarea SC D.L. SRL, în contradictoriu cu intimaţii S.G.C. şi S.E.; a constatat că intimaţii au dobândit în timpul căsătoriei, în cote de câte ½ fiecare, terenul în suprafaţă de 778 mp cu nr.cadastral 664/13, înscris în cartea funciară nr.3273 a comunei G.; a dispus încetarea proprietăţii devălmaşe a soţilor asupra terenului; a atribuit intimatului S.G.C. în deplină proprietate lotul 1 în suprafaţă de 389 mp, identificat conform raportului de expertiză în specialitatea topografie întocmit de expert P.E., raport ce face parte din prezenta hotărâre; a atribuit intimatei S.E. în deplină proprietate lotul 2, în suprafaţă de 389 mp, identificat conform aceluiaşi raport de expertiză.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în dosarul de executare nr. 63/2010 al BEJ D.O.C. s-a pornit executarea silită împotriva debitorului S.D.-C. la cererea creditoarei SC D.L. SRL.; din dosarul de executare nu rezultă existenţa altor bunuri urmăribile în patrimoniul debitorului iar acesta nu a invocat existenţa unor bunuri proprii.
A mai reţinut prima instanţă că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5998/20.11.2002, intimaţii au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 7500 mp. În urma dezmembrărilor, în cartea funciară nr. 3273 a comunei G. intimatul, căsătorit, figurează, în prezent, ca proprietar a suprafeţei de 778 mp teren (al treisprezecelea lot rezultat în urma dezmembrării din anul 2008), având număr cadastral 664/13; din actele comunicate de OCPI Ilfov rezultă că numele soţiei este S.E.. În cartea funciară nu este menţionat şi dreptul de proprietate asupra vreunei construcţii pe lotul dezmembrat. Din declaraţia cuprinsă în actul de dezmembrare rezultă că, în anul 2008, pe lotul 13 se afla o magazie, însă dreptul de proprietate asupra acesteia nu a fost înscris în cartea funciară.
A mai reţinut prima instanţă că menţiunile referitoare la autorizaţia de construire şi procesul-verbal de recepţie parţială a construcţiilor datează din anul 2007, când terenul nu era dezmembrat (astfel încât construcţiile la care acestea se referă se pot afla pe oricare din loturi); prin urmare, nu s-a dovedit că în prezent intimaţii ar fi titularii vreunui drept de proprietate asupra unei construcţii.
În drept, sub aspect procedural, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 4001 Cod de procedură civilă, potrivit cărora împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare.
Potrivit art. 33 alin.2 C.familiei, „după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale. În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii”. Intimatul-debitor nu a invocat şi cu atât mai puţin, nu a dovedit d că ar deţine bunuri proprii care ar putea fi urmărite.
Conform art. 30 din Codul Familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
Prin urmare, s-a reţinut, în patrimoniul intimaţilor, ca bun comune dobândit în timpul căsătoriei, dreptul de proprietate asupra terenului mai sus menţionat. Întrucât nu s-a făcut dovada unor cote de contribuţie diferite, în temeiul prezumţiei simple întemeiate pe principiul egalităţii soţilor, s-a constatat că fiecăruia dintre intimaţi îi revine o cotă de ½ din bunurile comune.
Faţă de concluziile raportului de expertiză în specialitatea topografie, care nu a fost necontestat şi care arată că este posibilă partajarea terenului în două loturi egale, prima instanţă a dispus efectuarea partajului în natură.
Întrucât din raportul de expertiză a rezultat existenţa, în fapt, a unei construcţii pe teren, fără însă ca reclamanta să lămurească situaţia juridică a acesteia, lotul pe care se găseşte construcţia a fost atribuită intimatei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, la data de 13.04.2011, intimaţii S.G.C. şi S.E., solicitând admiterea recursului iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, recurenţii au arătat că intimatul S.G.C. are calitatea de debitor avalist al creditoarei, prin urmare el răspunde cu bunurile proprii, iar în subsidiar cu bunurile care se afla în proprietate comună cu soţia, S.E. că, în urma probatoriului administrat, prima instanţă în mod greşit a reţinut că intimatul S.G.C. nu are bunuri proprii care să fie urmăribile, în dosar nefiind făcute suficiente diligenţe pentru a se verifica existenţa lor şi că există mai multe imobile aflate în proprietatea intimaţilor, respectiv terenuri pe care nu sunt edificate construcţii.
