Prin sentinţa civilă nr. 2671 din data de 12.11.2014, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosarul nr.654/307/2014 s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta R I în contradictoriu cu pârâtul B R F şi s-a desfăcut căsătoria părţilor încheiată la data de 11.05.2002, înregistrată în Registrul Stării Civile al Primăriei Roma, Italia, din culpa exclusivă a pârâtului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta R I a chemat în judecată pe pârâtul B R F, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 11 mai 2002 în Italia, Roma din culpa exclusivă a pârâtului, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii se arată că deşi la început bune, în prezent relaţiile dintre soţi sunt iremediabil compromise, motiv pentru care reclamanta a fost nevoită să părăsească reşedinţa din Italia unde locuia cu pârâtul. Apreciază că nu mai este posibilă convieţuirea părţilor. Acţiunea nu a fost motivată în drept.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 11 mai 2002 căsătoria lor fiind înregistrată în registrul Primăriei Roma, Italia. Din căsătoria părţilor nu au rezultat copii.
În drept, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 373 alin.1 lit. b) Cod Civil, căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
În cauză, din analiza probelor administrate, instanţa a apreciat că s-a făcut dovada motivelor temeinice de divorţ, potrivit considerentelor ce urmează a fi expuse.
Din depoziţia martorului R C audiat în cauză rezultă că părţile nu mai convieţuiesc împreună fiind despărţite în fapt, deoarece pârâta s-a întors în România, fiind determinată de caracterul violent al pârâtului. ( f. 32)
Faţă de cele reţinute şi având în vedere şi disp. art. 373 lit. b C.civ. instanţa a apreciat că părţile sunt separate în fapt şi există motive temeinice care au determinat vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi din culpa exclusivă a pârâtului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B R F, solicitând a se dispune admiterea apelului si pe cale de consecinţă, în principal anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea în tot a hotărârii atacate şi respingerea acţiunii formulate de R I ca neîntemeiată.
În motivarea apelului s-a învederat Tribunalului că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei, fără a motiva hotărârea dată, fără a analiza probele existente în dosar şi apărările formulate. Instanţa de fond avea obligaţia de a menţiona în considerentele hotărârii pronunţate motivele de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării soluţiei date, în conformitate cu art. 425 din noul Cod procedură civilă. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Cele câteva rânduri ce le conţine hotărârea pronunţată sunt contradictorii şi străine de natura pricinii.
Apelantul a arătat că, cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată în drept, instanţa stabilind, fără a pune în discuţia părţilor, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 373 lit. b) din noul C.civ., care prevăd că „Divorţul poate avea loc: b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. ” În mod greşit instanţa de fond a interpretat şi aplicat acest text de lege, având în vedere faptul că din probele administrate nu rezultă nici motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei şi nici faptul că raporturile dintre soţi au fost grav şi iremediabil vătămate, astfel încât continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă. Acţiunea nu este motivată în fapt, reclamanta neputând indica în conţinutul cererii de chemare în judecată nici măcar un singur motiv concret pentru care solicită desfacerea căsătoriei.
S-a mai relevat că pe tot parcursul căsătoriei nu au existat probleme, reclamanta recunoaşte chiar prin cererea de chemare în judecată că relaţiile dintre soţi au fost armonioase, se respectau şi împărţeau toate întâmplările vieţii. Traiul lor era unul bun, datorită faptului că aveau venituri, nu au avut nemulţumiri sau neajunsuri din cauza lipsurilor. Spre finalul anului 2012, soţia sa motivând că mama sa este bolnavă a venit în România să o ajute, nu au fost nici un fel discuţii, în acel moment i s-a părut cel mai normal lucru. În apropierea sărbătorilor, apelantul a decis să vină şi el acasă, iar când a ajuns, soţia i-a adus la cunoştinţă că: „vreau să stau un pic cu mama, dacă mă găsesc bine cu ea rămân cu ea, dacă mă găsesc rău mă întorc la tine.” Toate încercările sale de a o convinge că nu este bine pentru viitorul lor acest lucru au fost zadarnice.
Apelantul a arătat că în aprilie 2000 a plecat în Italia, iar în august 2000 a luat-o şi pe ea, în mai 2002 s-au căsătorit, iar în toată această perioadă au locuit împreună în Italia. Nu s-au certat, nu au avut probleme majore, au trăit în relaţii bune cu prietenii şi vecinii din comunitatea unde s-au stabilit. Apelantul este zidar de meserie şi în concediile petrecute în tară, în perioada 2007-2011, au construit împreună o casă în care au investit peste 150.000 Euro, toţi banii câştigaţi în toata această perioadă în străinătate.
Apelantul a solicitat a se cenzura declaraţia martorului R C audiat în cauză. Este adevărat că în procesele de divorţ se prezumă că rudele sunt cele care cunosc cel mai bine relaţiile dintre soţi, dar analizarea acestei probe trebuie corelată şi cu alte probe, cu conţinutul cererii de chemare în judecată şi cu situaţia în fapt specifică fiecărei speţe. Astfel, în mod greşit instanţa de fond a apreciat declaraţia martorului audiat, de altfel singura probă administrată în cauză, în contextul în care socrul său trăia în România şi nu a perceput în mod direct faptele, modul în care îşi duceau viaţa în comun în Italia. Subliniază faptul că mărturia lui nu este susţinută nici măcar de cererea de chemare în judecată, declaraţia martorului audiat în cauză este subiectivă. Întreaga conduită a reclamantei nu poate fi interpretată decât ca o consecinţă a faptului că s-a lăsat influenţată de nevoile părinţilor.
