În raport de argumentele de legalitate retinute în primă instantă, nu există niciun impediment care să suspende cursul prescriptiei si care să permită evaluarea – după împlinirea termenului de trei ani calculat anterior datei sesizării tribunalului – a unor drepturi salariale.
În privin?a atribu?iilor de gestionar, salariatul face în acest caz confuzie terminologică, întrucât opera?iunile de gestionare cu care a fost însărcinat vizau exclusiv administrarea bunurilor din dotarea sta?iei pe care o conducea, fără a se pune în discutie îndeplinirea în principal a unei activită?i de primire, păstrare si de eliberare a vreunui reper din gestiune (bunurile fiind în realitate cele destinate bunei func?ionări a sta?iei meteorologice).
Plata unor sume cu titlu de spor salarial ori ca adaos la drepturile cuvenite cu acest titlu ?i stabilite prin contractul de muncă nu poate fi dedusă de către instan?a de fond ca fiind cuvenită angajatului, doar prin prisma atribuirii unor sarcini mai dificile ori mai multe decât pentru ceilal?i salaria?i; salariatului i se cuvin doar drepturile decurgând din contract sau, atunci când este cazul, din lege – iar în spe?ă nici contractul ?i nici legea nu îl îndreptă?esc pe reclamant să pretindă sumele indicate prin prezentul demers.
Plata unor sume cu titlu de spor salarial ori ca adaos la drepturile cuvenite cu acest titlu ?i stabilite prin contractul de muncă nu poate fi dedusă de către instan?a de fond ca fiind cuvenită angajatului, doar prin prisma atribuirii unor sarcini mai dificile ori mai multe decât pentru ceilal?i salaria?i; salariatului i se cuvin doar drepturile decurgând din contract sau, atunci când este cazul, din lege – iar în spe?ă nici contractul ?i nici legea nu îl îndreptă?esc pe reclamant să pretindă sumele indicate prin prezentul demers.
Prin urmare, împrejurarea că salariatul a acceptat să preia, odată cu postul de conducere, şi natura obligaţiilor specifice poziţiei gestionarului (reţinerea unei garanţii, semnarea unui angajament de plată, ţinerea inventarului), nu înseamnă că el s-a aflat într-un cumul de funcţii, nefiind dovedită existenţa unor raporturi distincte conform unui alt contract de muncă, în acest sens.
Decizia ICCJ – RIL nr. 1/2014
Art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii
Art. 1 din Legea nr. 22/1969
Prin sentin?a civilă nr. 3296/17.12.2015 a Tribunalului Constan?a – Sec?ia I civilă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 09.03.2004 – 02.08.2012 inclusiv, acestea fiind respinse ca prescrise.
A fost respinsă ca nefondată ac?iunea reclamantului […], formulată în contradictoriu cu intimata […].
Pentru a pronun?a această solu?ie, instan?a de fond a re?inut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti cuvenite ca urmare a muncii prestate în perioada 09.03.2004 – 31.10.2014 în funcţia de gestionar, pentru cumul de funcţii cu funcţia de Şef Staţie Hidrologică […]. Reclamantul ?i-a motivat aceste preten?ii pe faptul că în luna martie 2004 a participat la un concurs pentru ocuparea funcţiei de tehnician în cadrul Staţiei Hidrologice […] din cadrul Direcţiei Apelor Dobrogea Litoral Constanţa, iar în urma câştigării concursului a încheiat contractul individual de muncă nr. […]/08.03.2004.
În data de 09.03.2004 a fost aprobată numirea sa în funcţia de Şef Staţie Hidrologică […], iar la data de 11.03.2004 a încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă nr. […]/08.03.2004 prin care se modifica funcţia şi salariul, dar fără a se specifica nimic despre funcţia de gestionar.
Reclamantul a susţinut că a încheiat un alt contract individual de muncă cu nr. […]/31.12.2005, fiind specificate funcţia şi salariul de bază; asupra funcţiei de gestionar nu s-a specificat din nou nimic, atribuţiile de gestionare fiind menţionate ca un aspect neimportant în fişa postului. S-a mai arătat că salariatul a avut o gestiune care includea bunuri de mare valoare, iar activitatea a implicat o mare responsabilitate ?i atenţie mărită la întocmirea documentelor privind bunurile din gestiune.
