În mod corect a reţinut prima instanţă că depăşirea de către pârât a termenului legal de şedere în străinătate nu îi este imputabilă acestuia.
Potrivit art. 38 lit. a din Legea nr. 248 /2005 , luarea măsurii menţionate nu este obligatorie, ci facultativă, urmând a se aprecia în fiecare caz în parte dacă se impune sau nu să se ia măsura respectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 1485 din 9 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 1216/2006, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva pârâtului F. L., prin care s-a solicitat să se dispună restrângerea exercitării de către pârât a dreptului la libera circulaţie pentru o perioadă de cel mult trei ani.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate şi în consecinţă, admiterea cererii de transformare a măsurii de suspendare temporară a dreptului de folosire a paşaportului în măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe teritoriul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene cu excepţia celor cu privire la care va face dovada că are drept de intrare.
Pârâtul F. L. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea apelului, invocând faptul că sentinţa pronunţată de tribunal este legală şi temeinică şi a avut în vedere reglementările în vigoare la data la care a fost returnat din Franţa. Astfel, la data respectivă (21 decembrie 2005) erau în vigoare exclusiv prevederile OG nr. 65/1997. Faţă de măsura luată în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 544/2004, pârâtul a depus plângere administrativ ă prealabilă împotriva suspendării dreptului de a folosi paşaportul, până la data de 21 decembrie 2006, comunicată prin adresa nr. 9528672 din 28 decembrie 2005, emisă de Instituţia Prefectului judeţului Harghita, prin care a solicitat acestei instituţii reexaminarea cererii de folosire a paşaportului. Ca răspuns la această plângere s-a redus perioada respectivă la 6 luni şi în schimb reclamanta a solicitat prelungirea perioadei suspendării fără ca această posibilitate să fi fost prevăzută în vreun act normativ.
Pârâtul a considerat că nu i se pot aplica sancţiuni de genul suspendării dreptului de a folosi paşaportul, care nu erau în vigoare la data returnării. Pe de altă parte, reclamanta a ignorat principiul neretroactivităţii legii, dorind să extindă sancţiunea la trei ani, în loc de 12 luni, cât era prevăzut în actul normativ în vigoare la data returnării.
Pârâtul a susţinut că temeiul juridic privind suspendarea dreptului de folosire a paşaportului timp de un an a fost greşit arătat în adresa Instituţiei Prefectului judeţului Harghita, deoarece depăşirea termenului de şedere în Franţa nu se încadrează în criteriile stabilite de art. 14 alin. 1 lit. e din OG nr. 65/1997. Pe de altă parte, depăşirea termenului de şedere în Franţa nu a avut loc în circumstanţele care a avut drept consecinţă returnarea sa din această ţară, deoarece a stat doar 45 de zile, timp în care pârâtul a executat anumite lucrări de construcţii montaj, în baza unui contract de execuţie case din lemn, fiind delegat din partea firmei SC A. SRL.
Pentru ca în baza art. 14 alin. 1 lit. e din OG nr. 65/1997 să se poată dispune suspendarea dreptului de a folosi paşaportul, ar fi fost nevoie ca pârâtul să fi săvârşit în ţară sau în străinătate fapte de natură să aducă atingere siguranţei naţionale, menţinerii ordinii publice, protecţiei sănătăţii sau moralei, ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altei persoane, care sunt stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau fac obiectul urmăririi penale. De asemenea, măsura respectivă se putea lua şi în cazul în care pârâtul ar fi săvârşit fapte de cerşetorie, constatate potrivit legii sau dacă returnarea a operat în baza acordului de readmisie încheiate de România, însă în speţă depăşirea termenului de şedere nu se încadrează în prevederile legale menţionate şi prin urmare, măsura a fost greşit luată.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel şi în raport de efectul devolutiv al apelului şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2006 la Tribunalul Harghita reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, cu sediul în Bucureşti, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul F. L., să se dispună restrângerea dreptului de liberă circulaţie al pârâtului pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cererea fiind întemeiată pe prevederile art. 38, 39, 55 din Legea nr. 248/2005.
Din actele dosarului rezultă că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 21 decembrie 2005 pentru şedere ilegală, returnarea acestuia făcându-se în baza Acordului dintre România şi Franţa privind readmisia persoanelor, aprobat prin HG nr. 278/1994.
La data luării acestei măsuri împotriva pârâtului era în vigoare OG nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor în România şi în conformitate cu prevederile art. 14 alin. 1 lit. e din acest act normativ s-a dispus suspendarea dreptului de folosire a paşaportului pentru o perioadă de un an.
Ulterior durata măsurii de suspendare a dreptului de folosire a paşaportului a fost redusă la 6 luni. În acest sens s-a făcut aplicarea prevederilor art. 55 alin. 1 lit. c din Legea nr. 248/2005, conform cărora măsurile de suspendare a dreptului de a folosi paşaportul, dispuse în temeiul art. 14 alin. 1 lit. e din OG nr. 65/1997, încetează de drept la data intrării în vigoare a legii respective, cu excepţia celor dispuse cu privire la cetăţenii români returnaţi în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state, care rămân în vigoare pentru o perioadă de 6 luni. Art. 55 alin. 1 lit. c din Legea nr. 248/2005 prevede, de asemenea, că înainte de expirarea termenului de 6 luni, măsura suspendării dreptului de a folosi paşaportul poate fi transformat în măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, în condiţiile prevăzute de art. 39 alin. 1 şi 3-8 din lege.
Din probele administrate în cauză, astfel cum a reţinut şi prima instanţă reiese că între S.C. A. SRL, cu sediul în Ciumani, în calitate de executant şi numitul M. P., domiciliat în Franţa, în calitate de beneficiar, s-a încheiat un contract de executare, conform căruia societatea menţionată s-a obligat să execute în favoarea beneficiarului o casă din lemn, montajul acesteia urmând să fie realizat de executant. Pârâtul a fost delegat din partea S.C. A. SRL să asigure lucrările de montaj. Din contractul încheiat de părţi rezultă că beneficiarul s-a obligat ca în situaţia în care lucrătorii executantului se deplasează în ţara de origine a beneficiarului, acesta din urmă se obligă să asigure toate condiţiile pe care le impune legislaţia statului său.
În această situaţie, instanţa de apel apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de apel că depăşirea de către pârât a termenului legal de şedere în străinătate, respectiv neîndeplinirea condiţiilor legale pentru şedere în Franţa nu îi este imputabilă acestuia.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că prin art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 se prevede că în cazul în care o persoană a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate cu privire la acea persoană. Prin urmare, într-un asemenea caz luarea măsurii menţionate nu este obligatorie, ci facultativă, urmând a se aprecia în fiecare caz în parte dacă se impune sau nu să se ia măsura respectivă.
În speţă, având în vedere condiţiile în care s-a deplasat pârâtul în străinătate, fiind delegat din partea S.C. A. SRL pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de execuţie la care s-a făcut referire mai sus şi, totodată, având în vedere circumstanţele în care termenul de şedere în Franţa a fost depăşit, instanţa de apel apreciază că nu se justifică restrângerea dreptului la libera circulaţie în străinătate a pârâtului, astfel cum s-a solicitat de către reclamantă. Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond a respins cererea introductivă.
Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, instanţa de apel a reţinut că sentinţa atacată este legală şi temeinică şi în consecinţă, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, raportat la art. 55 şi 39 din Legea nr. 248/2005, apelul declarat de reclamantă urmează să fie respins.
