Prin sentinţa civilă nr 4008 din 19.03.2015 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul 43542/245/2014 s-a respins ca nefiind de competenta instanţelor judecătoreşti din România cererea de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale pentru exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei minorelor ST şi SM, formulată de reclamanta SPI.
A reţinut instanţa că, potrivit dispoziţiilor art. 1070 Cod procedură civilă, trebuie să verifice din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.
În conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Regulamentul nr. 2201 din 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, regulament ce beneficiază de aplicare directă, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.
Răspunderea părintească este definită de art. 2 punctul 7 din acelaşi regulament, ca fiind ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredinţarea şi dreptul de vizită.
Prevederile art. 8 alin.1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului sunt aplicabile sub rezerva prevederilor art. 9 (care reglementează menţinerea competenţei fostei reşedinţe obişnuite a copilului în cazul cererilor având ca obiect modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunţate înainte de mutarea copilului), art. 10 (care reglementează competenţa judecătorească în cazuri de răpire a copilului) şi art. 12 (care reglementează prorogarea de competenţă a instanţelor investite cu soluţionarea cererii de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei).
A reţinut instanţa că pe rolul judecătoriei ieşene a fost introdusă cererea de divorţ a părţilor ,însă dosarul cu nr XXX/2014 are prim termen de judecată în data de 31 martie 2015, astfel încât în acest dosar nu a fost incă verificată competenţa internaţională.
S-a constatat că aliniatul al treilea al art 12 din Regulament prevede că instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decâte cele menţionat de alineatul 1(divorţ, separare de corp,anulare căsătorie) atunci când: a) copilul are o strânsă legătură cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru şi b) competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile prezente la procdură la data sesizării instanţei,iar competenţa este în interesul superior al copilului.
Interpretarea acestuit text de lege trebuie făcută în sensul că prorogarea de competenţă ar putea opera doar în situaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute la punctele a si b.
Dacă în ceea ce priveşte condiţiile prevăzute la punctul a nu pot fi discuţii, fiind cu certitudine îndeplinite, minorele fiind resortisanţi ai României, a notat instanţa că în ceea ce priveşte punctul b cerinţele sunt de acceptare expresă a competenţei, iar instanţa să considere că acesta este in interesul superior al copilului. Prin avocat, pârâtul a focut dovada acceptării exprese a competenţei Judecătoriei Iaşi. Însă determinarea dacă această competenţă serveşte interesului superior al minorului revine judecătorului, care , în lumina circumstanţelor cauzei, trebuie să aprecieze asupra acestui aspect.
Conceptul de interes superior al copilului este un concept legal, greu de măsurat, şi care poate fi exprimat, potrivit Manualului UNICEF din 2007, în şase dimensiuni: bunăstare materială, sănătate şi siguranţă, bunăstare educaţională, familie şi relaţie socială, comportamente şi riscuri, bunăstare subiectivă. Convingerea judecătorului privind luarea oricărei măsuri cu respectarea acestor cerinţe poate fi formată doar după administrarea probatoriului specific în această materie: evaluări psihologice, anchete sociale, ascultarea minorilor, ascultarea părinţilor.
Pe de altă parte, cererea reclamantei, formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale reclamă urgenţă, cu atât mai mult cu cât se invocă acte abuzive asupra minorilor.
S.a mai constatat că minorele SM şi ST locuiesc împreună cu părinţii lor, în localitatea X, Italia, cel puţin din anul 2008 , potrivit înscrisului tradus de la pagina 36. Se poate presupune că reşedinţa familiei a fost în X chiar din anul 2003, acesta fiind de altfel locul naşterii minorei SM, astfel cum rezultă din certificatul de naştere al minorei, act transcris la Primăria Iaşi. Ambele minore urmază cursuri scolare la instituţii de învăţământ din Italia Instanţa a reţinut potrivit înscrisurilor depuse că viaţa obişnuită a părţilor se desfăşoară în Italia astfel încât toate probatoriile ce urmează să se administreze, in special cele care vizează interesul superior al copiilor, se vor raporta la situaţia părţilor din Italia. Este cert că administrarea acestor probatorii prin comisie rogatorie , de către o autoritate competentă italiană la cererea instanţei române, va conduce la o tergiversare a cauzei incompatibilă cu procedura ordonanţei preşedinţiale şi prin raportare la urgenţa legată de abuzurile invocate asupra minorilor. Pentru aceste considerente, s-a considerat că judecarea cauzei de Judecătoria Iaşi nu serveşte sub nici o formă interesului superior al minorelor.
De asemenea, a reţinut instanţa că nu sunt incidente nici prevederile art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, întrucât textul menţionat reglementează, cu titlu de excepţie, posibilitatea instanţelor competente pentru a soluţiona cauza pe fond, în cazul în care consideră că o instanţă dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluţiona cauza sau o parte specifică a acesteia şi atunci când acest lucru serveşte interesul superior al copilului, de a suspenda procedura sau respectiva parte a acesteia şi de a invita părţile să depună o cerere la instanţa judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau de a solicita instanţei judecătoreşti din alt stat membru să-şi exercite competenţa în conformitate cu alineatul (5).
Aşadar, astfel cum rezultă din textul art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, dreptul de a sesiza o instanţă dintr-un alt stat membru aparţine instanţei competente să soluţioneze fondul, potirivit art. 8 din acelaşi regulament.
Ori, instanţa competentă este instanţa din statul membru unde copilul îşi are reşedinţa obişnuită.
Cu atât mai mult,a reţinut instanţa că se impune admiterea excepţiei invocate, cu cât există dosare în cercetare şi proceduri specifice cu privire la minori şi violenţă domestică în curs de derulare la autorităţile competente italiene.
Prin urmare, reţinând că, în temeiul dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, competenţa de a soluţiona ordonanţa preşedinţială nu revine instanţei române, şi că numai instanţa competentă poate aprecia, în funcţie de interesul superior al copilului dacă se impune sesizarea unei instanţe dintr-un alt stat membru, instanţa, apreciind ca întemeiată excepţia necompetenţei instanţelor române invocată din oficiu, a admis-o şi a respins acest capăt de cerere ca nefiind de competenţa instanţelor române.
