Prin sentinţa civilă nr.2632 din 23 iunie 2005 a Judecătoriei Piatra Neamţ s-a respins acţiunea reclamantului I.V. în contradictoriu cu pârâtele I.E. şi Mănăstirea B., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea introductivă reclamantul I.V. a chemat în judecată pârâtele pentru a se constata nulitatea contractului de donaţie autentificat sub nr.102 din 17 ianuarie 1996 la B.N.P. Boţu Rodica, având ca obiect suprafaţa de 10.000 m.p. teren situat în intravilan sat B. .
S-a reţinut că pârâta-donatoare I.E., la data încheierii contractului de donaţie, a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra a 1 ha teren aflat în litigiu, ce a format obiectul donaţiei, cu certificatul nr.117 din 17 ianuarie 1996 emis de Consiliul Local al comunei B., jud.N., contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9451 din 11 mai 1995 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.18804 din 19 septembrie 1995 – act transcris sub nr.957 din 19 septembrie 1995.
În raport de aceste acte, s-a apreciat că pârâta Mănăstirea B. a fost dobânditor de bună-credinţă al terenului, având convingerea că pârâta I.E. este singurul proprietar al terenului.
S-a mai apreciat că motivele invocate în acţiunea reclamantului reprezintă termenii de nulitate relativă şi reclamantul fiind terţ faţă de contractul de donaţie nu are calitate procesuală activă să solicite prin acţiunea civilă anularea contractului de donaţie.
De asemenea, s-a considerat că reclamantul are sarcina probei potrivit art.1169 Cod civil, dovada dreptului de proprietate asupra terenului trebuind a fi făcut cu titlu de proprietate emis de Comisia Judeţeană Neamţ pentru aplicarea Lg. 18/1991 reclamantul nejustificând un interes legitim.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul I.V. iar Tribunalul Neamţ prin decizia civilă nr.171/23 martie 2005 a respins ca nefondat apelul, apreciind că motivele de nulitate invocate de apelantul-reclamant nu reprezintă nulităţi absolute, ci relative.
A reţinut instanţa de apel că, proprietatea asupra bunului donat nu constituie motiv de nulitate, nici absolută nici relativă, ci dă dreptul terţului care o pretinde să o reclame pe calea acţiunii reale imobiliare în revendicare şi că lipsa acordului expres al apelantului la încheierea actului sau inexistenţa mandatului tacit dat soţiei donatoare, în condiţiile art.35 al.2 teza II din Codul familiei, are caracter relativ.
S-a apreciat în raport de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză că, apelantul I.V. a avut cunoştinţă despre începerea construcţiei Schitului, ajutând personal la aceasta şi a participat la slujba de sfinţire a locului, aceasta cu atât mai mult cu cât locuinţa sa este în imediata vecinătate a schitului construit pe terenul donat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, recurenţii I.V. şi I.E. .
În motivarea recursului, se arată în esenţă că hotărârea este nelegală şi netemeinică, deoarece ambele instanţe au reţinut greşit că înstrăinarea bunului altuia nu constituie motiv de nulitate nici absolută şi nici relativă, cu toate că în doctrină s-a stabilit că, atunci când părţile sau cel puţin cumpărătorul nu cunosc împrejurarea că vânzătorul este adevăratul proprietar, contractul este lovit de nulitate, fiind o nulitate relativă determinată de eroarea cumpărătorului asupra calităţii de proprietar a vânzătorului.
Arată recurenţii că pârâta I.E. nu putea dona terenul fără consimţământul expres al soţului nulitatea întemeindu-se pe lipsa consimţământului unanim al coproprietarilor, fiind aplicabile dispoziţiile art.35 al.2 teza II din Codul familiei, care au caracter imperativ, impunând în cazul înstrăinării unor bunuri comune imobiliare să existe consimţământul expres al celuilalt soţ, neputând fi vorba de un mandat tacit în administrare, cum eronat reţin instanţele de fond.
Esenţial este, susţin recurenţii, faptul că terenul de 10.000 m.p. este proprietatea exclusivă a lui I.V., conform procesului verbal de punere în posesie nr.1018 din 10 mai 1995 întocmit pe numele său şi titlul de proprietate emis la 24 ianuarie 2006.
Precizează recurenţii că s-a apreciat greşit că I.V. ar fi consimţit tacit ca soţia să facă actul de donaţie contestat.
Prin întâmpinare intimata Mănăstirea B. a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere caracterul relativ al nulităţii invocate în cauză.
La termenul din 16 octombrie 2006, prin apărător, recurentul I.V. a invocat excepţia nulităţii hotărârii pronunţate de tribunal întrucât apelul a fost respins ca nefondat deşi motivarea a fost făcută în baza art.35 al.2 Codul familiei, iar motivarea s-a făcut pe nulitate relativă şi nu pe nulitate absolută cum era normal şi pentru că i s-a încălcat dreptul la apărare întrucât excepţia lipsei de interes a acestuia nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, la fel şi dispoziţiile art.35 al.2 Codul familiei, existând neconcordanţă între dispozitiv şi motivare.
La termenul din 3 octombrie 2006, instanţa prin încheiere în temeiul art. 244 pct.1 Cod procedură civilă a suspendat judecata recursului până când hotărârea pronunţată în dosarul nr.3713/2006 al Judecătoriei Piatra Neamţ devine irevocabilă.
