Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Câmpina sub nr. 522/204/2007 reclamantii xxxxxxxxxxx> au chemat în judecata pe pârâtii xxxxxxxxxx solicitând instantei ca, prin sentinta ce se va pronunta, sa procedeze la granituirea proprietatilor
în motivarea cererii, reclamantii au aratat ca detin mai multe terenuri. Terenul din punctul Acasa est€ posedat de reclamantul xxxxx, iar juridic are la baza titlul de proprietate xxxxxx. Cu consimtamântul lor, xxxx> înstrainat fiicei sale, pârâta xxxxxxxxsi ginerelui sau, suprafata totala de 450 mp prin contractele xxxxxxx.
în drept, a invocat art. 584 si urm. C.cv..
Prin întâmpinarea formulata, pârâtii au sustinut ca între parti nu exista conflict cu privire la delimitarea proprietatilor, delimitare realizata de xxxxxx prin construirea gardului din scândura. Având în vedere ca granituirea reprezinta o operatiune de delimitare prin semne exterioare a doua proprietati vecine, ce apartin unor proprietari diferiti, delimitare care in cazul de fata exista deja, pârâtii au solicitat respingerea cererii ca nefondata.
în drept, a invocat art. 115 C.pr.cv..
în dovedirea sustinerilor, partile au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatorii, martori, expertiza, probe încuviintate de instanta.
Analizând cererea, instanta constata ca aceasta este inadmisibila, motiv pentru care o va respinge ca atare.
In luarea acestei solutii, instanta nu are în vedere sustinerile vadit neîntemeiate ale pârâtilor prin avocat, in sensul ca actiunea nu poate fi promovata pentru ca ar exista deja un gard, gard care ar fi fost ridicat chiar de catre reclamant si ca aceasta linie ar fi reiesit si din raportul de expertiza efectuat in cauza.
Practica majoritara a instantelor, sustinuta si de practica instantei supreme, este in sensul ca actiunea in granituire poate fi promovata chiar daca limitele dintre terenurile limitrofe s-ar stabili pe linia actuala de hotar, chiar daca între proprietatile învecinate ar exista semne exterioare de delimitare, atâta timp cât exista îndoieli ca ar fi amplasate pe traseul hotarului dintre proprietati, tocmai in vederea curmarii controversei create.
Cu toate acestea, instanta constata ca actiunea de granituire astfel cum a fost promovata este inadmisibila si instanta nu poate intra pe fondul sustinerilor partilor pentru ca in fapt, reclamantii cer si parte din terenul limitrof pe care vecinii, pârâti din cauza, ar detine-o fara drept, astfel ca, in fapt, se ridica probleme de revendicare, actiune cu care instanta nu a fost învestita si asupra careia nu se poate pronunta.
Astfel si fostul Tribunal Suprem si actuala ICCJ au stabilit ca, in sensul art. 584 C.pr.cv, granituirea constituie o operatiune de delimitare prin semne exterioare a limitelor dintre proprietati învecinate. în caz de conflict, ea se realizeaza pe cale judecatoreasca nu numai atunci când între proprietati nu au existat niciodata semne exterioare de hotar, ci si atunci când atare semne exista, dar sunt controversate, situatie în care implica si o revendicare (Tribunalul Suprem sentintele civile 1303/1982, 781/19779, 255/1982, ICCJ – 713/1992), cele doua actiuni fiind strâns corelate si exercitate împreuna.
In acelasi timp nu se mai poate pleca de la ideea ca o hotarâre în actiunea în granituire nu are autoritate de lucru judecat în privinta întinderii dreptului de proprietate al partilor, producând efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce apartin partilor, nu si cu privire la însusi dreptul real, astfel ca oricare dintre parti ar putea sa introduca ulterior o actiune în revendicare privind o suprafata determinata de teren, fara a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotarârii ce s-a pronuntat în actiunea în granituire.
Conform art. 20 din Constitutia României, legislatia nationala trebuie interpretata în concordanta cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte, iar, în situatia existentei unor neconcordante, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.
