Prin decizia civilă nr.220/16.11.2010 pronunţată de Tribunalul N. în dosarul nr.4204/279/2008 s-au respins ca nefondate apelurile declarate de către reclamantul S.V. şi pârâta P.C. împotriva sentinţei civile nr.2724/14.05.2010 a Judecătoriei P.N..
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul S.V. a chemat în judecată pe pârâta P.C. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună ieşirea din indiviziune cu privire la apartamentul bun comun, dobândit în timpul căsătoriei, apartament situat în municipiul P.N, str. M.V., judeţul N., la achiziţionarea căruia părţile au avut o contribuţie egală.
Pârâta P.C. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională arătând că referitor la modul de dobândire a imobilului a cărei partajare se solicită, lucrurile stau exact invers, în ceea ce priveşte contribuţia părţilor.
Pe cale reconvenţională pârâta – reclamantă a solicitat includerea la masa de partaj a autoturismului marca ,,Volkswagen” cu nr. de înmatriculare NT-04-SNX, dobândit de părţi în anul 2005 în schimbul preţului de 13.000 de euro. Mai arată că întrucât în preţul imobilului supus partajului este inclusă contravaloarea garsonierei ce a fost proprietatea sa, a solicitat ca la partajare să se reţină contribuţia sa majorată la dobândirea apartamentului fără a preciza, însă, cota de contribuţie ce se cuvine a fi reţinută în favoarea sa.
La termenul de judecată din data de 15.05.2009, reclamantul-pârât şi-a completat acţiunea (f.28 ds.), solicitând ca la stabilirea masei de partaj să se reţină şi un drept de creanţă în favoarea sa, constând în contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilelor ce au fost supuse schimburilor succesive, cât şi imobilului a cărui partajare se solicită prin prezenta acţiune.
Totodată, la acelaşi termen de judecată şi pârâta-reclamantă şi-a completat cererea reconvenţională (f.29 ds.), solicitând ca la masa de partaj să fie inclusă suma de 30.000 de lei (RON), bani ce au fost depuşi de către reclamant la B.R.D.- sucursala P.N. şi care existau la data desfacerii căsătoriei.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 11.09.2009, reclamantul-pârât şi-a precizat din nou acţiunea principală (f.34-36 ds.), solicitând, de astă dată, a se reţine în favoarea sa o cotă majorată la dobândirea bunurilor comune, de 80%, faţă de 50%, cât a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Ulterior, prin ultimele precizări depuse la dosar (f.76) pentru termenul de judecată din data de 05.03.2010, deşi a apreciat că autoturismul marca ,, Vokswagen” cu nr. de înmatriculare NT-04-SNX este bunul său propriu, întrucât a fost dobândit în perioada în care între părţi existau neînţelegeri şi cu doar câteva luni înainte de despărţirea în fapt, reclamantul-pârât a conchis că la masa de partaj trebuie a fi inclus apartamentul cu trei camere în valoare de 40.000 de euro (echivalentul sumei de 166.000 RON), precum şi autoturismul marca ,, Vokswagen”, în valoare de 4500 de euro (echivalentul sumei de 18.675 RON).
La termenul de judecată din data de 15.01.2010 pârâta-reclamantă a precizat că renunţă la cererea privind includerea la masa de partaj a sumei de 30.000 de lei (RON).
Ulterior, a formulat, la rândul său noi precizări ale cererii reconvenţionale (f.80, 81 ds.), prin care a solicitat instanţei să constate calitatea de bun propriu al său al apartamentului cu trei camere situat în municipiul P.N., str. M.V., jud. N., întrucât a fost dobândit ca urmare a două schimburi succesive de imobile, iar acestea din urmă erau proprietate sa exclusivă.
Totodată, a precizat că este de acord cu valoarea indicată de către reclamantul-pârât referitoare la autoturismul supus partajării, respectiv suma de 4500 de euro.