Au mai arătat recurenţii-intimaţi că imobilul supus partajului este alcătuit din teren şi construcţie, ambele aflate în proprietatea comună a soţilor şi că intimata-creditoare că nu se justifică un interes în urmărirea acestui imobil, întrucât acesta este deja ipotecat la Banca Transilvania.
In drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 302 şi art.304 si urm. Cod de procedură civilă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 16.01.2012, tribunalul a calificat ca fiind apel calea de atac declarată, în raport de dispoziţiile art.402 alin.2 Cod de procedură civilă, raportat la art.4001 Cod de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.745 A/10.07.2012, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii – intimaţi S.G.C. şi S.E., reţinând că Judecătoria Buftea a dispus efectuarea unei expertize, pentru identificarea imobilului indicat de creditoare ca fiind în proprietatea comună a soţilor, în suprafaţă de 778 mp, nr. cadastral 664/13 situat în intravilanul comunei G., tarla 92/1, parcela 395/4, terenul fiind identificat prin schiţa anexă la acest raport de expertiză reţinut; astfel cum rezultă din considerentele raportului de expertiză întocmit în cauză de expert P.E., pe acest teren se află ridicată o magazie, astfel că propunerea de lotizare a avut în vedere această construcţie, fiindu-i atribuit intimatului-debitor lotul liber de construcţii.
Prin cererea de apel (astfel cum a fost calificată de tribunal), apelanţii au invocat existenţa unor bunuri proprii ale apelantului-debitor S.G.C., însă din înscrisurile depuse a rezultat că este vorba despre dreptul de proprietate asupra unor loturi obţinute ca urmare a dezmembrării suprafeţei de 7500 mp, ce are acelaşi regim de proprietate comună în devălmăşie.
A mai reţinut tribunalul că autorizaţia de construire nr.311/23.12.1992 a fost emisă înainte de dezmembrarea terenului de 7500 mp în mai multe loturi, nefiind făcută dovada celor susţinute de apelanţi, respectiv existenţa unei construcţii autorizate pe lotul a cărui partajare s-a dispus în prezenta cauză.
Apreciind că apelanţii-intimaţi nu au făcut dovada existenţei unor bunuri proprii ale recurentului-debitor, care să fie urmărite cu precădere, tribunalul, în baza art. 296 Cod de procedură civilă, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 16.10.2012, intimaţii S.G.C. şi S.E., solicitând admiterea recursului, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În esenţă, recurenţii –intimaţi au arătat că atât instanţa de apel, cât şi cea de fond au reţinut în mod greşit faptul că nu ar deţine şi alte bunuri urmăribile,şi nu au ţinut cont de dovezile depuse la dosar cu privire la existenţa unei construcţii tip vilă aflate pe terenul partajat, omologând într-un mod nejustificat un raport de expertiză eronat.
Au mai arătat recurenţii – intimaţi că deşi la dosarul au fost depuse înscrisuri din care rezultă că plătesc impozit pentru respectiva construcţie, chiar dacă nu au procedat la intabularea acesteia în Cartea Funciară, precum şi înscrisuri care dovedesc că deţin în proprietate alte terenuri libere care pot fi urmărite de creditoare, instanţa nu le-a avut în vedere şi nu le-a dat eficienţă.
În opinia recurenţilor-intimaţi, aceştia nu aveau obligaţia de a indica bunurile comune, ci creditoarea trebuia să le arate în cererea prin care a solicitat partajarea bunurilor comune, în timpul căsătoriei.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 302, 304 pct. 9 şi urm. Cod de procedură civilă.
Intimata-creditoare nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.