Evaluând preten?iile formulate, Tribunalul Constan?a a aplicat sub un prim aspect dispozi?iile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, potrivit cu care se prescriu în termen de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune pretenţiile reclamantului, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.
În speţă, a arătat instanţa de fond, pretenţiile se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adausuri, astfel încât prin acţiunea înregistrată în data de 03.08.2015 nu se mai puteau pretinde drepturi născute mai înainte de 02.08.2012 (reclamantul solicitând aici drepturi băneşti începând cu data de 09.03.2004).
Raţiunea aplicării termenului de prescripţie pentru acţiunea în pretenţii este restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate şi stabilitatea raporturilor juridice.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a arătat că “dreptul la o instanţă” nu este absolut. El se pretează la limitări deoarece, prin însăşi natura sa, el impune o reglementare a statului care este liber să aleagă mijloacele pe care le va utiliza în acest scop.
Art. 6 alin. 4 C. civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Prin urmare, a arătat instanţa de fond, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă; în speţă, prescripţia extinctivă a început să curgă potrivit dispoziţiilor din reglementarea anterioară – Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care această reglementare se aplică prescripţiei respective sub toate aspectele (inclusiv în ceea ce priveşte caracterul de ordine publică al instituţiei).
În ceea ce priveşte îndrituirea instanţei de a invoca şi din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a arătat că se impune constatarea că în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014 a fost publicată Decizia Î.C.C.J. nr. 1 din 17 februarie 2014 (Decizia 1/2014) privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, în referire la invocarea de către instanţe, din oficiu ori de către părţi, după momentul procedural prevăzut de art. 2.513 din Codul civil, a excepţiei prescripţiei extinctive, în cazul prescripţiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinite şi, respectiv, neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil – 1 octombrie 2011.
Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursurilor, stabilind în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Pretenţiile reclamantului, având caracterul unor drepturi salariale, sub aspectul prescripţiei, le sunt aplicabile dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. c) din codul muncii, potrivit căruia cererea trebuia formulată în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
Asupra fondului preten?iilor, instan?a de fond a arătat că prin contractul individual de muncă nr. […]/31.12.2005 încheiat cu pârâta Administraţia Naţională „Apele Române” – Direcţia Apelor „Dobrogea-Litoral”, reclamantul […] a fost numit în funcţia de şef staţie la Staţia Hidrologică […], iar printr-un act adiţional cu nr. 20618/31.12.2005 a fost modificat şi salariul de bază lunar brut. Prin decizia nr. 253/31.10.2014 reclamantul a fost eliberat ulterior din funcţia de şef de staţie, fiind numit ca tehnician în cadrul Staţiei Hidrologice […].
La dosar au fost anexate fişele de post semnate de reclamant, din cuprinsul cărora reiese că obligaţia acestuia de a gestiona materialele, obiectele de inventar şi mijloacele fixe din dotarea staţiei hidrologice a constituit o sarcină de serviciu, nicidecum o funcţie separată de cea inserată în contractele individuale de muncă evocate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
S-a arătat că din modul de redactare a fişelor postului rezultă că activitatea gestionară a fost impusă de necesitatea îndeplinirii celorlalte sarcini şi responsabilităţi enumerate în sarcina reclamantului, fără de care acestea ar fi rămas un simplu deziderat.
Reclamantul a învederat că salariul său era mult mai mic decât al unor colegi cu funcţii echivalente care nu răspundeau de o gestiune, însă atâta vreme cât în contractul individual de muncă nu s-a inserat o clauză de stabilire a remuneraţiei pentru activitatea de gestionar, instanţa de fond a apreciat că nu poate complini voinţa părţilor folosind elemente extrinseci, care ţin de politica salarială pe care angajatorul o consideră ca fiind adecvată atingerii scopurilor sale.
Instanţa de fond a arătat totodată că în considerentele sentinţei civile nr. 1257/12.06.2015 pronunţate în dosarul nr. 675/118/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului, Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamantul conducea, coordona şi răspundea de întreaga activitate pe care o desfăşura personalul staţiei, având şi atribuţii privind gestionarea materialelor, obiectelor de inventar şi a mijloacelor fixe din dotare. Astfel fiind, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a reţinut legalitatea angajamentului de plată cu nr. 20987/16.10.2014 asumat de reclamant, fără ca acesta să opună compensaţia cu drepturile băneşti solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată.