Învestită cu soluţionarea cererilor, Judecătoria P.N. prin sentinţa civilă nr. 2724/14.05.2010 a admis în parte cererea principală de partaj, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamantul-pârât S.V. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă P.C.; a admis în parte cererea reconvenţională, aşa cum a fost precizată; a constatat că soţii au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuţie egală, următoarele bunuri: un apartament compus din trei camere şi dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 65,71 m.p.+ 6,42 m.p. balcon, situat în municipiul P.N.,str.M.V.,jud. N., în valoare de 200.000 lei (echivalentul sumei de 50.000 de euro), suma de 18.000 lei (echivalentul sumei de 4500 de euro), reprezentând contravaloarea autoturismului marca „Volkswagen” cu nr. de înmatriculare NT-04-SNX; a dispus sistarea stării de devălmăşie; a atribuit pârâtei-reclamante imobilul sus-menţionat; a atribuit reclamantului-pârât suma de 18.000 de lei; a obligat pârâta-reclamantă să achite reclamantului-pârât suma de 91.000 lei, cu titlu de sultă şi a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi până la concurenţa sumei de 19,3 lei şi a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât suma de 250 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată nestinse prin compensare.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că părţile au iniţiat o relaţie de concubinaj la începutul anului 1992, la data de 02.05.1994 s-au căsătorit, s-au despărţit în fapt în februarie 2007, iar prin sentinţa civilă nr. 1619/09.04.2008 a Judecătoriei P.N. (f.77,78 ds.), rămasă definitivă şi irevocabilă la data de 05.09.2008, s-a desfăcut căsătoria acestora.
Aceste aspecte rezultă atât din cuprinsul sentinţei civile nr. 1619/09.04.2008 a Judecătoriei P.N., cât şi din susţinerile ambelor părţi, care se coroborează în acest sens.
În aceste condiţii, părţile sunt îndreptăţite a solicita partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, odată cu divorţul nemaisubzistând regimul matrimonial legal al comunităţii de bunuri în devălmăşie.
În timpul căsătoriei, părţile au dobândit un apartament cu trei camere situat în municipiul P.N., str. M.V. jud. N, conform contractului de schimb imobiliar autentificat sub nr. 1094/15.09.1997 la B.N.P. M.S. (f.39 ds.), imobil având valoarea de circulaţie actuală de 50.000 de euro, conform susţinerilor ambelor părţi, precum şi un autoturism marca „Volkswagen” cu nr. de înmatriculare NT-04-SNX, autoturism ce a fost înstrăinat la data de 04.09.2008, deci înainte de rămânerea irevocabilă a sentinţei de divorţ, contra sumei de 4500 de euro.
În legătură cu imobilul sus-menţionat, a reţinut instanţa că acesta este bun comun al foştilor soţi şi nu bunul propriu al pârâtei-reclamante, din următoarele considerente:
Aşa cum au arătat ambele părţi, aceştia au intrat în relaţii de concubinaj la începutul anului 1992.
Ulterior, în anul 1993, pârâta-reclamantă a cumpărat un apartament compus dintr-o cameră şi dependinţe, situat în municipiul P.N., str. G.U.,jud. Neamţ, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 12907/1993, apartament al cărei titular al contractului de închiriere era ea. Acest apartament a fost dat în schimbul unui alt apartament, compus din două camere şi dependinţe, situat în municipiul P.N., Aleea I. jud. N., conform contractului de schimb autentificat sub nr. 4817/17.03.1993 la Notariatul de Stat Judeţean N. (f.70 ds.), fără a se mai achita nici o sumă de bani, apreciindu-se că valoarea imobilelor este egală. Toate aspectele menţionate anterior rezultă din cuprinsul contractului de schimb sus amintit. Acest din urmă apartament, cu două camere, a făcut obiectul contractului de schimb autentificat sub nr. 1094/15.09.1997 la B.N.P. M.S., în urma căruia părţile au dobândit, aşa cum s-a mai arătat, imobilul în litigiu, compus din trei camere şi dependinţe. Şi în acest din urmă caz, s-a constatat că valorile imobilelor sunt egale şi nu s-a remis nici o sumă de bani cu titlu de sultă, de către părţi.
Aşa fiind, deşi la prima vedere ar putea părea că pretenţiile pârâtei-reclamante privind stabilirea calităţii de bun propriu al apartamentului ar fi întemeiate, şi că ar fi incidente dispoziţiile art. 31 lit.f Cod familie, a reţinut instanţa că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă.
Astfel, la data de 29.04.2004, reclamantul-pârât a chemat-o în judecată pe pârâta-reclamantă, cu care la acea dată era căsătorit, solicitând instanţei să se constate că soţii au dobândit anterior căsătoriei, cu o cotă de contribuţie egală, garsoniera situată în municipiul Piatra Neamţ, str. G.U., jud. Neamţ. A menţionat că în contractul de vânzare-cumpărare nr. 12907/1993 figurează la rubrica cumpărător doar soţia sa, întrucât aceasta a fost titulara contractului de închiriere nr. 525 încheiat la data de 29.03.1988.
