Decizie de imputare a prejudiciului provocat de un preot parohiei. Competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva unei astfel de decizii. Legalitatea deciziei de imputare


Decizie de imputare a prejudiciului provocat de un preot parohiei. Competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva unei astfel de decizii. Legalitatea deciziei de imputare

Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 164 alin. (2), art. 270, art. 273

Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, art. 50 lit. e), art. 64 alin. (1), art. 156 alin. (6)

Pentru administrarea şi gestionarea defectuoasă a averii bisericeşti, parohul, care este administratorul întregii averi parohiale mobile şi imobile împreună cu Consiliul parohial şi sub controlul Centrului eparhial, răspunde în faţa instanţelor civile, în baza legislaţiei civile şi penale, astfel încât contestaţia formulată de către preot împotriva deciziei de imputare a prejudiciului pe care l-ar fi provocat parohiei sale este supusă normelor de drept material şi de drept procesual cuprinse în Codul muncii şi în Legea nr. 62/2011 referitoare la soluţionarea unui conflict individual de muncă şi la răspunderea patrimonială a salariatului.

Totodată, parohul răspunde canonic-disciplinar şi administrativ-bisericesc în faţa Centrului eparhial. În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile.

Conform art. 164 alin. (2) din Codul muncii, nu se poate realiza nici o reţinere din salariu, cu titlu de daune, decât dacă s-a stabilit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, caracterul scadent, lichid şi exigibil al datoriei, astfel încât o decizie de imputare angajatului a unei sume de bani, cu titlu de prejudiciu provocat angajatorului, este nelegală.

Accesul la instanţa civilă nu poate fi îngrădit pentru lipsa aprobării prealabile scrise a chiriarhului, prevăzută de art. 50 lit. e) din Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, deoarece dispoziţiile constituţionale garantează dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, iar Codul de procedură civilă nu cuprinde o dispoziţie în temeiul căreia să se poată dispune respingerea, de către instanţa de judecată, a cererii reclamantului pentru absenţa unei astfel de aprobări.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 2655 din 6 noiembrie 2013, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1369/15.04.2013, pronunţată în dosarul nr. 5431/30/2009, Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de către reclamantul M.M. în contradictoriu cu pârâta M.B. – A.O.R.T. şi a anulat Decizia de imputare nr. 2010-E/2009, emisă de A.O.R.T. la data de 27.08.2009, obligând pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 8400 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a fost angajat cu contract individual de muncă, ca preot, începând cu data de 01.09.2009.

La data de 27.08.2009, a fost emisă Decizia nr. 2010-E/2009, prin care s-a imputat reclamantului un prejudiciu în sumă de 253.802,34 lei.

Întrucât recuperarea prejudiciului, prin emiterea deciziei de imputare, s-a făcut de către angajator în timpul derulării unui raport de muncă, cererea privind anularea deciziei de imputare este supusă reglementărilor aplicabile raporturilor de muncă.

Excepţia lipsei aprobării prealabile de a compărea în instanţă, invocată de pârâtă, este denumită impropriu „excepţie”, nefiind o excepţie procesuală care se soluţionează conform art. 137 Cod procedură civilă, ci o apărare de fond care nu poate înlătura dreptul reclamantului de acces la o instanţă.

O normă dintr-un statut nu poate îngrădi dreptul de acces la instanţă, deoarece vine în contradicţie cu legea fundamentală, care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime şi nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, cu atât mai puţin un statut de organizare şi funcţionare a unei instituţii.

Decizia de imputare a fost emisă de reprezentantul legal al A.O.R.T., reclamantul susţinând că aceasta nu are calitatea de angajator.

Conform art. 43 din Statutul de organizare si funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, parohia este subordonată, din punct de vedere administrativ şi patrimonial arhiepiscopiei, astfel încât reprezentantul legal al arhiepiscopiei poate emite, în mod legal, decizii privind activitatea desfăşurată de preotul paroh.

Decizia de imputare este lovită de nulitate absolută, întrucât încalcă o normă legală imperativă.