A fost înlăturată ?i sus?inerea unor asemenea preten?ii în baza dispozi?iilor art. 35 din Codul muncii, pentru că acest text se referă la ipoteza unor contracte individuale de muncă distincte, caz în care angajatul beneficiază de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea, iar nu la atribuţii inserate în fişa postului, pe care salariatul le consideră ca fiind disproporţionate în raport cu remuneraţia stabilită.
Reţinând în concluzie că atribuţiile de gestionar au concurat în acest caz la realizarea sarcinilor de serviciu asumate de reclamant prin fişa postului, instanţa de fond a stabilit că nu se justifică teza cumulului de funcţii şi acordarea unor drepturi de natura celor solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, reclamantul […], care a sus?inut că se impune admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii ?i obligarea unită?ii pârâte la plata sumei totale care reprezintă 50% lunar la salariul de bază lunar pentru o atare func?ie, pe perioada 9 martie 2004 – 31 octombrie 2015, plată suplimentară corespunzătoare func?iei de gestionar.
Apelantul reclamant nu a fost în măsură să aducă vreo critică statuării date de instan?a de fond excep?iei prescrip?iei dreptului la ac?iune, singurele argumente în sus?inerea ideii unei incorecte dezlegări privind exclusiv fondul preten?iilor sale.
S-a arătat, a?adar, faptul că instan?a de fond s-ar fi limitat la a analiza doar respectarea dispozi?iilor legale, nu ?i modalitatea prin care conducerea ABADL Constan?a a eludat prevederile Legii nr. 22/1969 ?i care în art. 1 stipula că gestionarul este acel angajat care are ca atribu?ie principală de serviciu primirea, păstrarea ?i eliberarea de bunuri în administrarea, folosin?a sau de?inerea acestora.
Apelantul reclamant a sus?inut că, neplătindu-l ?i pentru această activitate, angajatorul a încălcat ?i prevederile Codului muncii, care nu a încheiat un contract de muncă ?i pentru func?ia de gestionar – câtă vreme cele două func?ii nu erau incompatibile (?ef de sta?ie ?i gestionar).
A fost criticat faptul că, de?i instan?a de fond a constatat că salariul său a fost mai mic decât cel al ?efilor de sta?ii Constan?a, Tulcea, Hidromarina Constan?a (care nu au avut în fi?a postului ?i atribu?ii de gestionar), această diferen?ă nu a contat în analiza făcută în primă instan?ă. Că aceste diferen?e mari atestă că apelantul nu a fost plătit ?i pentru atribu?iile func?iei de gestionar cu salariul din perioada 2004 – 2014.
Prin întâmpinare, intimata […] Constan?a a solicitat respingerea căii de atac. S-a sus?inut că nu pot fi re?inute criticile referitoare la îndrituirea vreunor plă?i peste termenul de prescrip?ie. În legătură cu fondul preten?iilor, s-a arătat că în calitatea sa de ?ef al sta?iei meteorologice Constan?a, reclamantul a avut ca atribu?ii principale ?i gestionarea materialelor, obiectelor de inventar ?i a mijloacelor fixe din dotarea sta?iei, ceea ce exclude ideea unui cumul de func?ii.
Intimata a solicitat să se observe că în toată această perioadă angajatul nu a avut obiec?ii în a semna în acest mod fi?a postului, cu atribu?iile din care reiese că a gestionat ?i bunurile pe care le-a avut în primire.
Cu privire la existen?a unor diferen?e salariale între reclamantul apelant ?i al?i ?efi de sta?ii meteorologice, intimata pârâtă a solicitat să se ia act de împrejurarea că salariile au fost stabilite individual, în urma negocierii cu salaria?ii, fa?ă de sarcinile de serviciu, cât îndeosebi în func?ie de pregătirea profesională (unii fiind ingineri speciali?ti cu pregătire în domeniu, fa?ă de reclamant, care are studii medii, tehnician cu studii postliceale).
Apelantul reclamant a formulat la rândul său răspuns la întâmpinare, arătând că nu vrea decât ,,dreptate’’; a fost adusă în discu?ie statuarea dată de instan?ele judecătore?ti în dosarul în care au fost anulate decizia ABADL ?i actul adi?ional de eliberare din func?ie, cu reducerea salariului (sentin?a nr. 559/12.03.2015).
