Operă dramatico-muzicală. Drepturile interpreţilor şi executanţilor.
Decizia civilă nr. 392A/15.11.2005 pronunţată în dosar nr. 637/2005 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr.393/01.04.2004, reclamanţii I. C., C. A., C. O., D. I., T. (Ş. D.), F.E., G. F.-Fl, R. A.-A., R. E., M. C.-A., C. C.-O., în contradictoriu cu pârâta C. R. L. din România, au solicitat să se dispună recunoaşterea drepturilor conexe dreptului de autor ale reclamanţilor, în calitate de artişti-interpreţi, să se constate încălcarea acestora, să se dispună publicarea hotărârii ce se va pronunţa în cauză, pe cheltuiala pârâtei, precum şi obligarea pârâtei la repararea prejudiciului în valoare de 70 de milioane de lei pentru fiecare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii se arată că reclamanţii au făcut parte din trupa de teatru a spectacolului “Visuri trandafirii”, exploatat de către pârâtă prin proiectul cu acelaşi nume, finanţat de fonduri PHARE, prin programul EUROART. Rolul reclamanţilor în această piesă de teatru a fost să interpreteze diferite personaje, să cânte şi să danseze, conform concepţiei regizorale şi scenariului piesei. Pentru prestaţia lor, reclamanţii au încheiat cu pârâta, la data de 07.02.2001, contracte de prestaţie artistică, al căror obiect îl constituia prestaţia artistică ce urma să fie executată pentru realizarea proiectului “Visuri trandafirii”, prestaţie pentru care reclamanţii au fost remuneraţi.
Pârâta a încălcat drepturile morale cu privire la fixarea spectacolului pe suport magnetic (filmarea), realizată de către pârâtă fără permisiunea reclamanţilor, drepturile morale ale reclamanţilor cu privire la difuzarea de către pârâtă a casetei filmate, pe postul de televiziune C.-s. Tulcea, fără consimţământul reclamanţilor, drepturile patrimoniale cu privire la prestaţia artistică pentru filmarea de către pârâtă a spectacolului susţinut de către reclamanţi la Braşov, pe 30 martie 2001, şi difuzarea înregistrării pe postul de televiziune C.-s. Tulcea, pe data de 08.07.2001, drepturile patrimoniale cu privire la prestaţia artistică de la Odorheiul Secuiesc, unde reclamanţii au efectuat deplasarea la cererea pârâtei, cu prilejul festivalului minorităţilor, din 29-30 iunie 2001.
În drept au fost invocate prevederile art.139 din Legea nr.8/1996, art.54 din Decretul nr.31/1954, art.992 şi art.998 Cod civil.
Prin sentinţa civilă nr.1060/22.12.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr.393/2004, primul capăt de cerere a fost respins ca lipsit de interes, iar celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut faptul că spectacolul “Visuri trandafirii” a fost prezentat publicului larg de către pârâtă, în calitate de reprezentant al membrilor ansamblului folcloric din comuna Jirilovca, în urma încheierii unui contract de finanţare cu Uniunea Europeană. Derularea proiectului a constat în valorificarea tradiţiilor folclorice ale minorităţii lipovene prin intermediul spectacolului “Visuri trandafirii”. A fost avut în vedere art.7 din Anexa 2 a contractul pentru programe descentralizate, privind trecerea drepturilor de proprietate intelectuală asupra beneficiarului. S-a apreciat caracterul indiscutabil al faptului că reclamanţii au participat, în calitate de artişti-interpreţi la derularea spectacolului folcloric “Visuri trandafirii”, fapt dovedit de broşura publicitară în care aceştia sunt menţionaţi în această calitate, dar şi lipsa oricăror dovezi privind contestarea de către pârâtă a drepturilor reclamanţilor, în această calitate, reţinându-se în consecinţă, lipsa unui interes născut şi actual în formularea primului capăt de cerere.