Respectiva acţiune, înregistrată pe rolul Judecătoriei P.N. sub nr. 2744/2004 şi în care pârâta, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare, a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2216/03.06.2004 a Judecătoriei P.N. (f.37-38 ds.), în ale cărei considerente s-a menţionat că nu există divergenţe cu privire la situaţia de drept dedusă spre soluţionare instanţei şi ca atare acţiunea a fost respinsă ca fiind lipsită de interes.
În plus, a reţinut instanţa că valorile imobilelor schimbate succesiv au fost egale la data efectuării schimbului, ajungându-se, astfel, indirect, ca o garsonieră să aibă aceeaşi valoare cu cea a unui apartament cu trei camere şi datorită îmbunătăţirilor efectuate de către părţi la respectivele imobile, îmbunătăţiri efectuate cu contribuţia substanţială a reclamantului-pârât, conform susţinerilor acestuia, necontestate de către partea adversă şi susţinute de înscrisurile depuse la dosar la filele 40-43 şi 47-60 ds., din ultimele înscrisuri rezultând că reclamantul-pârât a obţinut în timpul relaţiei de concubinaj şi ulterior de căsătorie a părţilor, venituri substanţial mai mari decât ale pârâtei-reclamante, care a avut şi perioade mari de timp în care nu a fost salariată.
În ceea ce priveşte autoturismul a cărui partajare s-a solicitat, având în vedere disp. art. 39 al. 1 Cod familie, potrivit cărora „Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă” şi faptul că autoturismul a fost înstrăinat la data de 04.09.2008, deci în timpul căsătoriei, a reţinut instanţa că la masa de partaj urmează a fi inclusă valoarea acestui autoturism, respectiv suma de 4500 de euro. Totodată, a mai reţinut instanţa că susţinerile reclamantului-pârât în sensul că acest bun are calitatea de bun propriu, întrucât a fost dobândit cu puţin timp anterior separării în fapt a soţilor, sunt în mod vădit neîntemeiate, în speţă fiind pe deplin aplicabile disp. art. 30 Cod familie, potrivit cărora „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de către oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”. În acelaşi timp, s-a reţinut, însă, că susţinerile aceleiaşi părţi în sensul că acest bun a fost dobândit doar din veniturile sale (care de asemenea, sunt bunuri comune, însă prezintă relevanţă sub aspectul stabilirii cotei de contribuţie), nu au fost contestate de către pârâta-reclamantă.
Faţă de toate considerentele anterior expuse, a reţinut instanţa că la dobândirea bunurilor supuse partajării soţii au avut o contribuţie egală.
Faţă de cele ce preced, în tem. art. 36 al. 1 C. fam., instanţa a admis în parte atât cererea principală de partaj, cât şi cererea reconvenţională, impunându-se lichidarea proprietăţii comune în devălmăşie.
În ceea ce priveşte modalitatea de partajare a bunurilor comune, instanţa a avut în vedere faptul că garsoniera ce a făcut obiectul schimbului iniţial de imobile a fost dobândită în considerarea calităţii de chiriaşă a pârâtei-reclamante, precum şi faptul că acesteia din urmă i-a fost încredinţat, spre creştere şi educare, minorul S.V., născut la data de 17.10.1995, aşa cum rezultă din sentinţa de divorţ şi nu s-a făcut dovada că ar mai avea vreo altă locuinţă în proprietate, astfel încât a apreciat că mai îndreptăţită la atribuirea imobilului este pârâta-reclamantă, fiind, astfel, protejat şi interesul minorului rezultat din căsătorie.
Cu privire la valoarea autoturismului, instanţa a apreciat că se impune a fi inclusă în lotul reclamantului-pârât, având în vedere că acesta l-a înstrăinat şi a încasat contravaloarea sa.
În considerarea disp. art. 6735 al. 2 Cod procedură civilă, inegalitatea loturilor astfel formate a fost compensată prin plata unei sulte pe care pârâta-reclamantă a fost obligată a o plăti reclamantului-pârât, în sumă de 91.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, atât reclamantul – pârât S.V. cât şi pârâta – reclamantă P.C.
Reclamantul – pârât S.V. a considerat vădit netemeinică şi esenţial nelegală hotărârea pronunţată în cauză, întrucât nejustificat s-au reţinut cote egale de contribuţie a foştilor soţi la dobândirea bunurilor comune.