Analizând criticile formulate, în raport de dispozi?iile art. 479 alin. 1 cod proc. civilă, se va re?ine că apelul este nefondat.
Instan?a de fond a motivat în largi considerente atât normele de drept substan?ial incidente, cât ?i maniera procesuală în care, în raport de statuările obligatorii ale instan?ei supreme în recurs în interesul legii (cu trimitere concretă la decizia 1/2014) judecătorii pot ?i sunt îndritui?i să invoce din oficiu excep?ia prescrierii dreptului la ac?iune pentru preten?iile născute sub imperiul Decretului 167/1958 – prescrip?ii începute ?i împlinite ori neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil.
Apelul nu vizează nici un considerent de nelegalitate a acestei dezlegări, partea reclamantă găsind de cuviin?ă să reitereze în preambulul căii de atac solicitarea de a-i fi admise toate preten?iile, inclusiv a celor născute pe perioada 9.03.2004- 2.08. 2012 inclusiv.
Or, din acest punct de vedere, Curtea de Apel Constan?a nu poate decât să subscrie la argumentele de legalitate re?inute în primă instan?ă, nefiind nici un impediment care să suspende cursul prescrip?iei ?i care să permită evaluarea – după împlinirea termenului de trei ani calculat anterior datei sesizării tribunalului – a unor asemenea drepturi.
Cum apelantul reclamant pretinde că angajatorul îi datorează anumite drepturi salariale pe perioada men?ionată, în mod corect a fost re?inută inciden?a art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii – normă specială în materia prescrip?iei, care însă în această ramură de drept nu se abate de la cea generală evaluată prin decizia de RIL sus-men?ionată.
Pe cale de consecin?ă, apelantul nu putea reitera, în apel, schimbarea solu?iei în legătură cu preten?iile pentru care legea nu mai asigură protec?ia în plan procesual – operând sanc?iunea prescrip?iei.
Cât prive?te critica referitoare la aten?ia conferită de instan?a de fond aplicării normelor de drept, iar nu situa?iei de fapt, Curtea reaminte?te apelantului reclamant că judecătorii sunt obliga?i să aplice legea la situa?ia de fapt rezultată din probele administrate. În spe?ă, probele administrate nu au relevat faptul că reclamantul ar fi fost angajat şi ca gestionar, în sensul dat de art. 1 din Legea nr. 22/1969, ci doar că i s-a stabilit ca atribu?ie de serviciu să ,,gestioneze mijloacele fixe ?i obiectele de inventar’’ pe care le avea în dotare la locul de muncă.
Instan?a de fond a explicat care este distinc?ia legală între atribu?iile gestionarului definit prin art. 1 din Legea nr. 22/1969, pe de o parte ?i atribuirea ca sarcină de serviciu, între altele, a celei de gestionare a bunurilor din dotare, pe de altă parte. Textul legii evocate este extrem de clar, în sensul că gestionar este angajatul ale cărui principale atribuţii de serviciu sunt primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia – acestea urmând a fi regăsite ca atare în contractul de muncă.
Apelantul a avut doar atribu?ii de a avea grijă de bunurile care constituiau dotarea sta?iei meteorologice, iar postul de?inut, de ?ef de sta?ie, îi conferea fără rezerve prerogativele de eviden?ă cantitativă ?i calitativă, de verificare, de între?inere ?i de solicitare de reparare (dacă era cazul) a acestor păr?i ale patrimoniului unită?ii angajatoare.
