Prin contractul de creditare societate de către alte persoane din data de 15.10.2012, reclamantul M, în calitate de creditor, a acordat pârâtei Întreprindere Individuală C, în calitate de beneficiar, un credit în valoare de 44.000 de euro, pe o perioadă de 9 luni.
În cuprinsul contractului, s-a stipulat că reclamantul se obligă să crediteze societatea beneficiară atunci când disponibilul în numerar din casieria societăţii este insuficient pentru acoperirea plăţilor, în vreme ce beneficiarul se obligă să întocmească dispoziţii de încasare pentru sumele primite şi să restituie creditul acordat pe măsura încasărilor societăţii.
Pârâta nu a făcut dovada restituirii către reclamant a sumei menţionate în contractul de creditare, cu toate că acesta a procedat la notificarea sa prin intermediul notificării înregistrate sub nr. … din 12.08.2014 la BEJ D A, iar, prin refuzul de a răspunde la interogatoriu, pârâta a recunoscut, în modalitatea prevăzută de art. 358 din Codul de procedură civilă, că a primit de la reclamant cu titlu de împrumut (creditare societate) suma de 44.000 de euro şi că nu şi-a îndeplinit obligaţia de restituire a sumei împrumutate.
Potrivit disp. art. 2158 din Codul civil, „împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate”.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 1516 alin. (1) din Codul civil „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, iar art. 1522 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că „debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată”.
În cauză, prin contractul de creditare societate de către alte persoane din data de 15.10.2012, reclamantul M, în calitate de creditor, a acordat pârâtei Întreprindere Individuală C, în calitate de beneficiar, un credit în valoare de 44.000 de euro, pe o perioadă de 9 luni, cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a restitui creditul acordat pe măsura încasărilor societăţii.
Având în vedere că reclamantul a făcut dovada existenţei raporturilor contractuale în sensul acordării cu titlu de împrumut a sumei de 44.000 de euro către pârâta Întreprindere Individuală C, dar şi a faptului că a procedat la punerea în întârziere a acesteia prin intermediul notificării înregistrate sub nr. …. din 12.08.2014 la BEJ D A, revenea pârâtei sarcina de a face dovada restituirii sumei împrumutate; cum, însă, pârâta nu s-a supus exigenţelor probatorii instituite de art. 249 din Codul de procedură civilă şi nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de restituire prin niciun mijloc de probă, instanţa constată că solicitarea reclamantului privind obligarea acesteia la plata sumei de 194.480 lei, echivalent al sumei de 44.000 euro, reprezentând credit nerestituit este întemeiată şi va fi admisă.
Totodată, văzând dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevăd că „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, şi constatând că pârâta este partea care a pierdut procesul în accepţiunea acestui text de lege, instanţa o va obliga pe aceasta să plătească reclamantului suma de 4.994,6 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru (fila 18).
Pentru considerentele expuse, instanţa va admite acţiunea şi va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 194.480 lei, echivalent al sumei de 44.000 de euro, reprezentând credit nerestituit, şi suma de 4.994,6 lei cheltuieli de judecată.
