R O M Â N I A
TRIBUNALUL BOTOŞANI
SECŢIA – I – CIVILĂ
Dosar nr. XXXX/297/2011 – Apel –
– înapoiere minor –
DECIZIA CIVILĂ NR. 96 – A
Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2012
Instanţa compusă din:
Pe rol judecarea cauzei civile privind cererea de apel formulată de către apelanta – pârâtă M. C. N., împotriva sentinţei civile nr. 572 din data de 11.04.2012, pronunţată de Judecătoria Săveni, judeţul Botoşani, în dosar nr. XXXX/297/2011, în contradictoriu cu intimatul – reclamant M. L. M. şi Serviciul de autoritate tutelară din cadrul Primăriei oraşului Săveni, judeţul Botoşani, având ca obiect – înapoiere minor. –
La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă avocat P. I. M., pentru apelanta – pârâtă lipsă, M. C. N., prezent fiind şi intimatul – reclamant M. L. M., asistat de către avocat A. M., lipsind reprezentantul Serviciului de autoritate tutelară din cadrul Primăriei oraşului Săveni, judeţul Botoşani.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care, avocat P. I. M., pentru apelanta – pârâtă M. C. N., prezintă la dosar chitanţa prin care se face dovada achitării în întregime a taxei judiciare de timbru, aferentă judecării apelului.
La rândul său, avocat A. M. prezintă la dosar un înscris constând într-o adeverinţă medicală eliberată de medicul de familie al tatălui părţii intimate – reclamante.
Totodată, întrebate fiind, părţile prezente fac pe rând precizarea că, nu mai sunt de formulat alte cereri ori de adus noi acte şi înscrisuri la dosar, respectiv de invocat eventuale excepţii, situaţie în care instanţa, constatând pricina în stare de judecată, acordă cuvântul asupra dezbaterilor.
Având cuvântul, avocat P. I. M., pentru apelanta – pârâtă M. C. N., solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat, în sensul modificării sentinţei şi înlăturării dispoziţiilor referitoare la autoritatea părintească comună. Se susţine că, dispoziţiile art. 403 Cod civil au fost aplicate greşit, cu atât mai mult cu cât programul de vizită al minorului acoperă aproape tot timpul liber al acestuia. Se arată că, partea apelantă – pârâtă este acord cu un program de vizitare a minorului, dar unul mai restrâns, în sensul ca intimatul – reclamant să-şi viziteze copilul un week-end, lunar, respectiv două săptămâni în vacanţa de vară, precum şi a doua săptămână din vacanţa de iarnă. Se solicită şi obligarea părţii intimate – reclamante la plata cheltuielilor de judecată din prezentul apel, potrivit chitanţei depusă astăzi la dosar.
La rândul său, avocat A. M., pentru partea intimată – reclamantă M. L. M., formulează concluzii de respingere a apelului, ca fiind nefondat, ambele motive invocate fiind în opinia sa, nefondate, Se arată că, prima instanţă a interpretat corect cadrul procesual, că s-au aplicat în mod corect dispoziţiile art. 403 Cod civil, după cum în mod corect au fost aplicate dispoziţiile noului Cod civil, fiind necesar ca cei doi părinţi să-şi exercite în comun, autoritatea părintească. Nu se solicită însă cheltuieli de judecată.
După deliberare;
T R I B U N A L U L,
Asupra cererii de apel, de faţă, constată că;
Prin sentinţa civilă nr. 572 din data de 11 aprilie 2012 a Judecătoriei Săveni, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M. L. M. în contradictoriu cu pârâta M. C. N..
A dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minora M. L. G., născută la data de XX.XX.XXXX să revină în comun ambilor părinţi.
A încuviinţat reclamantului să aibă legături personale cu minora după următorul program: – o dată la două săptămâni, de vineri orele 1600, până duminică orele 2000, – primele două zile de Paşti, – prima săptămână din vacanţa de Crăciun, – 45 zile în vacanţa de vară, cu posibilitatea luării minorei de la domiciliul pârâtei şi cu obligaţia reclamantului de a-l înapoia la sfârşitul programului de vizită.
Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 628/2010 a Judecătoriei Săveni, definitivă şi irevocabilă, s-a pronunţat divorţul părţilor din culpa reclamantului din prezentul dosar, iar minora M. L. G., născută la data de XX.XX.XXXX, a fost încredinţată spre creştere şi educare, mamei sale.
Reţine instanţa că, art. 5 aliniat 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor din căsătorie, (…), dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil, iar în particular, art. 46 din aceeaşi lege prevede că dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii divorţaţi, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 403 Cod civil, text de lege ce prevede că, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi.