Astfel, conform art. 164 alin. (2) din Codul Muncii, în numerotarea textelor la data emiterii deciziei, nici o reţinere din salariu, cu titlu de daune cauzate angajatorului, nu poate fi efectuată, dacă nu s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, caracterul scadent, lichid şi exigibil al datoriei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi respingerea cererii reclamantului ca inadmisibilă, având în vedere normele de drept speciale, cuprinse în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, adoptat prin Hotărârea de Guvern nr. 53/16.01.2008, care reglementează activitatea Bisericii Ortodoxe Române şi care reprezintă legea specială, a cărei aplicabilitate are prioritate faţă de dreptul comun în materie. Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, Biserica Ortodoxă Româna are organe proprii de judecată şi un mod specific de organizare şi funcţionare, iar calitatea de preot a reclamantului îl circumscrie sferei de reglementare a acestor norme.

Pârâta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, neavând temei legal şi neţinând seama de normele care reglementează competenţa de ordine publică a altei instanţe, respectiv a consistoriilor bisericeşti, instanţa de fond depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti.

Dispoziţiile art. 164 alin. (2) din Codul muncii, invocate de către instanţa de fond, se referă la „angajator”, iar art. 230 din Codul muncii defineşte această noţiune. Mitropolia Banatului, respectiv Arhiepiscopia Ortodoxă Româna a Timişoarei, nu se circumscrie, sub nici o formă, calităţii de angajator, astfel cum această calitate este definită prin art. 230 din Codul muncii, neavând capacitatea legală de a administra şi utiliza capital, în scopul obţinerii de profit, în condiţii de concurenţă.

Normele de drept cuprinse în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, adoptat prin Hotărârea de Guvern nr. 53/16.01.2008 şi care reprezintă legea specială, a cărei aplicabilitate are prioritate faţă de dreptul comun în materie, sunt norme imperative, de ordine publică.

Cu privire la caracterul special al modului de organizare şi funcţionare al unităţilor religioase de cult, reglementat prin statute proprii, s-a pronunţat, în câteva decizii de speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recunoscând autonomia şi particularităţile unităţilor de cult. În acest sens, art. 156 alin. 6 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române dispune cu privire la disciplina internă, inclusiv cea financiar-contabilă, după cum urmează: „în virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti, la toate nivelurile, nu sunt atacabile în fata instanţelor civile”.

În sensul celor menţionate mai sus, pârâta a ridicat, în faţa primei instanţe, excepţia privind lipsa aprobării prealabile scrise a chiriarhului: episcop, arhiepiscop sau mitropolit, pentru ca preotul reclamant să poată compărea în faţa instanţelor judecătoreşti civile, inclusiv în cauzele de interes personal, prevăzută printr-o dispoziţie specială imperativă canonică, cuprinsă în art. 50 lit. e) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 53/16.01.2008.

Potrivit art. 3 lit. t) din regulament, constituie delict „administrarea incorectă a bunurilor bisericeşti, însuşirea sau întrebuinţarea lor în alte scopuri”. Acesta este delictul care s-a reţinut pe seama preotului M.M. şi care s-a cuantificat prin stabilirea prejudiciului în sumă de 253.802,34 lei, în urma administrării unui probatoriu bine fundamentat şi consistent.

Apărarea reclamantului, conform căreia ar fi avut acordul Arhiepiscopului şi

Mitropolitului IPSNB la declanşarea prezentului demers judiciar,

prin includerea acestui acord în decizia de imputare, nu subzistă faţă de textele

sus-menţionate, întrucât el se referă la posibilitatea atacării deciziei la

instanţele de judecată bisericeşti şi nicidecum la cele civile, aşa cum prevăd

dispoziţiile art. 148 alin. (1) şi alin. (2) privitoare la instanţele disciplinare şi de judecată bisericească şi ale art. 53 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.

Faptul că a existat un contract de muncă al preotului, care a fost parţial plătit şi din fondurile statului, nu înseamnă că normele de drept aplicabile sunt cele cuprinse în Codul muncii, întrucât calitatea sa de preot îl subordonează unei ierarhii bisericeşti şi unor norme speciale, derogatorii de la dreptul comun. În speţă, nu este suficientă o interpretare literală a denumirii actelor emise: decizie de imputare sau contract individual de muncă, fără a se reţine caracterul special al calităţii de preot pe care a avut-o reclamantul.

Deşi Statutul Bisericii Ortodoxe Române cuprinde norme speciale şi canoane bisericeşti, acesta a fost adoptat printr-o lege laică, respectiv prin Hotărârea de Guvern nr. 53/16.01.2008, fiind recunoscut practic de organul legislativ, recunoaştere care a vizat înseşi specificitatea organizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe Române, validând-o.