Apelantul a mai arătat că tot în mod greşit instanţa de fond a înţeles să îl decadă din proba cu martori, justificat de faptul că acesta nu a fost prezent la termenul din data de 12.11.2014. Mandatarul său nu i-a comunicat termenul la care trebuia să se prezinte martorul propus de dânsul. Singura modalitate de a comunica cu domnia sa era telefonul, dar de la începutul lunii noiembrie, înainte de termenul de judecată, nu a mai răspuns la telefon, astfel fiind în imposibilitatea de a lua la cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, fiind în imposibilitate de a părăsi Italia.
Intimata R I a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, învederând că nu există nici o scuză pentru apelant sau pentru avocatul acestuia deoarece a avut două termene de judecată în care a avut posibilitatea de a-şi prezenta martorii. Nicio lege nu o poate obliga să mai stea cu o persoană care consumă băuturi alcoolice, devine agresiv, care o înjură zilnic folosind cuvinte vulgare, o trimitea la părinţii ei din România. Apelantul i-a relatat că a întreţinut „relaţii” cu femei de companie (femei de stradă) pe care le-a plătit. Părinţii ei nu au vrut niciodată ca ea să se despartă de soţul ei.
Analizând sentinţa apelată, Tribunalul reţine următoarele:
Deşi extrem de succintă, motivarea primei instanţe relevă raţionamentul judiciar şi permite exercitarea controlului de către instanţa de apel de o manieră rezonabilă, sens în care nu poate fi reţinută ipoteza necercetării fondului pricinii, ca motiv de anulare a hotărârii şi trimitere a cauzei spre rejudecare, prin prisma prevederilor art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă. Instanţa a apreciat că există motive temeinice de divorţ întrucât părţile sunt despărţite în fapt, pârâta s-a întors în România, fiind determinată de caracterul violent al pârâtului.
De asemenea, instanţa de apel a procedat la complinirea probaţiunii testimoniale, conform solicitării apelantului. De altfel, disfuncţionalităţile de comunicare în relaţia avocat-client nu sunt de natură a atrage nelegalitatea hotărârii primei instanţe.
În ce priveşte culpa în desfacerea căsătoriei, se relevă următoarele aspecte:
Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat a se dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, iar prin cererea depusă la filele 17-18 din dosarul primei instanţe, pârâtul B R F a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soţiei sale. Cu toate acestea, în cadrul dezbaterilor reprezentantul pârâtului a învederat că nu se opune admiterii acţiunii, din culpa comună a părţilor. Ulterior, ca petit subsidiar în apel s-a solicitat totuşi schimbarea în tot a hotărârii atacate şi respingerea acţiunii reclamantei.
În acest context, se reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 379 Cod civil, divorţul în cazul prevăzut de art. 373 lit. b se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 934 alin. 2 Cod procedură civilă.
Raportat la modalitatea în care a fost prezentată situaţia de fapt prin cererea introductivă, reclamanta învederând culpa soţului său, în mod corect prima instanţă s-a raportat la dispoziţiile art. 373 lit. b Cod civil.
Depoziţia martorului R C, tatăl intimatei, a relevat că pârâtul a fost agresiv cu reclamanta, a dat-o afară din casă, le-a lipit afişe pe ferestrele casei. Declaraţia sa este completată prin înscrisul depus la fila 56 din dosarul de apel, necontestat de către apelant, al cărui conţinut relevă cel puţin o atitudine de desconsiderare a apelantului faţă de soţia sa, prin abordarea unui limbaj incompatibil cu respectul care trebuie să existe între soţi.
De asemenea, fotografiile depuse în probaţiune de către intimată atestă că încă din vara anului 2013 (anterior cu aproape 9 luni introducerii acţiunii de divorţ) apelantul avea o relaţie de intimitate cu o altă femeie.
Pe de altă parte, prin prisma depoziţiei martorei GM se reţine că şi reclamanta a avut o culpă în eşecul relaţiei de cuplu, alegând să revină în România, fără a mai accepta întoarcerea în Italia la soţul său, deşi cei doi locuiau în respectiva ţară de o perioadă îndelungată.
Dincolo de motivele care au determinat această revenire, preponderent afirmate de intimată, se constată că separarea soţilor s-a prelungit urmare a opţiunii reclamantei, devenind incompatibilă cu relaţia maritală a cărei desfacere aceasta a solicitat-o finalmente, reclamanta refuzând să coopereze efectiv cu apelantul în vederea salvării relaţiei conjugale.
Raportat la aspectele evocate, se apreciază întrunite condiţiile prevăzute de art. 373 lit. b Cod civil, raporturile dintre soţi fiind grav vătămate şi continuarea căsătoriei, imposibilă, însă din culpa concurentă a soţilor (fără o cuantificare exactă a acesteia).