Reţine instanţa în ceea ce priveşte cererea reclamantului având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti în comun, că, în speţă, nu sunt date motive temeinice, în sensul art. 398 alinia1 Cod civil de a se dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, atâta timp cât interesul superior al copilului este de a întreţine şi dezvolta relaţii cu ambii părinţi, instanţa având în vedere şi declaraţiile martorilor oculari audiaţi, care au relatat că relaţiile dintre tată şi copil sunt bune, acesta vizitându-l săptămânal şi cu titlu exemplificativ s-a ocupat de organizarea la şcoală a petrecerii cu ocazia zilei de naştere a minorei.
Referitor la cererea reclamantului de stabilire a locuinţei minorei, instanţa a apreciat că, în cauză, nu se impune schimbarea acestuia în raport de situaţia reţinută prin hotărârea de divorţ a părţilor, plecarea pârâtei la muncă în străinătate neatrăgând de plano o asemenea măsură de vreme ce minora manifesta un ataşament crescut faţă de bunicii materni şi este perfect adaptată mediului familial în care se află în prezent, potrivit concluziilor anchetei sociale efectuate la domiciliul pârâtei.
Că, într-adevăr, reclamantul, deşi nu are în proprietate o locuinţă şi stă la părinţii săi, dispune totuşi de condiţii corespunzătoare de creştere şi educare a minorei, însă determinant în convingerea instanţei că nu se impune schimbarea domiciliului copilului au fost concluziile desprinse după ascultarea acestuia, minorul afirmând ataşamentul său faţă de ambii părinţi, acceptul de a sta anumite perioade de timp cu tatăl său, dar reacţia sa la ipoteza schimbării domiciliului a fost una spontană, de plâns, dublată
de exprimarea dorinţei sale de a rămâne cu bunicii materni. Astfel că, având în vedere vârsta copilului (10 ani), instanţa a apreciat ca suficientă pentru manifestarea unei opţiuni personale în ceea ce priveşte domiciliul şi coroborat cu celelalte probe administrate a concluzionat în sensul că interesul copilului reclamă păstrarea domiciliului la mamă.
Cu privire la programul de vizită solicitat de către reclamant instanţa a reţinut în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272/2004 şi art. 401 Cod civil că este în interesul superior al copilului ca acesta să aibă legături fireşti şi să dezvolte relaţii de afecţiune cu ambii părinţi. Că, drepturile părinţilor separaţi de copil se pot realiza fie prin vizitarea copilului la domiciliul părintelui căruia i-a fost încredinţat, fie prin lăsarea copilului la domiciliul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat pentru anumite perioade determinate de timp (art. 15 din Legea nr. 272/2004), iar adecvat pentru dezvoltarea relaţiilor fireşti de afecţiune, între tată şi copil este programul reţinut în dispozitiv.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâta M. C. N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul stabilirii autorităţii părinteşti comune şi a programului de vizită.
În motivare, se arată în ceea ce priveşte prima critică că, prima instanţă a dispus exercitarea în comun de către ambii părinţi a autorităţii părinteşti faţă de minoră cu încălcarea dispoziţiilor legale în sensul că prin sentinţa civilă nr. 628/2010, pronunţată de Judecătoria Săveni, minora i-a fost încredinţată spre creştere şi educare reţinându-se că ea, a manifestat în permanenţă afecţiune şi devotament în relaţiile cu minora preocupându-se de creşterea şi educarea acesteia în mod constant şi, în plus, minora este ataşată de mamă şi bunicii materni, aspecte care, în prezent, nu s-au schimbat cu nimic şi, deci, în cauză nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 403 Cod civil.
A mai arătat apelanta că nici situaţia reclamantului nu s-a schimbat; acesta nici în prezent nu dispune de o locuinţă a sa, locuind cu părinţii săi şi nu are loc de muncă, plus faptul că nu prezintă garanţii materiale pentru a-i fi încredinţată minora şi nici garanţii morale pentru o astfel de măsură, acesta având cazier judiciar şi fiind cercetat în diferite cauze penale. Pe de altă parte, tatăl reclamantului suferă de o afecţiune contagioasă (hepatita C), iar măsura luării copilului la domiciliul reclamantului (la părinţii acestuia), ar constitui un pericol pentru sănătatea minorei şi un risc real de îmbolnăvire cu hepatita C.
Referitor la programul de vizitare a minorei stabilit de instanţa de fond, apelanta a apreciat că acesta este exagerat şi discriminatoriu, favorizându-l pe reclamant prin aceea că minora urmează să petreacă sărbătorile importante cu tatăl său, primele două zile de Paşte şi prima săptămână din vacanţa de iarnă. Iar din vacanţa de vară o lună şi jumătate este o perioadă prea mare, având în vedere că această vacanţă este de două luni şi jumătate şi se preconizează scurtarea acesteia.