Prin angajamentul de plată, semnat personal de către reclamant la data de 28.08.2009, acesta şi-a recunoscut vinovăţia cu privire la pagubele produse Parohiei Ortodoxe Române Timişoara Mehala, după ce, în prealabil, i-a fost prezentat Raportul 1952/19.08.2009, şi s-a obligat să plătească suma de 253.802,34 lei, în modalitatea specificată în cuprinsul său. Suma stabilită drept prejudiciu adus de reclamant parohiei în cauză este rezultatul unor cercetări judicioase, concretizate prin raportul menţionat anterior. Faptul că există o hotărâre definitivă a Judecătoriei Timişoara, care confirmă rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului M.M., nu înseamnă că prejudiciul produs de acesta parohiei în cauză nu a existat, ci doar că faptele sale nu constituie infracţiuni.

În contestaţie, reclamantul recunoaşte că a semnat angajamentul de plată, cunoscând dispoziţiile art. 50 lit. e) din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, astfel încât recunoaşte dispoziţiile de drept speciale şi canoanele bisericeşti pe care s-a angajat să le respecte, în calitatea sa de preot.

O altă critică se referă la faptul că, prin hotărârea recurată, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 8.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial, deşi speţa are un grad de dificultate redus şi derularea ei a avut loc pe parcursul a numai şapte termene de judecată, astfel încât, raportat la dispoziţiile art. 274 alin. (3) din Codul de procedură civilă, se impunea micşorarea acestui onorariu, motivat de faptul că este nepotrivit de mare.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 3, pct. 4 şi pct. 9, art. 274 alin. (3) din Codul de procedură civilă, art. 291 din Codul muncii, Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză, Curtea a constatat că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă anularea Deciziei de imputare emisă pe seama reclamantului M.M., de către Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, la data de 29.08.2009, prin care preotului M.M. i-a fost imputat prejudiciul produs parohiei, în sumă de 253.802,34 lei, reprezentând sume provenite din donaţii pentru care nu s-au prezentat documente justificative pentru plăţile efectuate, plata facturilor de energie electrică, precum şi contravaloare chirie neîncasată. La punctul 2 al deciziei contestate, se menţionează că prejudiciul va fi recuperat prin reţinerea unei treimi din drepturile salariale lunare nete, conform art. 273 din Codul muncii, până la acoperirea totală a prejudiciului, iar la pct. 3 din decizie, se precizează că aceasta poate fi atacată, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanţa competentă.

Pentru a justifica incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 304 pct. 3 şi pct. 4 din Codul de procedură civilă, pârâta-recurentă pretinde că solicitarea de anulare a deciziei de imputare nu trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile Codului muncii, dată fiind calitatea de preot a reclamantului.

Această susţinere a fost apreciată ca nefondată de către instanţa de recurs, deoarece decizia de imputare, emisă de către pârâtă, nu cuprinde nici o referire la vreo dispoziţie din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, invocat de către recurentă, care să reglementeze modalitatea de stabilire şi recuperare a prejudiciului produs unităţii de cult, al cărei rezultat să fie contestat în faţa instanţelor de judecată bisericeşti.

Dimpotrivă, în cuprinsul deciziei se face trimitere la dispoziţiile art. 270 din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, menţionându-se că recuperarea prejudiciului, în cuantum de 253.802,34 lei, se face prin reţinerea unei treimi din drepturile salariale lunare, conform art. 273 din Codul muncii.

La dosarul cauzei, pârâta a depus: contractul individual de muncă nr. 62/2006, încheiat între Protopopiatul Ortodox Român Timişoara şi M.M. pentru activitatea desfăşurată începând cu data de 15.01.2006, ca preot, în cadrul Parohiei Ortodoxe Române Timişoara Mehala; contractul individual de muncă nr. 2007/2009, pentru activitatea începută la data de 01.09.2009 în cadrul Parohiei Ortodoxe Română Timişoara Fabric, în care sunt menţionate drepturile şi obligaţiile părţilor, şi carnetul de muncă al reclamantului, conform căruia, începând cu data de 01.09.2006, reclamantul apare încadrat ca preot paroh la Parohia Mehala din cadrul Protopopiatului Ortodox Român Timişoara, fiind indicate şi drepturile de natură salarială, carnet de muncă ce a fost vizat de către Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei.