La termenul din 15 noiembrie 2010 cauza a fost repusă pe rol şi la următorul termen din 6 decembrie 2010 prin apărător, intimata Mănăstirea B. invocă excepţia autorităţii de lucru judecat întrucât există o hotărâre pronunţată în cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie, respectiv sentinţa civilă nr.1069 din 15 martie 2006, invocă şi, prescripţia dreptului la acţiune, întrucât au trecut 3 ani de la data încheierii actelor.
Instanţa, la termenul din 21 februarie 2011, a invocat, din oficiu excepţia lipsei de interes în formularea recursului de către recurenta-pârâtă I.E., excepţie pusă în discuţia părţilor la acest termen de judecată.
La acelaşi termen recurentul I.V. prin procurator a invocat excepţia nulităţii încheierii de repunere a cauzei pe rol, întrucât numita I.V. nu a formulat recurs, recursul fiind formulat de I.V. împotriva lui I.E. şi Mănăstirea B. .
Examinând cauza sub aspectul excepţiilor şi a motivelor invocate, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Referitor la motivele de recurs ce privesc fondul cauzei s-a apreciat că nu sunt întemeiate, recursul fiind respins pentru considerentele următoare.
Recurentul este nemulţumit de faptul că terenul ce a făcut obiectul contractului de donaţie a cărui nulitate s-a solicitat în cauză respectiv 10.000 m.p. teren situat în sat Bodeşti, jud. Neamţ a fost donat de soţia sa I.E., fără consimţământul său care era proprietar pe teren.
S-a reţinut referitor la terenul în cauză că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.9451 din 11 mai 1995 I.E. şi I.V. au vândut suprafaţa de 10.000 m.p. teren – în litigiu – Mitropoliei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi S. – R., jud. S. .
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.18804 din 19 septembrie 1995 aceasta din urmă vinde numitei I.E. căsătorită, suprafaţa de 1 ha teren ( în litigiu) actul fiind transcris sub nr.957 din 19 septembrie 1995. Mai apoi la data de 17 ianuarie 1996 se încheie actul de donaţie autentificat sub nr.102, având ca obiect suprafaţa de 10.000 m.p teren situat în sat B., jud. N. .
În raport de actele menţionate s-a constatat că deşi terenul a fost vândut de ambii soţi, ulterior este cumpărat doar de soţie I.E. ceea ce însă nu înlătură calitatea de coproprietar asupra terenului a soţului I.V., terenul fiind cumpărat în timpul căsătoriei, ori, potrivit art.30 al.1 din Codul Familiei bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.
Ulterior, I.E. înstrăinează terenul bun comun intimatei-pârâte Mănăstirea B. care începe şi finalizează construcţia pe teren a unui schit, la construcţia acestuia participând şi soţii, recurenţii în prezenta cauză, schitul fiind în imediata vecinătate a locuinţei acestora, situaţie ce rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi înscrisurile depuse la dosar, atât la instanţa de fond cât şi în apel.
Potrivit art.35 al.2 partea finală din Codul familiei nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul celuilalt soţ.
Această prevedere este exclusiv în vederea ocrotirii patrimoniului soţilor, dispoziţia putând fi invocată numai de soţul al cărui consimţământ a fost nesocotit, nulitatea actului fiind numai relativă.
Un act lovit de nulitate relativă poate fi confirmat expres sau tacit de partea în favoarea căreia a fost instituită sancţiunea, acceptarea sau consimţirea de fapt putându-se manifesta sau reflecta în orice act de natură să conducă la înlăturarea nulităţii.
Din probele administrate în cauză rezultă că recurentul a acceptat în fapt şi a consimţit la înstrăinarea făcută de soţia sa, atât timp cât a cunoscut că Mănăstirea B. a construit schitul pe terenul în cauză şi chiar a participat la construirea acestuia astfel încât prin aceste acte a confirmat tacit la înstrăinarea terenului către Mănăstirea B., astfel încât prin aceste acte a înlăturat nulitatea invocată.
Consimţământul celuilalt soţ nu trebuie să fie expres sau în formă scrisă, ci presupune o manifestare neîndoielnică a voinţei soţului neparticipant la actul juridic de a înstrăina împreună cu soţul său imobilul din comunitatea de bunuri, în cauza de faţă recurentul prin acţiunile sale a confirmat tacit înstrăinarea făcută de soţia sa.
Susţinerile referitoare la faptul că terenul de 10.000 m.p. ar fi fost doar proprietatea recurentului I.V. potrivit procesului verbal de punere în posesie nr.1018 din 10 mai 1995 nu au fost reţinute atât timp cât terenul în cauză a fost vândut de ambii soţi prin contractul de vânzare-cumpărare nr.9451/1995, contract rămas în fiinţă prin respingerea acţiunii formulate de I.V. şi I.E. în contradictoriu cu Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.9451/ 1 mai 1995 şi nr.18809/ 19 septembrie 1995 – prin sentinţa civilă nr. 3973 din 2 noiembrie 2006 a Judecătoriei Piatra Neamţ în dosarul nr.3713/2000 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.748/29 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III –a civilă în dosar nr.25181/3/2007.
În considerarea celor menţionate anterior Curtea de apel în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia nulităţii încheierii de repunere a cauzei pe rol, a admis excepţia lipsei de interes în formularea recursului de I.E., faţă de care a respins recursul pentru acest motiv şi a respins recursul formulat de I.V. ca nefondat.