Mai arată apelanta că, sub acest aspect trebuie respectată dorinţa minorei exprimată în faţa instanţei de a petrece cu tatăl său două săptămâni în vacanţa de vară şi câte un week-end lunar.
Apelul declarat este întemeiat doar în ceea ce priveşte critica referitoare la programul de vizitare, pentru cele ce succed:
Astfel, reţine Tribunalul că, prima instanţă a fost investită cu o cerere de stabilire domiciliu minor, exercitarea autorităţii părinteşti în comun şi, în subsidiar, stabilirea unui program de vizită cu privire la minora M. L. G., născută la data de XX.XX.XXXX.
Referitor la critica adusă şi care are în vedere stabilirea exercitării autorităţii părinteşti în comun, Tribunalul reţine că aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 503 – 507 Cod civil şi că potrivit art. 5 aliniat 2 din Legea nr. 271/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil aceste prevederi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor născute anterior intrării în vigoare a Codului civil, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţii, adopţii şi obligaţia legală de întreţinere, (…) dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil. Acesta este şi cazul raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, prima instanţă analizând circumstanţele concrete ale speţei a pronunţat o soluţie în temeiul legii civile noi potrivit principiului mai sus enunţat.
În ce priveşte această instituţie Tribunalul reţine că exercitarea autorităţii părinteşti presupune exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti. În principiu, autoritatea părintească este exercitată de către ambii părinţi împreună. Exerciţiul comun al autorităţii părinteşti fundamentează prezumţia mandatului tacit reciproc între părţi (art. 503, aliniat 2 Cod civil). Prin reglementarea regulii conform căreia exerciţiul aparţine ambilor părinţi, legiuitorul a avut în vedere situaţia că ambii părinţi, indiferent că sunt sau nu împreună, trebuie să-şi asume obligaţiile părinteşti, să înţeleagă că orice copil are nevoie să fie crescut de ambii părinţi şi să nu abandoneze exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti.
Art. 507 Cod civil enumeră situaţii generale valabile care vor conduce la stabilirea exercitării autorităţii părinteşti de un singur părinte, fiind aplicabile deopotrivă pentru ipoteza părinţilor căsătoriţi şi a celor divorţaţi.
Art. 398 Cod civil prevede că exercitarea autorităţii părinteşti se poate face numai de unul dintre părinţi dacă există motive temeinice, altele decât cele prevăzute de art. 507 Cod civil şi care să fie în interesul superior al minorului, iar faptul că reclamantul are cazier şi ar fi cercetat penal sau că bunicul patern al minorei suferă de hepatita C, nefiind de natură a înlătura exerciţiul autorităţii părinteşti şi al reclamantului, cu atât mai mult cu cât boala bunicului patern nu este una contagioasă ci doar transmisibilă în caz de contact cu sângele persoanei bolnave.
Însă, în momentul actual, ca urmare a aplicării noului Cod civil, există o reală neînţelegere între conţinutul noţiunilor de stabilire a domiciliului minorului şi de exercitare a autorităţii părinteşti, ca urmare a faptului că, se face confuzie între instituţia reglementată de Codul familiei privind încredinţarea minorilor spre creştere şi educare cu instituţia exercitării autorităţii părinteşti reglementată în noul Cod civil.
Ori, când vorbim de autoritate părintească ne referim la orientarea generală a copilului şi la ceea ce este important pentru el, iar nu la decizii care privesc viaţa de zi cu zi (de exemplu, chiar dacă unul dintre părinţi este plecat, celălalt îl consultă în permanenţă), iar aceasta trebuie să se exercite în comun şi după divorţ, pentru că divorţul este al părinţilor, nu al copilului.
Noul Cod civil se referă şi la bunurile copilului, cu privire la care părinţii, indiferent dacă sunt căsătoriţi sau nu, trebuie să ia decizii cu privire la acest bun, fiind vorba despre instituţia administrării simple. În exercitarea autorităţii părinteşti se comportă ca un administrator cu privire la bunurile minorului; prin urmare, noţiunea de ,,autoritate părintească” se referă la dreptul de a decide cu privire la tot ce ţine de viaţa şi averea copilului.
Ceea ce mai trebuie subliniat este faptul că art. 507 şi 398 Cod civil nu stabileşte o excepţie de la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, ci veritabile situaţii excepţionale în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, de interpretare restrictivă, situaţii care ar trebui să intervină foarte rar şi care pot fi subsumate ipotezei în care unul dintre părinţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa.