În dovedirea motivelor de apel s-a reţinut că potrivit actelor depuse la dosar şi din carnetele de muncă ale reclamantului reiese că pârâta a realizat venituri mult mai mici decât ale sale, ori nu a realizat venituri timp de 7 ani şi jumătate.
Pârâta – reclamantă P.C., la rândul său, a considerat vădit netemeinică şi esenţial nelegală hotărârea pronunţată în cauză întrucât instanţa de fond în mod greşit a inclus în categoria bunurilor comune, apartamentul compus din 3 camere şi dependinţe.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a reţinut că acest bun are calitatea de bun propriu din următoarele considerente: primul imobil ( o garsonieră) a fost achiziţionat de pârâta – reclamantă în baza unui contract de vânzare – cumpărare, încheiat anterior căsătoriei, la data de 05.03.1993.
La numai 12 zile, la data de 27.03.1993, garsoniera respectivă a făcut obiectul unui contract de schimb cu un apartament cu două camere, tot anterior căsătoriei.
În perioada căsătoriei, la data de 15.09.1997, pârâta – reclamantă perfectează un nou contract de schimb, prin care dobândeşte un apartament cu 3 camere în schimbul celui cu 2 camere: ,,noi, părţile, declarăm că valorile apartamentelor schimbate sunt egale, nu avem pretenţii băneşti şi nu ne-am remis nicio sumă cu titlu de sultă pentru schimbul imobiliar efectuat prin prezentul contract”.
Este evident că pârâta – reclamantă a înlocuit un bun propriu (apartament cu 2 camere, dobândit anterior căsătoriei) cu un alt bun de aceiaşi valoare, conform actului autentic respectiv apartamentul cu 3 camere.
Ne aflăm în faţa unei subrogări reale reglementate de art.31 lit.f Cod familie.
Teoria şi practica judiciară au statuat natura juridică a sporului de valoare a imobilului proprietatea unuia dintre soţi. Astfel, dacă acest spor de valoare se realizează cu mijloacele soţului proprietar al imobilului, el are aceiaşi natură juridică, adică de bun propriu. Dacă sporul de valoare se realizează cu mijloace comune, în practică au fost constatate următoarele situaţii:
a. îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în timpul căsătoriei nu au dus la transformarea esenţială a imobilului ci numai la sporirea valorii acestuia. În acest caz, reparaţiile sau îmbunătăţirile nu schimbă natura juridică a imobilului, transformându-l din bun propriu în bun comun. Constituie însă bun comun sporul de valoare dobândit de imobil prin îmbunătăţiri sau reparaţii. În acest sens, s-a decis că sporul de valoare constituie bun comun;
b. îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în timpul căsătoriei au dus la transformarea esenţială a imobilului, astfel că acesta a devenit un bun cu totul deosebit, un bun nou. În acest caz imobilul este bun comun.
În speţa de faţă este evident că soţii au adus îmbunătăţiri imobilelor, fără ca prin aceasta să se producă transformarea esenţială a imobilului, fiind executate doar lucrări de întreţinere şi îmbunătăţire.
Examinând sentinţa apelată în raport de motivele invocate, de întregul complex probator administrat în cauză, cât şi de dispoziţiile legale aplicabile, pentru consideraţiile ce urmează, Tribunalul a confirmat soluţia atacată, apreciind că aceasta îşi găseşte suport în probatoriul administrat în cauză, a cărei analiză judicioasă a condus la stabilirea unei situaţii de fapt corecte, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale care îşi găseşte fundament juridic în dispoziţiile legale în materie.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, în speţă, tema pretenţiilor şi probaţiunii vizează partajarea bunurilor comune dobândite de către cei doi foşti soţi în timpul căsătoriei.
În speţă, determinând cotele ce se cuvin foştilor soţi din bunurile comune, prima instanţă a reţinut într-adevăr, că reclamantul – pârât a obţinut în timpul relaţiei de concubinaj şi ulterior de căsătoria părţilor venituri substanţial mai mari decât ale pârâtei – reclamante.
Însă, chiar dacă veniturile soţului reclamant ar fi fost mai mari pentru o perioadă de timp, nu poate fi neglijată activitatea pârâtei – reclamante şi în creşterea copilului rezultat din căsătorie. Această contribuţie a fost esenţială în viaţa ambilor soţi, ea folosind şi reclamantului în exercitarea profesiei sale şi ca atare, în mod corect prima instanţă a reţinut în favoarea fiecărei părţi cota de 50% la dobândirea bunurilor comune.