Salariatul face în acest caz confuzie terminologică, întrucât opera?iunile de gestionare cu care a fost însărcinat vizau exclusiv administrarea bunurilor din dotarea sta?iei pe care o conducea, fără a se pune în discu?ie îndeplinirea în principal a unei activită?i de primire, păstrare ?i de eliberare a vreunui reper din gestiune (bunurile fiind în realitate cele destinate bunei func?ionări a sta?iei meteorologice). Apelantul nu a făcut dovada că principala sa atribu?ie de serviciu a constat în primirea de bunuri pe note de recep?ie ?i pe avize de înso?ire a mărfurilor, în înregistrarea intrării lor în gestiune cu valoarea consemnată în documenta?ia de primire ?i în eliberarea bunurilor – reperelor – din gestiune, cu întocmirea de documente justificative. Mai mult, fiind vorba despre reglementarea dată de art. 35 Codul muncii, astfel cum a arătat ?i instan?a de fond, pentru a pretinde că salariatul se afla într-o situa?ie de cumul de func?ii acesta urma să dovedească faptul că au existat două contracte de muncă, pe func?ii distincte, fiecare cu atribu?ii ?i cu timp de lucru stabilit a fi alocat îndeplinirii obliga?iilor, cu drepturi salariale disociate în cadrul fiecărui raport juridic. Inserarea în cadrul contractului individual de muncă a anumitor atribu?ii de organizare a activită?ii salaria?ilor din subordine, de management ?i gestionare a bunurilor din dotare, a celor specifice de protec?ie împotriva incendiului, de protec?ie a muncii etc. nu echivalează cu încheierea concomitentă a mai multor contracte individuale de muncă pentru aceea?i persoană ?i cu na?terea, pentru angajator, a obliga?iei de a acorda un salariu distinct acestor activită?i sau un spor salarial, după caz.
Este motivul pentru care instan?a de fond a interpretat corect situa?ia de fapt, aplicând în egală măsură temeiurile în drept. Plata unei garan?ii ori acceptarea unei vinovăţii directe într-o situaţie de pierdere/ lipsă a unor bunuri predate nu constituie elemente suficiente pentru a dovedi existen?a unui cumul de func?ii, între care una dintre ele fiind cea de gestionar; situa?ia de fapt a relevat în acest caz doar conferirea unui cumul de atribu?ii (cele principale, legate de postul de conducere, cele secundare, privind dotarea sta?iei meteorologice), sarcini acceptate fără obiec?iuni de către angajat de-a lungul derulării raporturilor de muncă.
Apelantul sus?ine că solicită instan?elor judecătore?ti ,,să facă dreptate’’, însă această sintagmă nu înseamnă pentru judecător abaterea de la lege ?i de la principiile de drept care operează ?i în această materie, a raporturilor de muncă. A face dreptate nu înseamnă egalizarea salariilor între angaja?ii afla?i aparent pe aceeasi func?ie, câtă vreme atribu?iile lor efective sunt date prin contractele de muncă încheiate individual, prin negociere, când diferen?ele de drepturi pot fi determinate de pregătirea profesională, de încadrarea în grila de salarizare, de natura atribu?iilor date, de condi?iile specifice de muncă etc. – adică de elemente care fac posibilă stabilirea diferenţiată a drepturilor salariale şi exclud ideea discriminării.
În egală măsură, no?iunea de dreptate nu înseamnă nesocotirea clauzelor unui contract de muncă acceptat de către salariat (apelantul reclamant confirmând faptul că a rămas în serviciu în pofida nemul?umirilor avute), judecătorul nefiind în măsură să decidă peste acordul păr?ilor – cum corect a arătat ?i instan?a de fond.
Prin urmare, împrejurarea că salariatul a acceptat să preia, odată cu postul de conducere, şi natura obligaţiilor specifice poziţiei gestionarului (reţinerea unei garanţii, semnarea unui angajament de plată, ţinerea inventarului), nu înseamnă, cum corect a stabilit şi instanţa de fond, că el s-a aflat într-un cumul de funcţii, nefiind dovedită existenţa unor raporturi distincte conform unui alt contract de muncă, în acest sens. Însuşi salariatul a recunoscut faptul că angajatorul nu a achiesat la pretenţiile vizând stabilirea unui nou raport de muncă, iar în aceste condiţii aceste raporturi juridice – cu toate elementele pe care în mod firesc le conturează acordul de voinţe al părţilor – nu puteau fi create de instanţele judecătoreşti. De altfel, trimiterea făcută de instanţa de fond la statuările date prin sentinţa dispusă în dosarul 675/118/2015 al Tribunalului Constanţa este pe deplin lămuritoare pentru a clarifica poziţia angajatului în raporturile cu angajatorul, hotărârea respectivă arătând că prezumţia de culpă pentru lipsa unor bunuri aflate în gestiunea staţiei meteorologice este atrasă din atribuţiile de gestionare conferite prin fişa postului (iar nu dintr-un contract distinct de muncă, cu încadrare ca gestionar).
Fa?ă de toate aceste considerente, constatând că instan?a de fond a pronun?at o solu?ie legală ?i temeinică, pe temeiul art. 480 alin. 1 cod proc. civilă se va respinge apelul ca nefondat.