O atare interpretare restrictivă exclude posibilitatea analizării sub această reglementare a ipotezelor de tipul stabilirii domiciliului unuia dintre părinţi în străinătate când, graţie mijloacelor de comunicare moderne, poate fi asigurată exercitarea autorităţii părinteşti în comun, sau chiar a situaţiei de comportament violent din partea unui părinte, exercitarea autorităţii părinteşti de unul dintre părinţi neputând fi justificată de motive diverse, cum ar fi caracterul acelui părinte, sau boala de care suferă el sau o altă persoană cu care locuieşte acel părinte, întrucât este posibilă consultarea părintelui (aspect ce ţine de esenţa autorităţii părinteşti) care are capacitarea de exerciţiu, nefiind împiedicat de nimic să-şi exprime voinţa, iar pe de altă parte, părintele nu trebuie încurajat să abandoneze obligaţiile pe care le are referitor la deciziile care îl privesc pe copil, să renunţe la drepturile şi îndatoririle părinteşti .
În concluzie, autoritatea părintească poate fi asimilată unui drept subiectiv, care nu se pierde de niciunul dintre părinţi, în nici o circumstanţă, ea fiind un dat născut din legătura naturală dintre părinte şi copil, iar exerciţiul autorităţii părinteşti cu exercitarea acestui drept.
În ce priveşte noţiunea de stabilire a domiciliului copilului reglementată de actualul Cod civil, Tribunalul arată că, diferenţa între încredinţarea copilului spre creştere şi educare reglementată de vechiul Cod al familiei şi stabilirea locuinţei copilului este că, în acest din urmă caz, părintele la care locuieşte nu mai are singur dreptul de a-l creşte şi educa, ci acel părinte se va ocupa doar de sfera vieţii curente a copilului (însă în ceea ce priveşte deciziile importante ale vieţii copilului, acestea se vor lua doar după consultarea şi a celuilalt părinte).
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică invocată de apelantă, referitor la programul de vizită, stabilit de prima instanţă, Tribunalul constată ca fiind întemeiată, întrucât programul stabilit este prea extins în condiţiile în care, după divorţul soţilor, reclamantul – intimat rareori a luat legătura cu copilul şi mai ales că între tată şi copil nu există o relaţie foarte apropiată.
Faţă de aceste împrejurări se impune ca programul de vizitare iniţial să fie mai restrâns, ţinându-se cont şi de dorinţa minorei, întrucât unul dintre principiile generale ale protecţiei şi promovării drepturilor copilului este şi acela al ascultării opiniei copilului şi luării în considerare a acestuia, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate, principiu care derivă din dreptul fundamental al copilului la libera exprimare, atât în
relaţiile cu autorităţile judiciare sau administrative cât şi în relaţiile cu părinţii.
Cum minora are vârsta de peste 10 ani, se poate considera că aceasta are maturitatea necesară pentru a putea să-şi formeze şi să-şi exprime opinia, de altfel, în această idee a şi fost reglementată de principiu obligativitatea ascultării copilului care împlineşte vârsta de 10 ani.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, Tribunalul urmează a obliga intimatul – reclamant să plătească apelantei – pârâte, suma de 700 lei cheltuieli de judecată, din apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E :
Admite apelul declarat de către apelanta – pârâtă M. C. N., citată fiind la familia M. G., din oraşul Săveni, Strada X, nr. Y, judeţul Botoşani, împotriva sentinţei civile nr. 572 din data de 11.04.2012 a Judecătoriei Săveni, judeţul Botoşani, în contradictoriu cu intimatul – reclamant M. L. M., citat fiind la familia M. D., din satul Zoiţani, comuna Adăşeni, judeţul Botoşani şi Serviciul de autoritate tutelară din cadrul oraşului Săveni, judeţul Botoşani .
Schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că va încuviinţa reclamantului să aibă legături personale cu minora M. L. G., după următorul program:
– o dată pe lună, respectiv la sfârşitul primei săptămâni din lună, de vineri orele 16,00, până duminică la orele 20,00;
– a doua zi de Paşti;
– a doua săptămână din vacanţa de Crăciun;
– o lună în vacanţa de vară, cu posibilitatea luării minorei de la domiciliul pârâtei şi obligarea reclamantului de a-l înapoia la sfârşitul programului de vizită.
Păstrează restul dispozitivului din sentinţă care nu contravin prezentei decizii.
Obligă intimatul – reclamant să plătească apelantei suma de 700 lei cheltuieli de judecată, din apel.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 septembrie 2012.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
8