În ceea ce priveşte critica vizând calitatea de bun propriu al apartamentului în litigiu, pe care o solicită apelanta P.C., s-a constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, reţinând în mod justificat şi temeinic faptul că acest bun imobil este bun comun al părţilor şi nu bun propriu.
Din probele administrate rezultă o situaţie contrar celei reţinute de către pârâtă, respectiv aceea că bunul imobil garsonieră este bun comun dobândit de părţi în perioada concubinajului, chiar părţile dorind să legalizeze această împrejurare printr-o acţiune în constatare formulată la data de 29.04.2004, în considerentele căreia s-a reţinut că nu există divergenţe cu privire la situaţia de drept dedusă spre soluţionare instanţei.
În aceste condiţii nu este întemeiată susţinerea apelantei P.C. precum că apartamentul în litigiu este bunul său propriu.
Pentru considerentele menţionate s-a constatat că sentinţa apelată este legală şi temeinică şi, întrucât niciunul din motivele de apel nu a fost găsit fondat, s-a dispus respingerea apelurilor declarate de către reclamantul S.V. şi pârâta P.C. ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au promovat recurs ambele părţi, recursuri declarate şi motivate în termen şi înregistrate pe rolul Curţii de Apel B. sub nr.4204/279/2008.
Ambele părţi au formulat cereri de ajutor public judiciar, cereri soluţionate prin încheierile din 24.01.2011 şi respectiv 21.02.2011.
Recursul promovat de P.C. – critică soluţia instanţei de apel susţinând că în mod greşit nu s-a reţinut calitatea de bun propriu pentru imobilul situat în P.N., str. M.V. Solicită pe acest considerent să-i fie admisă cererea reconvenţională.
Recursul promovat de S.V. – susţine recurentul, în esenţă ,că are o contribuţie net superioară la dobândirea bunurilor comune pe care o apreciază la 80 %, invocând în acest sens probele administrate în cauză.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor art. 304, 312 Cod pr.civilă Curtea reţine următoarele:
Cu privire la apartamentul situat în P.N., str. M.V.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.12907/05.03.1993 ( aflat la fila 28 dosar recurs) recurenta P.C. a dobândit proprietatea asupra unui imobil situat în P.N., str. G.U.
În acest imobil recurenta P.C. a locuit împreună cu fiul său dintr-o căsătorie anterioară – A.C., fapt ce rezultă din declaraţiile pe proprie răspundere aflate la filele 33-34 cât şi din fişa locativă – fila 30.
Ulterior, prin contractul de schimb autentificat sub nr.4817/17.03.1993 la Biroul notarului B.R. –aflat la fila 70 dosar fond – P.C. schimbă apartamentul individualizat mai sus cu un altul – situat în mun. P.N., Aleea.I., în contract prevăzându-se că apartamentele au o aceiaşi valoare şi părţile au înţeles în consecinţă să nu-şi dea una alteia niciun fel de sulte.
După această dată a intervenit căsătoria părţilor, înregistrată sub nr.260/02.05.1994 în registrul stării civile al municipiului P.N..
Aşadar, la data încheierii căsătoriei recurenta P.C. era proprietara unui apartament cu 2 camere situat în P.N.
În timpul căsătoriei părţilor la data de 15.09.1997 prin contractul de schimb autentificat sub nr. 1094 la Biroul notarului public M.S., S.C. ( fostă P.) schimbă apartamentul cu 2 camere situat în P.N., Aleea C.M. ( fosta Aleea I.) cu unul cu 3 camere situat în str. M. V. – cel din urmă fiind apartamentul asupra căruia se poartă litigiul de faţă. În contract se prevede că „ apartamentul dat la schimb de S.C. este proprietatea sa şi că valorile apartamentelor schimbate sunt egale „ . ( vezi fila 39 dosar fond).
Potrivit dispoziţiilor art.31 lit.f Codul familiei devine bun propriu bunul dobândit în schimbul altui bun propriu . Aceste bunuri devin proprii în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal.
Susţinerea recurentului S.V. conform cu care apartamentul în litigiu – situat în str. M.V. ar fi bun comun va fi înlăturată. Astfel, afirmaţia acestuia conform cu care ar fi început o relaţie de concubinaj cu pârâta în cursul anului 1992 este o simplă susţinere, neprobată, acesta având posibilitatea de a propune şi administra probatorii, văzând principul disponibilităţii în procesul civil, ceea ce nu s-a întâmplat.
