Art. 584 Cod civil stabileşte că orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa.
Chiar dacă instanţa de fond stableşte linia de hotar pe amplasamentul deja existent, are obligaţia de a se pronunţa prin admitere asupra acestui capăt de cerere. Introducerea acestei acţiuni de către reclamanţi demonstrează că există un litigiu cu privire la linia de hotar existentă, iar faptul că au existat semne de hotar pe teren, faţă de care instanţa s-a putut orienta, determină pronunţarea soluţiei, în sensul stabilirii liniei de hotar raportat la aceste semne.
Este firesc ca instanţa să stingă în acest mod litigiul cu privire la grăniţuirea celor două proprietăţi, prin stabilirea liniei de hotar raportat la semnele de hotar reţinute, deoarece o altfel de soluţie, respectiv cea de respingere a acestui capăt de cerere duce la perpetuarea conflictului existent între părţi.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg. Jiu, sub nr. 14907/2004, reclamanţii G.C. D. L. şi G.C.C au chemat în judecată pe pârâţi C.I.G. şi C. A., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună grăniţuirea terenului silişte de casă, proprietatea lor indiviză în suprafaţă de circa 3700 mp, situat în intravilanul satului D, comuna R, jud. Gorj, cu o lăţime de circa 34 ml la şoseaua comunală şi care creşte până la lăţimea maximă de circa 46 ml, teren care se învecinează la N cu şoseaua comunală, la E cu terenul proprietatea pârâtului C.G. şi P.D, la S cu proprietateaP.D., iar la V cu proprietatea R.M., de terenul silişte de casă proprietatea pârâtuluiC.G., în suprafaţă de circa 1000 mp cu lăţimea la şoseaua comunală de circa 12 ml; obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de circa 2550 mp. pe care o ocupă din terenul precizat mai sus, terenul ocupat având forma literei L, cu lăţimea de circa 6,5 ml la şoseaua comunală pe o lungime de circa 40 ml, după care pârâţii ocupă întreaga lăţime a terenului care se învecinează la N cu şoseaua comunală şi restul proprietate reclamanţi, la E cu terenul proprietatea pârâtului C.G. şi P.D., la S cu proprietateaP.D., iar la V cu proprietatea R.M. valoarea terenului revendicat fiind de 5.000.000 lei ROL.
Au mai solicitat reclamanţii obligarea pârâţilor să desfiinţeze, pe cheltuiala lor, construcţiile şi plantaţiile executate cu rea credinţă pe terenul proprietatea lor, precum şi obligarea acestora în solidar la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii în indiviziune ai terenului silişte de casă precizat mai sus, dobândit prin moştenire legală de la bunicul lor patern, G.V., decedat la data de 9.03.1987, în baza certificatului de moştenitor nr.1002 din 26.10.1987, eliberat de Notariatul de Stat Judeţean Gorj, în dosarul succesoral nr.1154/1987, terenul figurând înscris la punctul 1,cu vecinătăţile corecte, iar suprafaţa de 900 mp este cu mult inferioară celei reale, întrucât autorul nu a avut înscrisă la poziţia sa de rol întreaga suprafaţă a terenului din punctul în litigiu.
Reclamanţii au mai arătat că pârâţii au ocupat în mai multe rânduri şi în mod progresiv din teren prin mutarea gardului despărţitor dintre cele două proprietăţi, profitând de faptul că nu au locuit şi nu locuiesc în localitate, incluzând în curtea lor un cireş, un nuc şi fântâna, astfel încât în prezent terenul ocupat de pârâţi este de 2550 mp, pe care refuză să-l lase liber, în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor.
Au mai precizat că pârâtul C.G. a dobândit, prin moştenire legală, de la mama sa, C.I.M., un teren silişte de casă în suprafaţă de 1000 mp cu lăţimea de 12 ml la şoseaua comunală, teren limitrof cu terenul proprietatea lor a cărui grăniţuire se solicită a fi făcută faţă de terenul reclamanţilor.