Or, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, a statuat si in cauza SC Pilot Service C. României din iunie 2008 ca obligatia de a executa o hotarâre nu se limiteaza la dispozitiv, învederând ca articolul 6 § 1 din Conventie nu face nici o distinctie între hotarârile prin care se admite actiunea si cele prin care se respinge actiunea si ca indiferent de rezultat, hotarârea trebuie sa fie respectata si aplicata si a reamintit ca în cauza Zazanis si altii c. Greciei a statuat ca obligatia de a executa o hotarâre nu se limiteaza la dispozitivul acesteia, iar autoritatile nu pot împiedica si cu atât mai mult nu pot repune în discutie fondul problemei solutionate prin hotarârea judecatoreasca.
De asemenea, in cauza Amuraritei c. României din septembrie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reamintit ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Conventiei, principiu enuntat în preambulul Conventiei.
Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca solutiile definitive date de instantele judecatoresti sa nu mai poata fi contestate (Brumarescu c. României, § 61).
Pentru respectarea acestui principiu, statele trebuie sa depuna diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe si sa interzica redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeasi problema (a se vedea mutatis mutandis, Gjonbocari si altii c. Albaniei § 66).
In cauza Amuraritei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a remarcat ca terenul situat în locul numit „B” a facut obiectul a trei litigii în care a fost parte si reclamantul si V., respectiv: actiunea în anularea schimbului, actiunea având ca obiect partajul succesoral dupa M.V. si actiunea în revendicare.
Curtea a apreciat ca instantele ar fi trebuit sa tina cont de constatarile de fapt din procedurile judiciare anterioare, cu privire la situatia terenului din locul numit „B”. Repunerea în discutie a situatiei solutionate prin hotarâri judecatoresti definitive, în procedura având ca obiect actiunea în revendicare, arata Curtea, nu poate fi justificata prin prisma ari 6 § 1din Conventie (a se vedea mutatis mutandis, Riabykh c. Rusiei, § 52). Instantele sesizate cu actiunea în revendicare, ar fi trebuit sa tina cont de probele pe care partile le-au administrat în procedurile anterioare în care s-a solutionat definitiv problema suprafetei de 1600 mp teren si nu ar fi trebuit sa mai repuna în discutie constatarile jurisdictiilor anterioare.
In concluzie, Curtea EDO retinând în esenta ca instantele nu au respectat dreptul partii la un proces echitabil, a constatat încalcarea art. 6 § 1 din Conventie in acea cauza.
In aceste conditii, fata de dispozitiile art. 6 din CEDO aplicabile in baza art. 20 din Constitutie, având în vedere ca in prezenta cauza, dupa cum am aratat mai sus, au fost ridicate probleme cu privire la însusi dreptul de proprietate al partilor, ca reclamantii au învederat in fata instantei ca nu renunta la pretentiilor lor, ca doresc sa le fie respectat dreptul de proprietate, ca pârâtii le-ar fi încalcat dreptul de proprietate, ba mai mult se propusese si o solutie prin care reclamantii se aratau dispusi sa cedeze o parte din terenul de pe linia 17-16 pe schita de plan anexa la raportul de expertiza pârâtilor, ceea ce ar fi presupus nu numai ca instanta sa se pronunte pe ceva ce nu s-a solicitat expres de catre reclamantii, dar si sa se dea pârâtilor mai mult decât au cerut prin întâmpinarea si apararile formulate, instanta constata nu ar putea sa se pronunte in mod indirect pe toate aceste aspecte si sa procedeze la o analiza a drepturilor partilor, a titlurilor lor de proprietate decât asa cum prevede legea în cadrul unei actiuni in revendicare, care insa nu a fost promovata de reclamanti, si nu in cadrul unei simple actiuni în granituire cu care de fapt a fost investita.