Sub un al doilea aspect, se constată că prin cererea de chemare în judecată – vezi fila 2 – acesta a susţinut cu referire la garsonieră că a cumpărat-o exclusiv cu banii săi, în timp ce anterior promovase o cerere de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr.2744/2003 al Judecătoriei P.N., în care a susţinut că a fost dobândită cu contribuţie egală. Referitor la hotărârea nr.2215/2004 pronunţată în dosarul sus-menţionat Curtea constată că cererea acestuia a fost respinsă, iar în hotărâre Judecătoria P.N. face referire doar la propriile susţineri ale lui S.V. – cum că nu ar exista divergenţe cu privire la situaţia de drept litigioasă şi că partea cu care s-a judecat- S.C.- nu s-a prezentat. Această hotărâre nu consacră cu autoritate de lucru judecat, cum susţine S.V., că părţile ar fi avut o contribuţie egală la dobândirea garsonierei.
Numitul S.V. în faţa primei instanţe – vezi fila 28 – şi-a precizat acţiunea solicitând a se constata în favoarea sa un drept de creanţă cu privire la îmbunătăţirile aduse imobilului depunând în acest sens o serie de chitanţe şi facturi datate toate 2003-2004 ( vezi filele 40-43).Această cerere a fost respinsă de Judecătoria P.N. , iar S.V. nu a adus nicio critică pe calea apelului la adresa sentinţei primei instanţe sub aspectul soluţionării acestui capăt de cerere.
Aşadar, nu s-a ajuns la o transformare esenţială a bunului principal printr-un spor generat de contribuţia ambilor soţi dintr-un bun propriu într-un bun comun atâta timp cât nu s-a făcut dovada acestui spor.
Pentru toate aceste considerente, văzând dispoziţiile art.31 lit.f Codul familiei Curtea urmează să constate calitatea de bun propriu pentru imobilul situat în P.N., str. M.V.
Referitor la susţinerea recurentului S.V. conform cu care ar fi avut o contribuţie de 80 % la dobândirea bunurilor comune, această cerere urmează a se raporta doar la suma de 18.000 lei ( echivalentul sumei de 4500 euro), întrucât apartamentul va fi scos din masa de partajat.
Curtea reţine că stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune se poate face prin orice mijloace de probă, deoarece este vorba de dovedirea unei situaţii de fapt.
De esenţă este faptul că contribuţia fiecărui soţ este în funcţie nu numai de aportul material la dobândirea bunurilor comune, ci şi de munca în gospodărie sau de contribuţia prin alte mijloace.
Astfel, recurentul S.V. a lucrat în cadrul mai multor societăţi şi deci în calitatea pe care a avut-o de salariat a realizat venituri. Dar şi recurenta P.C. a fost încadrată mai multe perioade în muncă. Veniturile din muncă sunt însă bunuri comune, iar aportul fiecărui soţ la dobândirea şi conservarea bunurilor comune nu se determină în raport de totalul veniturilor din muncă realizate, ci şi de contribuţia lor efectivă, reală. Ori, recurenta P.C. este cea care a prestat şi muncă în gospodărie şi pentru creşterea copilului.
Această situaţie de fapt rezultă din analizarea întregului material probator.
Pentru toate aceste considerente Curtea concluzionează că nu se impune a se constata o cotă mai mare la dobândirea bunului comun în favoarea recurentului S.V.
Pentru considerentele sus-arătate în baza art.312 Cod pr.civilă a respins recursul promovat de S.V. A admis recursul promovat de P.C., a modificat în parte decizia civilă nr. 220/16.11.2010 pronunţată de Tribunalul N. în sensul că a admis apelul promovat de P.C. S-a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 2724/14.05.2010 pronunţată de Judecătoria P.N. în sensul că s-a respins ca nefondată acţiunea principală aşa cum a fost precizată. S-a constatat calitatea de unic proprietar al pârâtei-reclamante P.C. pentru apartamentul situat în P.N., str. M.V,, jud.N.. S-a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei suma de 18.000 lei ( echivalentul sumei de 4500 euro reprezentând contravaloarea autoturismului marca Volkswagen cu nr. de înmatriculare NT 04 SNX ) cu contribuţie egală. S-a dispus sistarea stării de devălmăşie.
S-a atribuit reclamantului-pârât S.V. suma de 18.000 lei şi a fost obligat să plătească pârâtei-reclamante P.C. sultă în valoare de 9000 lei.
Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod Procedură Civilă şi a prevederilor Ordonanţei de Urgenta 91/2008.