Recursul a fost legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 97 lei, achitată cu chitanţa nr.46442299/1 eliberată la data de 04.02.2013 de CEC Bank, conform dispoziţiilor art.2 alin.2 şi 11 alin.1 din Legea nr.146/1997; conform dispoziţiilor art.3 alin.1 din OG nr.32/1995 s-a depus timbru judiciar în valoare de 0,30 lei.
Analizând decizia recurată prin prisma motivului de ordine publică al nelegalei compuneri a instanţei, invocat din oficiu, conform dispoziţiilor art.306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.33 din Codul familiei, ca regulă generală, creditorii personali ai unuia dintre soţi nu pot urmări bunurile commune pentru satisfacerea creanţelor însă, dacă soţul debitor nu are bunuri proprii ori acestea nu sunt suficiente, creditorii personali pot cere partajul bunurilor commune, dar numai în măsura necesară acoperirii creanţelor.
Această regulă este prevăzută şi de art.493 alin.1 Cod procedură civilă.
Potrivit raportului de expertiză efectuat la judecata în primă instanţă de expert P.E., valoarea de piaţă a terenului ce face obiectul cererii de partaj este de 46.382 lei, astfel că, potrivit art. 282 ind.1 Cod procedură civilă, sentinţa nu este susceptibilă de apel.
În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art.299 alin.1 Cod procedură civilă, aceasta poate fi atacată cu recurs, care se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, respectiv tribunalul în a cărui circumscipţie se găseşte judecătoria care a solţionat în primă instanţă.
Curtea reţine că la calificarea căii de atac declarate împotriva sentinţei nr.1177/09.03.2011, Tribunalul Bucureşti a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.402 alin.2 şi 400 ind.1 Cod procedură civilă, apreciind aşadar că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o contestaţie la executare în cadrul căreia s-a solicitat împărţirea bunurilor comune.
Curtea apreciază că deşi intimata din prezenta cauză are calitatea de creditoare personală a recurentului şi s-a adresat executorului judecătoresc pentru punerea în executare silită a titlului executoriu, nu se poate considera că sunt incidente dispoziţiile art.402 alin.2 şi 400 ind.1 Cod procedură civilă, deoarece în cauză nu a fost formulată o contestaţie la executare în cadrul căreia să se ceară pe cale incidentală partajul bunurilor comune, ci creditoarea, constatând că nu poate identifica bunuri proprii ale debitorului a formulat o cerere de partaj al bunurilor pe care debitorul le deţine în devălmăşie, cerere care aşa cum s-a menţionat este supusă dispoziţiilor art. 282 ind.1 Cod procedură civilă, prin raportare la valoarea bunului ce face obiectul cererii de partaj.
Împărţirea bunurilor comune în cadrul contestaţiei la executare, potrivit dispoziţiilor art.400 ind.1 Cod procedură civilă (care atrage aplicabilitatea normei speciale reglementate de art. 402 alin.2 Cod procedură civilă, respectiv posibilitatea atacării hotărârii de primă instanţă cu apel şi recurs) presupune începerea executării asupra unui bun aflat în devălmăşie şi existenţa unui dosar având ca obiect o contestaţie la executare formulată de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, dosar în care să se solicite, pe cale incidentală partajul bunurilor comune.
În speţă, cererea de partaj bunuri comune la cererea creditorului unuia dintre proprietarii devălmaşi s-a făcut pe cale principală, astfel că în mod greşit tribunalul s-a considerat investit cu o cerere de apel, calea de atac, conform principiului legalităţii şi dispoziţiilor legale sus-menţionate fiind recursul.
Prin urmare sunt incidente dispoziţiile art.304 pct.1 Cod procedură civilă, astfel că în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă recursul va fi admis, decizia recurată va fi casată iar cauza va fi trimisă Tribunalului Bucureşti în vederea judecării recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1177/09.03.2011 pronunţate de Judecătoria Buftea.
Faţă de motivul de ordine publică invocat din oficiu, pe Curtea l-a găsit întemeiat, respectiv acela că instanţa care a pronunţat decizia recurată nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, nu se impune analiza motivelor de recurs formulate de recurenţi.