În privinţa capătului de cerere privind constatarea încălcării drepturilor, tribunalul a reţinut lipsa dovezii difuzării de către pârâtă a spectacolului pe postul de televiziune C.-s. Tulcea, articolul din ziarul “Obiectiv”, făcând referire doar la existenţa unei casete care ar fi ajuns la postul de televiziune, care şi-ar fi manifestat disponibilitatea de a o face publică, dar nu rezultă că spectacolul a şi fost difuzat.
Nu s-a putut reţine nesocotirea de către pârâtă a drepturilor patrimoniale ale reclamanţilor pentru spectacolele de la Braşov şi Odorheiul Secuiesc, cât timp nu se poate reţine existenţa unor raporturi contractuale care să cuprindă şi clauze privind drepturile patrimoniale.
Capetele trei şi patru de cerere au fost respinse ca urmare a lipsei dovedirii unei vătămări.
Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat apel motivat, legal timbrat, în termen legal.
În apelul său, pârâta invocă omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra cererii sale privind cheltuielile de judecată, formulată prin notele scrise depuse prin Serviciul Registratură.
În apelul lor, reclamanţii invocă greşita reţinere de către instanţa de fond a caracterului de spectacol folcloric, fiind vorba despre un music-hall, după piesele de teatru “Cererea în căsătorie” şi “Ursul”, de A.P.Cehov, o operă dramatico-muzicală ce are la bază un scenariu original sau o adaptare. Chiar dacă spectacolul a avut şi momente coregrafice în care au fost folosite şi elemente din dansul rusesc, iar costumele au avut şi elemente inspirate din costumul popular rusesc, acestea nu transformă spectacolul în unul folcloric.
Se susţine reţinerea eronată a faptului că pârâtă a avut calitatea de reprezentant al membrilor ansamblului folcloric din comuna Jirilovca, fără a se baza pe probe sub acest aspect. Reclamanţii nu fac parte dintr-un ansamblu folcloric şi nu au mandatat-o pe pârâtă pentru a-i reprezenta. Reclamanţii au fost selectaţi de către regizorul spectacolului, special pentru acest spectacol şi au avut raporturi contractuale clare, fără cesiunea drepturilor de autor.
Apelanţii-reclamanţi susţin şi reţinerea eronată a faptului că derularea proiectului a constat în valorificarea tradiţiilor folclorice ale minorităţii lipovene prin intermediul spectacolului “Visuri trandafirii”. Finanţarea a vizat realizarea unui spectacol dramatico-muzical pentru atingerea a trei obiective: promovarea tradiţiilor, creşterea rolului culturii în dezvoltarea civilă şi intrarea în circuitul naţional şi internaţional al spectacolelor şi festivalurilor de teatru.
În ceea ce priveşte soluţia asupra primului capăt de cerere, apelanţii-reclamanţi arată că nu au solicitat recunoaşterea modului în care numele lor au fost aduse la cunoştinţa publicului, ci recunoaşterea de către pârâtă a calităţii de autor de drepturi conexe, respectiv a faptului că au drepturi morale şi patrimoniale. Reclamanţii au un interes născut şi actual, întrucât pârâta contestă drepturile lor, aşa cum rezultă din întâmpinarea formulată de către aceasta.
În privinţa celorlalte capete de cerere, apelanţii-reclamanţi arată că pârâta nu putea exploata drepturile conexe dreptului de autor, faţă de prevederile art.41-42 din lege, decât în baza unor contracte de cesiune, în formă scrisă. Or, faptul că între părţi nu au existat raporturi contractuale în care să fie prevăzute drepturile patrimoniale nu dă dreptul pârâtei să le exploateze, faţă de prevederile art.100 din lege.
Se invocă şi greşita reţinere a faptului că drepturile apelanţilor-reclamanţi ar fi fost cedate pârâtei de către Programul EUROART, în baza art.7 din Anexa 2 a contractului încheiat de către pârâtă cu Consiliul Britanic, apelanţii-reclamanţi fiind terţi faţă de acest contract, iar ipoteza cesiunii drepturilor de către apelanţii-reclamanţi cocontractantului pârâtei nu este îndeplinită. Trebuiau a fi avute în vedere art.1.3, art.3.2 şi art.7 din contractul respectiv. Reclamanţii au fost angajaţi cu contract de colaborare pe spectacol; în acest caz, precum şi în cazul lipsei raporturilor contractuale, artiştii interpreţi şi executanţi îşi păstrează dreptul patrimonial.
Este eronată susţinerea pârâtei în sensul că art.101 din lege i-ar fi conferit dreptul exclusiv de exploatare a prestaţiilor apelanţilor-reclamanţi. Acest text se referă numai la dreptul producătorului operei audio-vizuale, în baza unor contracte individuale de muncă din care lipsesc convenţiile referitoare la cesiune. Or, în speţă a fost vorba despre o operă dramatico-muzicală, care, după aducerea la cunoştinţa publicului larg, a fost fixată şi difuzată, cu încălcarea prevederilor art.98. Sub acest aspect nu prezintă nici o relevanţă faptul că pârâta nu obţinut astfel încasări. Apelanţii-reclamanţi au cunoscut doar faptul că vor fi filmate secvenţe din spectacole şi turneu, necesare popularizării proiectului, aşa cum se menţionează în contractele pe care le-au semnat. Aceste casete există şi au fost predate la sfârşitul proiectului. Fixarea şi difuzarea spectacolului nu au fost contestate de către pârâtă, au fost făcute după închiderea proiectului şi nu au fost prevăzute în contract. Pentru dovedirea difuzării ar fi putut fi depuse casetele respective, singurul mijloc prin care difuzarea ar fi putut fi dovedită, iar nu cu înscrisuri, aşa cum a apreciat instanţa de fond.
Deplasarea la Odorheiul Secuiesc a fost făcută în interesul pârâtei, care a asigurat mijloacele pentru filmarea spectacolului, lipsind afişul cu numele apelanţilor-reclamanţi şi piesa în care jucau, iar piesa a fost prezentată sub o altă titulatură, ca fiind opera numitei L. P..
Instanţa de fond nu a luat măsuri pentru ca pârâta să pună la dispoziţia reclamanţilor copii ale documentelor depuse la dosar, în vederea formulării corecte a interogatoriului, probă din care au fost decăzuţi în mod abuziv.
În final, apelanţii-reclamanţi invocă faptul că sentinţa apelată nu se bazează pe probele de la dosar şi nici nu este motivată în drept.
Cu privire la apelul declarat de apelanţii-reclamanţi I. C., C. A., C. O., D. I., T. (Ş. D.), Curtea a invocat din oficiu, în temeiul art.137 al.1 raportat la art.298 Cod procedură civilă, excepţia procesuală de procedură, peremptorie şi absolută a nulităţii cererii de apel pentru lipsa semnăturii.
Excepţia a fost admisă prin dispoziţia cu caracter interlocutoriu pronunţată în şedinţa publică din data de 08.11.2005, în temeiul art.287 al.1 pct.5 şi al.2 raportat la art.133 al.1 Cod procedură civilă.
Pentru a admite excepţia, Curtea a reţinut lipsa semnăturii celor cinci apelanţi pe cererea de apel, în care aceştia sunt menţionaţi în această calitate.
În temeiul art.133 al.2 teza I raportat la art.287 al.2 teza a II-a Cod procedură civilă, acordând eficienţă efectului iniţial dilatoriu al excepţiei nulităţii cererii de apel pentru lipsa semnăturii, Curtea a dispus citarea celor cinci apelanţi-reclamanţi, la domiciliile indicate de către aceştia în cererea de chemare în judecată, respectiv de apel, cu menţiunea de a se prezenta în instanţă pentru a semna cererea de apel.
