Reclamantii M.V. si altii au chemat în judecata MINISTERUL JUSTITIEI, CURTEA DE APEL BUCURESTI, TRIBUNALUL IALOMITA si MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR PUBLICE solicitând acordarea sporului de risc si suprasolicitare neuropsihica pentru perioada 2000 – septembrie 2004, februarie – martie 2008 si în continuare.
In cauza, pârâtul MINISTERUL JUSTITIEI a ridicat exceptia prescrierii dreptului material la actiune pentru drepturile mai vechi de 3 ani de la data introducerii actiunii.
Solutionând cauza, tribunalul a admis ca fondata exceptia ridicata de pârâtul MINISTERUL JUSTITIEI.
A admis în parte actiunea reclamantilor, obligând pârâtii sa achite acestora drepturile salariale reprezentând spor de risc si suprasolicitare neuropsihica pentru lunile februarie – mai 2008 si în continuare pâna la aparitia unor noi reglementari legale cu privire la acest spor.
Pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR a fost obligat sa aloce în bugetul pârâtului MINISTERUL JUSTITIEI fondurile necesare platii drepturilor acordate prin prezenta hotarâre.
S-a retinut astfel ca, potrivit art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii, rezulta ca, cererile constând în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune.
Aceeasi dispozitie legala o gasim si mai concret în reglementarea cuprinsa la art.166 din Codul Muncii, unde se precizeaza si conditiile în care opereaza întreruperea termenului de prescriptie si anume recunoasterea din partea debitorului cu privire la drepturile salariale reclamate sau derivând din plata salariului.
Ori, în cauza, în raport de data introducerii cererii reclamantilor, respectiv 20.05.2008, se constata ca exceptia ridicata este fondata, dreptul material la actiune al reclamantelor M.V. si M.A.G. este prescris pentru perioada 2000 – septembrie 2004 ca si pentru reclamantele I.R.M., R.D.si P.V.plata acelorasi drepturi pentru perioada iunie 2004 – septembrie 2004.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauza nu s-a dovedit nici existenta vreunui act de recunoastere din partea pârâtilor, care în conditiile art.166 alin.2 Codul Muncii si art.16 din Decretul nr. 167/1958, dreptul comun în materia prescriptiei extinctive cu care Codul Muncii se completeaza, sa duca la întreruperea prescriptiei extinctive.
Constatarea de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. XXI din 10.03.2008 ca judecatorii, procurorii, magistratii asistenti, precum si personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihica si dupa intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000, nu este un act de recunoastere în sensul reglementat de dispozitiile mai sus aratate întrucât nu vine de la pârâti si are loc dupa epuizarea termenului de prescriptie pentru o buna parte din drepturile pretinse.
În acelasi sens este si jurisprudenta Curtii de Apel Bucuresti care în mod irevocabil prin decizia nr. 896/R/24.03.2008 pronuntata în dosarul nr. 2714/116/2007 a constatat prescris dreptul la actiune al reclamantilor pentru drepturile solicitate pentru o perioada mai mare de 3 ani calculata de la data introducerii cererii de catre reclamanti.
De altfel, consideram ca dând satisfactie reglementarilor dreptului intern în materia prescriptiei nu se încalca nici dispozitiile art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la CEDO si nici jurisprudenta CEDO în aplicarea acestor dispozitii.
Astfel, a statuat CEDO prin jurisprudenta sa ca în notiunea de bun se cuprind si drepturile de creanta, respectiv drepturile banesti solicitate de reclamanti prin cererea lor (vezi CEDH 5 octombrie 1978 nr. 7775/1977, M.De. Napoles Pacheco c/Belgique în lucrarea Conventia Europeana a Drepturilor Omului – Comentarii si articole de Corneliu Bârsan – pag.972).
Pe de alta parte, art.1 din Protocol consacra dreptul oricarei persoane fizice sau juridice la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa cu exceptia a doua limitari:
a)posibilitatea privarii de proprietate pentru cauza de utilitate publica;
b)reglementarea exercitarii acestui drept în conformitate cu interesul general.
Ori, aceasta a doua posibilitate de limitare a dreptului de proprietate permisa de art.1 paragraful 2 din Protocol, opereaza în cadrul prescriptiei extinctive, întrucât ratiunea existentei acestei institutii este una de interes general si anume aceea a asigurarii securitatii raporturilor juridice si a înlaturarii incertitudinii din viata juridica.
Mai mult, decât atât, ceea ce se stinge prin prescriptie este numai dreptul la actiune în sens material, nu si dreptul subiectiv care supravietuieste.
Asa fiind, pentru toate aceste considerente existând un deplin acord între reglementarea interna cu privire la prescriptia extinctiva si reglementarea CEDO privind ocrotirea dreptului de proprietate, tribunalul constata prescris dreptul la actiune al reclamantelor M.V.si M.A.G.privind plata contravalorii sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare pentru perioada 2000 – septembrie 2004, precum si al reclamantelor I.R.M., R.D. si P.V. privind plata acelorasi drepturi pentru perioada iunie 2004 – septembrie 2004 , urmând a fi admisa ca fondata exceptia ridicata în acest sens de pârâtul Ministerul Justitiei.
Referitor la solicitarea reclamantilor ca aceste drepturi sa se acorde si pentru viitor, tribunalul a gasit aceasta cerere ca fiind întemeiata, cu urmatoarea argumentare.
Cât priveste întinderea pretentiilor reclamantilor se observa ca prejudiciul invocat de acestia se compune dintr-un prejudiciu actual (contravaloarea drepturilor solicitate pentru lunile februarie 2008 – mai 2008) si un prejudiciu viitor (acordarea acestor drepturi si în continuare).
În cadrul raspunderii civile sunt supuse repararii nu numai prejudiciile actuale care întotdeauna sunt certe întrucât ele s-au produs, ci si prejudiciile viitoare daca exista siguranta ca ele se vor produce si daca exista elementele necesare pentru a le determina întinderea.
În acest sens este de observat ca cererea reclamantilor si pentru acoperirea prejudiciilor viitoare este întemeiata întrucât aceste prejudicii îndeplinesc conditiile aratate mai sus.
Atât timp cât recunoasterea dreptului reclamat în prezenta cauza s-a facut numai la nivelul I.C.C.J. printr-o decizie data în solutionarea unui recurs în interesul legii, decizie obligatorie, potrivit art.329 Cod procedura civila, numai pentru instantele de judecata si cât nu au loc modificari legislative care sa clarifice reglementarea acestor drepturi este evident ca reclamantii vor fi prejudiciati si pentru viitor prin neacordarea acestor drepturi.
Sentinta civila nr. 595 F din 17 iunie 2008.