În cauză, pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii ca fiind neîntemeiată, arătând că, potrivit art.584 Cod civil, grăniţuirea este admisibilă numai atunci când nu există hotar, semn de hotar, ori atunci când nu s-a stabilit prin înţelegerea părţilor sau prin hotărâre judecătorească; întrucât este o acţiune petitorie implicând şi o revendicare, se cere ca reclamantul să-şi dovedească dreptul de proprietate; reclamanţii nu au avut niciodată în proprietate suprafaţa revendicată, atât timp cât din certificatul de moştenitor nr. 1002/1987 s-a recunoscut suprafaţa de 900 m.p.; hotarul dintre proprietăţi nu s-a modificat, fiind la fel ca acum 100 de ani , iar în anul 1988 pârâţii au înlocuit gardul vechi din scânduri necontestat cu un gard din plasă de sârmă, fără ca mama reclamanţilor să aibă obiecţiuni; cireşul ce are o vârstă de peste 60 de ani, nucul, de peste 40 de ani, sunt pe proprietatea pârâţilor şi fântâna a fost edificată pe hotar după cum era obiceiul locului; nu sunt reale afirmaţiile reclamanţilor, în sensul că ar fi pătruns în casa şi curtea autorului reclamanţilor, iar cauza degradării construcţiei este starea de paragină şi mizerie.
Pârâţii au mai arătat că proprietatea lor s-a extins prin actul de vânzare-cumpărare de terenuri situate în partea opusă vecinului G.V., respectiv spre Răsărit şi prin moştenire de la părinţii pârâtei, respectiv P.G. şi P.E., astfel că nu ocupă terenul reclamanţilor care i-au mai chemat o dată în judecată în anul 1997, ocazie cu care au revendicat o jumătate de metru.
Prin s.c. nr. 6502/27.0.2005, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu, a fost respinsă acţiunea civilă de faţă şi obligaţi reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, recurs soluţionat prin decizia civilă nr. 28/11.01.2006, pronunţată de Tribunalul Gorj, în sensul admiterii, casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că instanţa în mod greşit nu a pus în discuţia părţilor repunerea pe rol, precum şi cererea de suspendare formulată de reclamanţi, dispunând decăderea din probă a reclamanţilor privind expertiza pe care o încuviinţase, soluţionând cauza pe fond.
Cu prilejul rejudecării, cauza a fost înregistrată sub nr. 4882/318/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 2735/13.04.2007, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii G.D.L. şi G.C. împotriva pârâţilor C.I.G. şi C.A.
S-a stabilit linia de hotar dintre proprietăţile părţilor pe amplasamentul actualului gard din plasă de sârmă delimitat de punctele 2-23-24-25-26-27-18 din schiţa depusă la fila 155, anexă la raportul de expertiză, întocmit de ing. T.I. şi V.N., terenul reclamanţilor având la drumul comunal lăţimea de 27,50 m, iar al pârâţilor de 14,52 m, terenul reclamanţilor continuând cu următoarele lăţimi: de 28,58 m, în punctul 23( în apropierea mărului şi la 15,74 m de la punctul 2 ce reprezintă colţul de N – E al proprietăţii reclamantului), de 27,88 m la 16,14 m, distanţa de la punctul 23; lăţimea de 25,14 m, în punctul 15 şi de 17,55 m între punctele 26 – 18.
Au fost obligaţi pârâţii să ridice de pe terenul reclamanţilor stâlpul din ţeavă izolat, amplasat în colţul de N – E al proprietăţii reclamanţilor (materializat în schiţele depuse la filele 154 şi 155), precum şi bordura de ciment de pe distanţa de 0,46 m, amplasate de pârâţi pe proprietatea reclamanţilor între acest stâlp şi gardul actual, iar în caz de refuz au fost abilitaţi reclamanţii să efectueze lucrarea pe cheltuiala pârâţilor.
A fost respins capătul de cerere privind revendicarea.
Pârâţii au fost obligaţi, către reclamanţi, la cheltuieli de judecată în cuantum de 2100 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză a rezultat că pârâţii nu au ocupat din terenul reclamanţilor, iar actuala linie de hotar ce desparte proprietăţile părţilor în proces este corectă, linia de hotar dintre proprietăţile părţilor fiind stabilită pe amplasamentul actualului gard din plasă de sârmă, delimitat de punctele 2 – 23 – 24 -25 – 26 – 27 – 18 din schiţa depusă ca anexă a raportului de expertiză, terenul reclamanţilor având la drumul comunal lăţimea de 27,50 m, iar al pârâţilor lăţimea de 14,52 m.
S-a avut în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art.1075 Cod civ., fiind obligaţi pârâţii să ridice de pe terenul reclamanţilor stâlpul din ţeavă amplasat în colţul de N-E al proprietăţii reclamanţilor, precum şi bordura de ciment de pe distanţa de 0,46 m, amplasată de pârâţi pe proprietatea reclamanţilor între acest stâlp şi gardul actual.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele lor de apel, reclamanţii au arătat că greşit instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare şi grăniţuire, precizând totodată că, deşi experţii au constatat realitatea la faţa locului, au pus concluzii eronate.
Au susţinut apelanţii că instanţa de fond nu a manifestat rol activ pentru aflarea adevărului, apreciind că eronat au fost înlăturate depoziţiile martorilor pe care i-au propus şi nu a admis cererea lor privind efectuarea unei cercetări locale la faţa locului.
În motivele lor de apel pârâţii C.G. şi C.A., după ce au arătat că instanţa de fond a stabilit corect linia de hotar dintre cele două proprietăţi, au susţinut că eronat instanţa de fond a admis acţiunea în grăniţuire şi i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, deşi se impunea reducerea acordării acestor cheltuieli.
Tribunalul Gorj, prin decizia civilă nr. 354 A din 14.09.2007, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi pârâţi împotriva sentinţei civile nr.2735/13.04.2007, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu, în dosarul nr. 4882/318/2006.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Motivele de apel invocate de reclamanţi nu sunt întemeiate.
Faţă de primul motiv de apel invocat, tribunalul a apreciat că terenul în litigiu, în suprafaţă de 2550 m.p. având ca vecinii la N – drumul comunal, la S- S.C. şiP.M. , la V- teren deţinut de reclamanţi şi R.M. şi la E- teren deţinut de pârâţi, este împrejmuit pe laturile de vest, nord şi sud.
Susţinerea reclamanţilor nu este întemeiată avându-se în vedere că din măsurătorile efectuate s-a constatat că aceştia deţin o suprafaţă de 1199 m.p. faţă de 1177 m.p., cât exista în registrele cadastrale din 1986, rezultând o suprafaţă cu 299 m.p. mai mare decât suprafaţa înscrisă în certificatul de moştenitor nr.1002/2006, iar terenul proprietatea pârâţilor în suprafaţă de 3426 m.p. păstrează configuraţia realizată prin aerofotogramele realizate în anul 1986.
Prin raportul de expertiză s-a concluzionat că este corectă actuala linie de hotar ce desparte cele două proprietăţi şi anume gardul din plasă de sârmă delimitat de punctele 2-23-24-25-26-27-18 din schiţele anexe la raportul de expertiză, grăniţuirea reprezentând o operaţie de delimitare prin semne exterioare a liniilor dintre cele două proprietăţi învecinate, astfel că instanţa de fond a reţinut corect că o asemenea cerere este admisibilă chiar şi atunci când între proprietăţi există semne exterioare de delimitare, ori de câte ori acestea nu au fost stabilite prin înţelegerea părţilor sau prin hotărâre judecătorească
Cât priveşte celălalt aspect invocat de către reclamanţi, prin care au arătat că au fost înlăturate depoziţiile martorilor pe care i-au propus nu este întemeiat, instanţa de fond a soluţionat cauza având în vedere atât declaraţiile martorilor audiaţi cât şi concluziile raportului de expertiză .
Cu privire la aspectul invocat de reclamanţi privind refuzul instanţei de a efectua cercetarea locală, s-a apreciat că nici acesta nu este întemeiat, avându-se în vedere dispoz.art.215 Cod pr. civ. în care se arată că cercetarea locală se va dispune numai atunci când instanţa va socoti de trebuinţă pentru a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt.
Nici celălalt aspect invocat de reclamanţi, prin care au arătat că certificatul de moştenitor pe care l-au prezentat face dovada calităţii lor de proprietari nu este întemeiat, certificatul de moştenitor nu face dovada proprietăţii asupra terenului, ci doar face dovada asupra calităţii de moştenitor pe care o au reclamanţii.
Cu privire la apelul declarat de pârâţi, s-a constatat că şi acesta este neîntemeiat, deoarece la obligarea pârâţilor să achite reclamanţilor cheltuielile de judecată s-a avut în vedere disp.art.274 şi 277 Cod pr. civ.
În termen legal, au declarat recurs reclamanţiiG.D.L. , G.C. , prin procurator G.I. şi pârâţii C.I.G., C.A., criticând hotărârile pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanţii au considerat că în mod eronat a fost respinsă acţiunea în grăniţuire şi revendicare, atât timp cât pârâţii au fost obligaţi să ridice de pe proprietatea lor stâlpul şi bordura de ciment, montate abuziv de către aceştia; instanţa nu a cerut pârâţilor să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul litigiului, situaţie în care au fost încălcate dispoz., art. 129 alin.5 Cod pr. civ., în ceea ce priveşte obligaţia de rol activ al judecătorului; în mod greşit nu s-a administrat proba cu cercetarea locală, probă necesară pentru stabilirea realităţii, având în vedere că zona în care este situat terenul în litigiu era necooperativizată; certificatul de moştenitor constituie un act de proprietar şi nu de proprietate, iar autorul reclamanţilor nu a trecut întreaga suprafaţă la registrul agricol, deoarece nu avea posibilităţi materiale de achitare a taxelor.
Pârâţii au invocat în susţinerea recursului că există contradicţie între considerentele şi dispozitivul sentinţei civile, având în vedere că, reţinându-se corectitudinea liniei de hotar deja existentă, se impunea respingerea acţiunii în grăniţuire şi nu admiterea acesteia; art. 584 Cod civil stabileşte că în situaţia în care există semne de hotar clare, nu mai este necesară grăniţuirea; au fost încălcate dispoz. art. 584 Cod civil şi 274 Cod pr. civ., cu privire la cheltuielile de judecată pe care trebuie să le suporte fiecare parte în aceste acţiuni; nu s-a motivat de instanţa de apel de ce nu au fost acordate cheltuielile de judecată.
Atât reclamanţii şi cât şi pârâţii au formulat întâmpinări prin care au combătut motivele de recurs formulate de fiecare, s-a depus la dosar de către recurenţii reclamanţi: Ordonanţa din 10.01.2008, în dosarul nr. 4564/P/2007, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu, copii de pe plângerile penale împotriva martorilorS.C., S.S., împotriva unor persoanelor care au întocmit documentaţia cadastrală, împotriva experţilor tehnici care au efectuat raportul de expertiză în dosar, copii de pe declaraţiile de învinuiţi luate celor doi martori, iar pârâţii au depus acte care se aflau deja în dosar, respectiv înregistrarea în registrele agricole a terenurilor proprietatea lor.
Criticile formulate în ambele recursuri nu sunt întemeiate.
Aşa cum rezultă din inserarea motivelor de recurs, ambele recursuri se referă în primul rând la modul în care a fost soluţionat capătul de acţiune în grăniţuire formulat de reclamanţi.
Recurenţii reclamanţi sunt în eroare când afirmă că nu a fost admisă acţiunea în grăniţuire, deoarece, aşa cum rezultă chiar din motivele de recurs formulate de pârâţi şi din sentinţa pronunţată în cauză, acest capăt de cerere a fost soluţionat prin admiterea lui şi stabilirea liniei de hotar între cele două proprietăţi.
Faptul că linia de hotar nu a fost stabilită în modul în care au solicitat reclamanţii nu echivalează cu o nepronunţare a instanţei de fond asupra acestui capăt de cerere.
Art. 584 Cod civil stabileşte că, orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa, dispoziţii legale care sunt aplicabile în speţa de faţă.
Chiar dacă instanţa de fond a stabilit linia de hotar pe amplasamentul deja existent, avea obligaţia de a se pronunţa prin admitere asupra acestui capăt de cerere. Introducerea acestei acţiuni de către reclamanţi demonstrează că există un litigiu cu privire la linia de hotar existentă, iar faptul că au existat semnele de hotar pe teren, faţă de care instanţa s-a putut orienta, a determinat pronunţarea soluţiei, în sensul stabilirii liniei de hotar raportat la aceste semne.
Era firesc ca instanţa să stingă în acest mod litigiul cu privire la grăniţuirea celor două proprietăţi, prin stabilirea liniei de hotar raportat la semne de hotar reţinute, deoarece o altfel de soluţie, respectiv cea de respingere a acestui capăt de cerere, invocată de pârâţii recurenţi, ar fi dus la perpetuarea conflictului existent între părţi.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, se constată că instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoz. art. 480 Cod civil.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, constituind un mijloc juridic specific de apărare a dreptului de proprietate.
Reclamantul, în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară, trebuie să probeze că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, deoarece în favoarea pârâtului operează o prezumţie relativă de proprietate desprinsă din faptul posesiunii bunului. Proba dreptului de proprietate se face prin titlul de proprietate care poate să fie un act translativ sau declarativ şi revine această obligaţie reclamantului, conform art. 1169 Cod civil, potrivit căruia, cel care face propunerea înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
În speţa de faţă reclamanţii au invocat că sunt proprietarii unei suprafeţe de 3700mp, din care pârâţii au cotropit suprafaţa de 2250mp. Cu toate că li s-a pus în vedere să prezinte acte de proprietate asupra terenului, aceştia au depus la dosar numai un certificat de moştenitor din 26.10.1987, eliberat de pe urma defunctuluiG.V., decedat la 9.03.1987.
Este adevărat că certificatul de moştenitor constituie o dovadă deplină numai în ceea ce priveşte calitatea de moştenitor şi cotele de moştenire ce revin moştenitorilor, nu şi a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce formează masa succesorală.
Cu toate că recurenţii reclamanţi invocă în apărarea lor în motivele de recurs această situaţie juridică a certificatului de moştenitor, trebuie menţionat că nu au depus nici un fel de alt act sau început de dovadă scrisă din care să rezulte întinderea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren situată în vatra satului D, comuna R.
Certificatul de moştenitor a fost eliberat la 26.10.1987, dată la care era în vigoare Lg. 59/1974, lege prin care se stabilea că proprietatea asupra terenurilor nu se poate transmite decât prin succesiune. Aşa cum se precizează în acest certificat de moştenitor, menţionarea suprafeţelor de teren ce intrau în succesiunea defunctului era necesară în mod expres, deoarece numai ca urmare a acestei menţiuni moştenitorii puteau intra în posesia terenurilor agricole, în condiţiile speciale impuse de Lg. 59/1974.
Cum nu există nici un alt act sau alte menţiuni cu privire la suprafaţa de teren deţinută de defunctulG.V., autorul reclamanţilor recurenţi, în vatra satului D, comuna R, în mod temeinic instanţa de fond s-a raportat la această suprafaţă de teren de 900mp, ca fiind cea asupra căreia reclamanţii justifică existenţa unui drept de proprietate transmis prin succesiune.
De altfel, chiar prin motivele de recurs (pct. 10) se face menţiunea expresă că terenurile nu au fost trecute în registrul agricol, situaţie în care reclamanţii nu au putut efectua nicio altă probă cu privire la întinderea dreptului de proprietate.
Raportat la întinderea dreptului de proprietate demonstrat de reclamanţi, se constată că atât în raportul de expertiză întocmit de expertul M.M. cât şi în raportul de expertiză întocmit de V.N. şi T.I., s-a constatat că reclamanţii deţin în fapt o suprafaţă de teren de 1199mp, deci cu un plus de 229mp faţă de suprafaţa de 900mp justificată, iar configuraţia terenului deţinută de părţi în prezent se păstrează aceeaşi cu cea rezultată din analiza planului cadastral al zonei în litigiu, realizat prin aerofotogrametie, în anul 1986, deci cu un an anterior eliberării certificatului de moştenitor.
De asemenea din constatările experţilor de la faţa locului rezultă că între gardul de la faţadă al reclamanţilor şi pârâţilor există o diferenţă de nivel, în sensul că cel al reclamanţilor este mai sus decât cel al pârâţilor. Această diferenţă de nivel este vizibilă şi în fotografia depusă la dosar, la fila 100, (datând din 1972) şi este vizibilă şi în fotografia depusă la fila 81, în ambele fotografii pe această diferenţă de nivel aflându-se de fapt gardul despărţitor între cele două proprietăţi.
Având în vedere că în primul rând reclamanţilor le revenea obligaţia de a dovedi existenţa dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, nu are relevanţă juridică în cauză faptul că pârâţii nu au depus acte prin care să justifice în totalitate dreptul de proprietate asupra terenului deţinut în fapt. Aşa cum s-a arătat mai sus, faptul posesiei constituie o prezumţie de proprietate în favoarea pârâţilor, atât timp cât reclamanţii nu îşi demonstrează propriul drept de proprietate, iar potrivit rapoartelor de expertiză rezultă că toate părţile deţin suprafeţe mai mari decât cele existente în acte.
Raportând speţa la dispoziţiile legale menţionate, la principiile de drept de asemenea reţinute, se constată că nu prezintă relevanţă juridică faptul că doi dintre martori, respectiv S.C. şi S.S. au fost sancţionaţi prin aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ pentru mărturie mincinoasă în acest dosar. Declaraţiile celor doi martorii au fost contradictorii în ceea ce priveşte relatarea unor dimensiuni a terenurilor părţilor, or, aşa cum s-a menţionat mai sus, dovada dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare se face cu un titlu de proprietate declarativ sau constitutiv şi nu pe baza declaraţiilor de martori.
În speţă, s-a invocat ca mod de dobândire a dreptului de proprietate succesiunea, un mod originar de dobândire a acestui drept, dar reclamanţii nu au dovedit că autorul lor le-a transmis prin succesiune o suprafaţă de teren în intravilan mai mare decât cea menţionată în certificatul de moştenitor, respectiv de 900mp. Oricum declaraţiile celor doi martori nu aveau caracter determinant în pronunţarea soluţiei, deoarece aceasta trebuia să se întemeieze pe întreg ansamblu probatoriu, aşa cum s-a şi procedat de altfel.
De altfel, şi în şedinţa publică de astăzi, procuratoarea reclamanţilor (mama acestora) a precizat că în afară de certificatul de moştenitor nr. 1002/1987 nu mai deţine alte acte din care să rezulte că suprafaţa de teren provenită de la socrul său era mai mare de 900mp decât a fost menţionată în certificatul de moştenitor.
S-a susţinut de către recurenţi că pe terenul ce face obiectul litigiului s-a aflat casa bunicului lor care a fost demolată şi că experţii au constatat că această casă se află în terenul revendicat. Într-adevăr, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor pe terenul de 900mp a existat o casă cu 3 camere, însă, aşa cum reiese din schiţele întocmite pentru individualizarea terenului ocupat de reclamanţi şi terenului ocupat de pârâţi pe terenul ocupat de reclamanţi există o fundaţie de casă, demolată în prezent, (fila 148 dosar fond). Faptul demolării acestei construcţii sau a autoruinării ei nu este de natură a demonstra în vreun fel dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului, aşa cum susţin reclamanţii prin motivele de recurs (pct. 7).
Nu se impunea efectuarea unei cercetări locale de instanţe atât timp cât s-au efectuat expertize topometrice pe baza actelor deja existente în dosar, având în vedere că şi instanţa de judecată nu putea să constate o altă situaţie de fapt în afara actelor de proprietate existente în dosar. Instanţa a avut rol activ în stabilirea stării de fapt, conform art. 129 Cod pr. civ., fiind administrat un amplu probatoriu atât testimonial cât şi prin expertize tehnice de specialitate şi acte.
În ceea ce priveşte respingerea acţiunii în revendicare raportat la faptul că pârâţii au fost obligaţi să ridice un stâlp şi o bordură de ciment, se constată că soluţia este legală, având în vedere că terenul pe care se află acest stâlp şi bordură de ciment se află în posesia efectivă a reclamanţilor, situaţie în care în mod legal instanţa a obligat pârâţii să ridice aceste lucrări pentru a nu tulbura în vreun fel proprietatea reclamanţilor, făcând aplicarea dispoz. art. 1075 Cod civil.
Este reală susţinerea pârâţilor recurenţi că, potrivit dispoz. art. 274 Cod pr. civ., cheltuielile de judecată în caz de grăniţuire se suportă de proprietari în mod egal, însă, în speţă, instanţa a avut în vedere această dispoziţie legală, onorariile de expertiză fiind stabilite de la început în cotă proporţională pentru toate părţile, iar cheltuielile de judecată acordate s-au raportat la capetele de acţiune admise şi la onorariile de avocat achitate.
Urmează ca, în considerarea celor expuse şi aplicând art. 312, alin.1 Cod pr. civ., să se respingă ca nefondate ambele recursuri.
1