Apelanţii-reclamanţi nu au înţeles însă, în mod nejustificat, să îşi îndeplinească obligaţia procesuală ce le incumba, refuzând să se prezinte în faţa Curţii în vederea semnării cererii de apel ori să procedeze într-o altă formă la complinirea lipsei semnăturii, deşi au fost legal citaţi cu menţiunea corespunzătoare.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art.268 al.3 raportat la art.298 Cod procedură civilă, apelul declarat de către aceştia urmează a fi anulat în consecinţă.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate de către ceilalţi apelanţi-reclamanţi, Curtea reţine caracterul nefondat al apelului declarat de către aceştia.
Întrucât însă, din considerentele sentinţei apelate a fost omisă analiza unor aspecte esenţiale, privind existenţa unei opere protejabile, natura operei, calitatea de autor şi de subiect al drepturilor de autor, natura raporturilor juridice dintre reclamanţi şi pârâtă şi drepturile conexe drepturilor de autor născute ex lege în favoarea artiştilor interpreţi sau executanţi ai unei opere dramatico-muzicale, considerentele ce vor fi expuse în continuare vor suplini aceste omisiuni.
Curtea reţine astfel, că pârâta a avut calitatea de aplicant pentru finanţarea din fonduri europene a unui proiect cultural, a cărui implementare a fost făcută în parteneriat (file 70-71, dosar de fond).
Spectacolul, conceput după principiile unei piese de teatru, a avut la bază texte din piesele într-un act ale lui A. P. Cehov, respectiv “Cererea în căsătorie” şi “Ursul”, îmbinate cu muzica şi dansurile tradiţionale ale ruşilor lipoveni, în scopul atingerii obiectivelor proiectului cultural: “promovarea tradiţiilor ruşilor lipoveni în contextul societăţii româneşti, creşterea rolului culturii în dezvoltarea civilă a ruşilor lipoveni din România şi intrarea în circuitul naţional şi internaţional al spectacolelor şi festivalurilor de teatru” (filele 70 şi 82, dosar de fond).
Aşa cum s-a preconizat în proiect (fila 70), spectacolul a avut la bază un scenariu privind istoria etniei din Jirilovca, conceput pe baza unor texte din piesele de teatru cehoviene, cu includerea unor momente coregrafice inspirate din dansul popular rusesc şi folosirea de costume conţinând elemente inspirate din costumul popular rusesc, aspecte menţionate în broşura publicitară a spectacolului (filele 107-110).
Astfel conceput şi realizat, spectacolul a avut caracter original, fiind concretizat într-o formulă de expresie artistică ce poartă o amprentă proprie de creativitate umană, de natură a conduce la existenţa unei opere în sensul art.7 din Legea nr.8/1996.
Spectacolul reprezintă aşadar, o operă dramatico-muzicală recunoscută şi protejată ca atare de art.7 lit.d, aşa cum au susţinut reclamanţii.
Prezenţa în compunerea spectacolului a elementelor inspirate din folclorul muzical şi din portul popular ruseşti nu transformă spectacolul în unul folcloric, aşa cum în mod neîntemeiat apreciază instanţa de fond.
Subiect al drepturilor de autor asupra operei dramatico-muzicale este intimata-pârâtă, calitate de autor are cel a cărui concepţie regizorală a fost transpusă în operă, realizatorul spectacolului, căruia îi este recunoscut exclusiv dreptul moral de autor prevăzut de art.10 lit.b din Legea nr.8/1996, în conţinutul anterior modificărilor din 2004, respectiv dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, apelanţilor-reclamanţi, în calitate de artişti interpreţi sau executanţi fiindu-le recunoscute exclusiv drepturile morale conexe dreptului de autor prevăzute de art.98 din Legea nr.8/1996, în conţinutul anterior modificărilor din 2004 (perioada de referinţă, aşa cum se va arăta fiind anul 2001).
Proiectul cultural nu reprezintă o simplă transpunere în plan scenic sau o simplă execuţie a unei anumite piese de teatru preexistente, a unei bucăţi muzicale ori a unui exerciţiu coregrafic cunoscute, ci o îmbinare într-o manieră originală a acestora, prin care elemente anterior cunoscute (fie că sunt sau nu obiect al unui drept de autor) preluate total sau parţial, sunt astfel aranjate, legate, în scopul redării cât mai elocvente a mesajului dorit.