Ori de câte ori se ridica probleme cu privire la însusi dreptul real, situatia implica, asa cum am aratat si mai sus, si o revendicare, actiune care însa nu a fost formulata in cauza, astfel ca instanta, in conformitate cu art. 129 alin. 6 C.pr.cv care consacra principiul disponibilitatii in materie civila, nu are dreptul sa se pronunte.
Neputând face o analiza indirecta cu privire la dreptul de proprietate al partilor, desi partile îsi contesta reciproc acest drept, instanta constata ca actiunea doar in stabilirea hotarului dintre cele doua terenuri limitrofe este inadmisibila.
Nu se poate sustine ca printr-o astfel de hotarâre s-ar încalca dreptul la un proces echitabil al partilor sau rolul activ al instantei.
Conform art. 129 alin. 6 C.pr.cv, instanta se pronunta numai în limitele in care este învestita, adica, in prezenta cauza cu o cerere de granituire. Instanta nu are dreptul ca, din oficiu, sa procedeze la o largire a cadrului procesual din punctul de vedere al obiectului sau al partilor, cadrul procesual fiind stabilit de catre reclamant, care mentioneaza în cererea de judecata persoanele cu care întelege sa se judece si obiectul cererii, adica ceea ce pretinde, asa cum a decis si înalta Curte de Casatie si Justitie inclusiv prin decizia 771/2008.
De asemenea, instanta a pus in vedere reclamantilor prin avocati si la termenul din 16.10, ca sustinerile si argumentele lor, mai ales prin obiectiunile pe care Ie-a formulat mereu la expertiza, sunt de fapt argumente in sustinerea unei actiuni in revendicare, fara însa ca reclamantii sa învedereze ca înteleg sa îsi completeze sau sa îsi modifice actiunea in sensul ca solicita si revendicare, respectiv obligarea pârâtilor la respectarea dreptului sau de proprietate. Instanta nu putea sa faca mai mult de atât si sa spuna partii ce sa faca în dosar, in caz contrar ajungând la încalcarea principiului egalitatii armelor si la prejudicierea intereselor celeilalte pati.
Nici Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu a retinut încalcarea de catre stat a dispozitiilor Conventiei si a drepturilor omului, intr-o situatie asemanatoare in cauza Cretu c. României (iulie 2008).
Astfel in cauza Cretu c. României (iulie 2008) CEDO a constatat ca, desi reclamantii au avut cunostinta despre pretentiile unei alte persoane cu privire la un teren, nu l-au introdus în cauza nici în actiunea în constatare, nici în actiunea în anularea ordinului prefectului si nici în actiunea prin care au solicitat înscrierea dreptului lor de proprietate în registrul agricol, situatie în care instantele nationale au avut pentru prima data ocazia sa asculte si parerea acestuia doar cu ocazia solutionarii actiunii în revendicare când au putut sa compare pretentiile contradictorii ale partilor cu privire la terenul în litigiu. Curtea a concluzionat ca, desi Statul nu a efectuat el însusi demersuri pentru introducerea în cauza a lui G.C., si-a îndeplinit de fiecare data obligatiile pozitive ce-i reveneau sub aspectul Conventiei, aratând ca exista un tert care are drepturi asupra terenului în
litigiu. Prin urmare, în speta Curtea a decis ca nu au fost încalcate dispozitiile Conventiei Europene a Drepturiloi Omului.
Plecând de la acelasi rationament, aplicabil in prezentul dosar în ceea ce priveste obiectul cauzei instanta a pus in vedere reclamantilor prin avocat spre ce duc toate sustinerile si apararile si obiectiunile lor si respectiv, obiectul cauzei, dar acestia au mentinut limitele cauzei in actiune în granituire.
Pentru toate aceste motive, constatând ca in cauza se pun in fapt si probleme cu privire la dreptul d€ proprietate, probleme de revendicare, dar ca aceasta actiune de revendicare nu a fost formulata in cauza; instanta va respinge cererea de granituire formulata de reclamanti ca inadmisibila.
Fata de dispozitiile art. 274 C.pr.cv, instanta va lua act ca pârâtii nu au solicitat cheltuieli de judecata