În fine, un argument decisiv în sensul admisibilităţii acţiunii reclamantului, îl reprezintă dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 53/2008 privind Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, menţionate în considerentele deciziei de imputare, alături de prevederile art. 270 din Codul muncii, Potrivit art. 64 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, „parohul este administratorul întregii averi parohiale mobile şi imobile împreună cu Consiliul parohial, sub controlul Centrului eparhial, şi răspunde canonic-disciplinar şi administrativ-bisericesc în faţa acestuia, iar pentru administrarea şi gestionarea defectuoasă a averii bisericeşti răspunde în faţa instanţelor civile, în baza legislaţiei civile şi penale”.

Prin urmare, dispoziţiile art. 156 alin. (6) din statut, invocate de către pârâta-recurentă nu sunt incidente, câtă vreme această normă se referă la soluţionarea problemelor de disciplină internă, iar în speţă, decizia de imputare a fost emisă pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a reclamantului.

În raport de datele concrete ale speţei menţionate mai sus, de faptul că decizia  contestată a fost emisă în temeiul dispoziţiilor Codului muncii, de formalităţile efectuate privind înregistrarea activităţii în evidenţa Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei şi de dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, care, pentru litigiile ce sunt determinate de modul de administrare şi gestionare a averii bisericeşti, reglementează, în mod expres, competenţa instanţelor civile, ce soluţionează cauzele în baza legislaţiei civile, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a analizat cererea reclamantului prin prisma dispoziţiilor art. 164 din Codul muncii. Procedând în acest fel, instanţa de judecată nu vine în contradicţie cu normele de organizare şi funcţionare al unităţilor religioase de cult, care reglementează raporturi specifice unităţilor de cult şi nici cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat asupra dreptului de asociere al preoţilor în privinţa compatibilităţii cu normele convenţiei.

Faţă de dispoziţiile legale indicate în decizia de imputare cu privire la modalitatea de stabilire a prejudiciului şi procedura de recuperare a acestuia, Curtea a reţinut că pârâta nu a respectat prevederile art. 164 alin. (2) din Codul muncii, conform cărora nu se poate realiza nici o reţinere din salariu, cu titlu de daune, decât dacă s-a stabilit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, caracterul scadent, lichid şi exigibil al datoriei, astfel încât Decizia de imputare nr. 2010-E/2009, emisă de către Arhiepiscopia Ortodoxă Română Timişoara la data de 27.08.2009, este neegală.

Instanţa de fond nu a analizat existenţa sau inexistenţa prejudiciului pretins a fi produs, ci doar legalitatea emiterii deciziei de imputare, respectiv a procedurii de stabilire şi imputare a prejudiciului, astfel încât aprecierile asupra efectelor juridice ale angajamentului de plată şi ale Raportului nr. 1952/18.09.2009 sunt premature în cauză.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, prin sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti”, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive şi legislative, astfel cum a fost reglementată de Constituţie sau de o lege organică. În speţă, nu se poate reţine că instanţa de judecată a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat.

Accesul la instanţa civilă nu poate fi îngrădit pentru lipsa aprobării prealabile scrise a chiriarhului, prevăzută de art. 50 lit. e) din statut, deoarece dispoziţiile constituţionale garantează dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime. Codul de procedură civilă nu cuprinde o dispoziţie de invalidare a cererii reclamantului, respectiv de respingere a acesteia în situaţia absenţei unei astfel de aprobări.

Recursul a fost apreciat ca întemeiat cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii accesorii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8400 lei.

Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă permiteau instanţei de judecată să diminueze onorariul avocaţial achitat de către reclamant, avocatului angajat, în condiţiile în care constata că acesta este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii, de complexitatea cauzei ori de munca îndeplinită de avocat.

Având în vedere complexitatea cauzei, activitatea îndeplinită de avocat şi cuantumul prejudiciului din decizia de imputare, Curtea a considerat că suma de 5000 lei reprezintă un cuantum rezonabil al cheltuielilor de judecată, ce urmează a fi suportate de către pârâtă. Conform dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, culpa procesuală obligă la suportarea cheltuielilor de judecată, însă acestea trebuie stabilite într-un cuantum rezonabil, în raport de criteriile menţionate de norma juridică, astfel încât să se menţină un echilibru procesual, de natură a garanta, în cauză, dreptul la apărare al părţii care a pierdut procesul.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat de pârâtă şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 5000 lei către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale acordate în primă instanţă, menţinând în rest dispoziţiile hotărârii recurate. 

Totodată, instanţa a luat act de faptul că pârâta-recurentă nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs.