Prin sentinţa civilă nr. 139/C din 28.01.2015 a Tribunalului Braşov (Dosar nr. **/62/2014) a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, excepţie unită de instanţă cu fondul; respinsă acţiunea civilă formulată, precizată şi completată de reclamanţii BCN, RML în contradictoriu cu pârâta Banca S.A. şi persoanele chemate în judecată CIS, CA, CI, CIR, GV şi GC şi obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei Banca SA suma de 5.684,36 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanții au chemat în judecată pârâta Banca S.A., solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute parţiale a contractului de credit ipotecar bancar nr., în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă autentificat sub de BNP IF şi ID pentru lipsa obiectului precis determinat.
La data de 04.02.2013 reclamanţii şi-au precizat şi completat cererea de chemare în judecată, arătând că, pe lângă petitele iniţiale, solicită instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei privind posibilitatea unităţii bancare de a ajusta/modifica în mod unilateral rata dobânzii curente în funcţie de dobânda de referinţă variabilă, cuprinsă în art. 5 din contractul de credit şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a clauzei menţionate în acest petit ; să constate caracterul abuziv al clauzei privind dobânda anuală efectivă, fiind o valoare procentuală (8,59% pe an) fără corespondent în economia contractului, cuprinsă în art. 6 din convenţie şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a clauzei menţionate ; să constate caracterul abuziv al clauzei privind posibilitatea unităţii bancare de a modifica unilateral cuantumul dobânzii curente în funcţie de evoluţia restituirii împrumutului, cuprinsă la art. 7 din contract, fiind vorba de o penalitate contractuală deghizată şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a clauzei menţionate; să se constate caracterul abuziv al clauzei privind posibilitatea unităţii bancare de a modifica unilateral cuantumul dobânzii majorate în funcţie de evoluţia restituirii împrumutului cuprinsă la art. 8 din contract, fiind vorba de o a doua penalitate contractuală deghizată şi, pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea absolută a acestei clauze; să se constate nulitatea absolută parţială în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, ca „garanţi cu ipotecă” a contractului de credit pentru lipsa totală de consimţământ, nefiind asumat în ceea ce priveşte condiţiile generale de creditare, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din data de 07.05.2014, în temeiul dispoziţiilor art. 57 C.proc.civ., reclamanţii au formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, co-semnatarii contractului de credit nr. încheiat cu Banca S.A., persoane care au dobândit calitatea de intervenienţi în interes propriu, conform art. 58 C.proc.civ.
În fapt, instanţa a reţinut că la data de 30.03.2007 s-a încheiat între Banca pe de o parte, CIS în calitate de împrumutat şi CIR, GV, GC, în calitate de coplătitori, BCN şi BML în calitate de garanţi cu ipotecă, CA şi CI în calitate de garanţi cu ipotecă, pe de altă parte, contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. , prin care Banca a acordat împrumutatului un credit în sumă de 150.000 Euro, credit acordat pe o perioadă de 300 de luni.
Reclamanţii au calitatea de garanţi ipotecari, care au încheiat cu intimata Banca S.A. contractul de ipotecă autentificat sub nr. de Biroul Notarilor Publici Asociaţi IF şi IDF, potrivit căruia reclamanţii s-au obligat să garanteze împrumutul în valoare de 150.000 Euro plus dobânzile aferente şi alte costuri şi comisioane, precum şi cheltuielile de orice fel legate de recuperarea tuturor sumelor datorate şi cheltuieli de judecată, inclusiv cele legate de executarea silită, acordat de Bancă prin contractul de credit nr. Garanţii ipotecari au constituit astfel în mod valabil în favoarea Băncii o ipotecă de rang II asupra imobilului proprietatea lor, apartament nr. 33, situat în Braşov, compus din 3 camere şi dependinţe, cu cota de 12/415 din PUC.
Cu privire la cererilor reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5, 6, 7, 8 și 9 din contractul de credit bancar nr. 80781/30.03.2007, instanța reține că reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât nu fac parte din categoria consumatorilor protejați de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, invocate de reclamanți, nu sunt aplicabile în cauză, față de prevederile art. 95 din acest act normativ (modificat prin Legea nr. 288/2010) și data încheierii contractului de credit bancar.
Nu pot avea calitatea consumatori garanții ipotecari, care nu sunt părți în contractul de credit încheiat, ci doar și-au asumat obligația de garantare a creditului ce i-a fost acordat împrumutatului, acesta din urmă fiind cel care are calitatea de ”consumator” în raport cu contractul de credit bancar încheiat la data de 30.03.2007.
În acest sens, instanța a reținut că, în mod expres dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 definesc noțiunea de consumator ca fiind ”orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, iar conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 ”O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale rezultă că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000 exclusiv în privința contractelor sinalagmatice cu titlu oneros, având ca obiect furnizarea de către un profesionist a unor bunuri și/sau servicii în beneficiul unui neprofesionist (consumatorul), în schimbul efectuării de către acesta din urmă a unei contraprestații în favoarea profesionistului (constând, de regulă, în plata unei sume de bani).
Rezultă că, prin noțiunea de ”consumator” inclusă în dispozițiile Legii nr. 193/2000 se are în vedere persoana fizică beneficiară a unor bunuri și/sau servicii ce îi sunt oferite cu titlu oneros de către un profesionist, iar prin prisma acestor considerente rezultă că nu intră sub incidența Legii nr. 193/2000 contractul de ipotecă autentificat sub nr. la B.N.P. Asociați IF şi IDF, semnat reclamanți, acesta având un caracter unilateral, nu sinalagmatic, în condițiile în care a dat naștere unor obligații exclusiv în sarcina garanților ipotecari, fără ca pârâta să se oblige la o contraprestație în schimbul obligației de garanție asumată de reclamanți. Cu atât mai puțin contractul de ipotecă menționat nu are ca obiect furnizarea de către un profesionist a unor servicii în beneficiul garanților ipotecari, astfel că reclamanții nu sunt consumatori în sensul Legii nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, prin semnarea contractului de ipotecă, reclamanții și-au asumat obligația de a garanta, cu imobilul apartament proprietatea lor situat în Brașov, îndeplinirea obligației debitorului principal, fără a dobândi drepturi în raport cu pârâta creditoare.
În aceste condiții, dispozițiile Legii nr. 193/2000 și motivele invocate de reclamanți nu sunt de natură a atrage ineficacitatea obligației de garanție pe care și-au asumat-o și nu sunt de natură să pună în discuție în mod întemeiat întinderea obligațiilor stabilite prin contractul de credit bancar (în privința creditului acordat, a dobânzilor și comisioanelor percepute de Bancă) în sarcina reclamanților, care și-au asumat obligația garantării contractului de credit.
Din perspectiva caracterelor juridice ale ipotecii imobiliare, instanța reține că ipoteca este un contract accesoriu consensual și unilateral, iar art. 1746 C. civ. o definește ca un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații, prin urmare o garanție imobiliară care se constituie în formele prevăzute de lege, și care conferă creditorului dreptul de a se îndestula cu preferință din vânzarea bunului afectat și de a-l urmări în mâinile oricărui detentor.
Contractul de ipotecă este accesoriu în raport de obligația principală în vederea garantării căreia se încheie, iar din raportul de ipotecă se naște o singură obligație a garantului ipotecar față de creditor.
În privința efectelor contractului de ipotecă trebuie distins între categoriile de raporturi juridice la care dă naștere. În raportul dintre garantul ipotecar și creditor, garantul ipotecar poate să invoce excepții de ordin general ce decurg din contract, cu privire la validitatea contractului sau întinderea garanției, dar nu poate invoca excepții pur personale ale debitorului principal cum ar fi nulitatea relativă a obligației principale pentru vicii de consimțământ, conform art. 1681 din vechiul C. civ., dispoziții aplicabile în cauză raportat la data încheierii contractului de ipotecă.
Raportul juridic de garanție născut din ipotecă este accesoriu față de raportul juridic principal de obligație în legătură cu care s-a constituit ipoteca.
Concluzionând pe acest aspect legal, din pluralitatea de legături în materie de garanții reale decurg următoarele consecințe și efecte juridice în sensul că legătura principală a creditorului este cu debitorul său din raportul juridic prin care s-a născut obligația principală, iar legătura dintre creditor și garant născută din contractul de garanție este o legătură accesorie, urmând soarta legăturii principale atât în privința validității cât și a întinderii obligației.
În considerarea acestui cadru legal, reclamanții solicită constatarea nulității absolute a contractului principal, contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. încheiat între B. și CIS, prin care Banca i-a acordat acestuia din urmă un împrumut de 150.000 Euro, în anumite condiții legate de dobândă și rambursare, contract semnat și de către reclamanți în calitate de garanți ipotecari, susținând că nu și-ar fi asumat obligația de garanție a debitorului în condițiile lipsei asumării Condițiilor generale de creditare, împrejurare de natură să le afecteze consimțământul.
Prin urmare, reclamanții pun în discuție consimțământul dat la încheierea contractului de garanție imobiliară, respectiv obligațiile asumate în această calitate de garanți ipotecari ai debitorului principal.
Prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice s-au stabilit raporturile obligaționale principale între creditor și debitor, garantarea obligației principale fiind reglementată prin cele două contracte de ipotecă încheiate în condițiile legii între creditor și garanții ipotecari, reclamanții și respectiv CA şi CI.
Astfel spus semnarea contractului de împrumut de către „garanții cu ipotecă” nu are semnificația unui consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului principal, ca o condiție intrinsecă de valabilitate a contractului de împrumut, ci atestă numai obligația de garantare a împrumutului, obligație asumată prin cele două contracte de garanție accesorii față de contractul de împrumut.
Legăturile dintre creditor, garanți și debitorul obligației principale, în sensul raporturilor juridice născute cu privire la obligația principală de restituire a împrumutului sunt reglementate prin contractele de garanție imobiliară consimțite de garanți.
Împrejurarea că reclamanții garanți ipotecari au semnat contractul de credit are semnificația faptului că au luat cunoștință de dispozițiile acestuia și nu îi transformă pe garanții ipotecari în părți în contractul de credit, atâta timp cât prin contractul de credit nu se nasc drepturi în favoarea lor și în sarcina lor nu rezultă asumarea vreunor obligații, singurele obligații pe care și le asumă garanții ipotecari fiind cele rezultate din contractul de ipotecă.
De altfel, în privinţa condiţiilor impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din Legea nr. 193/2000. Potrivit textului de lege, o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Or, creditoarea Banca nici nu putea proceda la negocierea contractului de credit bancar cu garanții ipotecari, atâta timp cât garanții ipotecari nici nu sunt părți în contractul de credit bancar, astfel că, raportat la considerentele arătate, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit.
Ca o consecință a admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, instanța a respins cererile formulate de reclamanți privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit bancar nr. (art. 9 din contractul de credit, menționat în cererea de chemare în judecată inițial formulată, art. 5, 6, 7, 8 din contractul de credit, al căror caracter abuziv se solicită a fi constatat potrivit precizării și completării de acțiune depuse la dosar la termenul de judecată din data de 04.02.2014) și, ca o consecință a respingerii acestor cereri, a respins cererea reclamanților privind constatarea nulității absolute parțiale de contractului de credit ipotecar bancar în privința clauzelor menționate.
Pentru aceleași considerente, reținând în privința Condițiilor generale de creditare, că acestea reprezintă parte a contractului de credit bancar încheiat, iar nu parte a contractului de ipotecă, și că acestea cuprind drepturi și obligații ale împrumutatului, iar nu drepturi și obligații ale garanților ipotecari, pentru a fi necesar consimțământul garanților ipotecari pentru asumarea lor, instanța va respinge și cererea formulată de reclamanți privind constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit pentru lipsa totală de consimțământ față de neasumarea de către reclamanți a Condițiilor generale de creditare.
În privința cererii formulate de reclamanți privind constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat, instanța a reținut că obiectul contractului de ipotecă este determinat, fiind reprezentat de garantarea restituirii împrumutului contractat potrivit contractului de credit bancar nr., prin instituirea în favoarea Băncii a unei ipoteci de rang II asupra imobilului (obiect derivat al actului juridic) apartament nr. 33.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 1776 C.civ. vechi „Ipoteca convenţională nu poate fi valabilă decât atunci când suma, pentru care ipoteca este constituită, va fi determinată prin act”, însă în speță principiul specializării ipotecii sub aspectul determinării sumei pentru care ipoteca a fost constituită a fost respectat la încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1260/03.04.2007.
Astfel, potrivit contractului de ipotecă menționat, se asigură garantarea împrumutului în valoare de 150.000 Euro, plus dobânzile aferente și alte costuri și comisioane, precum și cheltuielile de orice fel legate de executarea silită, ”dobânzile, costurile și comisioanele, precum și cheltuielile de orice fel legate de executarea silită” fiind, astfel cum se arată în mod expres în cuprinsul contractului de ipotecă, cele identificate în contractul de credit bancar.