Realizarea operei în speţă nu este rezultatul unui contract, în sensul art.58-63 din lege, care vizează contractul încheiat între autorul unei opere literare, dramatice, muzicale etc. şi o persoană fizică sau juridică, cu finalitatea reprezentării sau executării în public a operei, ci al convenţiei încheiate în cadrul unui program de finanţare, în termenii căruia creaţia nu înseamnă altceva decât implementarea unui proiect.
În speţă, în virtutea contractului de finanţare a proiectului cultural, încheiat între C. B. din România şi intimata-pârâtă (filele 59 şi următoarele, dosar de fond) nu a operat vreo cesiune a drepturilor de autor, calitatea de subiect al acestui drept derivând din îndeplinirea cerinţelor legale.
Deşi în cazul operelor dramatico-muzicale legea nu se referă expres la calitatea de autor şi nici la subiectul drepturilor de autor, astfel cum precizează în cazul operelor cinematografice şi al altor opere audiovizuale (art.65-66 din lege), unde se recunoaşte calitatea de autor regizorului sau realizatorului ori creatorului adaptării, al scenariului etc., când obiectul efortului creator reprezintă o parte importantă a operei, o astfel de determinare (a calităţii de autor şi a subiectului drepturilor de autor) este realizată prin interpretarea sistematică a prevederilor legale generale privind operele protejabile.
Spectacolul a fost conceput ca mesager al valorilor etnice, sens în care portul tradiţional, dansurile specifice şi celelalte elemente de folclor sunt inserate în ansamblu drept purtătoare de simboluri, pe fundalul textului cehovian.
Dată fiind maniera de construcţie a spectacolului, rezultatul creativ se datorează fuziunii contribuţiilor persoanelor implicate: scenarist, coregraf, scenograf, instructor vocal, costumier, sub directa coordonare a regizorului, aspect ce corespunde operei colective, astfel cum este definită de art.6 din lege.
Potrivit acestui text, este colectivă opera “în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create”, situaţie în care, “în lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată”.
Opera dramatico-muzicală în speţă întruneşte condiţia fuziunii contribuţiilor coautorilor, cu consecinţa imposibilităţii recunoaşterii de drepturi distincte asupra întregului (ce nu implică şi imposibilitatea de identificare a contribuţiilor, fapt nerelevant însă, din punctul de vedere al calităţii de coautor), opera fiind unitară din punctul de vedere al creaţiei artistice.
Deşi în art.6 din lege vorbeşte despre “coautori”, pentru existenţa operei colective protejabile nu este necesar ca aceasta să fie una complexă, un ansamblu de alte opere în sensul art.7, care să îndeplinească cerinţele originalităţii şi a formei concrete de exprimare.
Este suficientă implicarea, într-o formă sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică, a unui colectiv de persoane, al căror aport este perceptibil în domeniile esenţiale ale creaţiei, ca exprimare artistică (nu interesează contribuţii de altă natură, de exemplu, de ordin tehnic), chiar în cazul în care fiecare contribuţie în parte nu se materializează într-o “operă” în înţelesul legii.
Nu există însă, nici o reglementare expresă a regimului juridic aplicabil operei dramatico-muzicale, precum în cazul operelor audiovizuale lato sensu (incluzând şi operele cinematografice), cu privire la care este prevăzută explicit natura acestora de opere comune (şi nu colective).
Opera a fost creată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele unei anumite persoane, în speţă, Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, care a contractat proiectul de realizare a spectacolului “Visuri Trandafirii” cu organismul european ce a asigurat finanţarea proiectului, asumându-şi toate obligaţiile de realizare a acestuia, stabilind cadrul concret al derulării proiectului, dincolo de limitele impuse prin contractul de finanţare.
Cocontractantul finanţator nu şi-a asumat nici un drept de proprietate intelectuală asupra rezultatelor proiectului, ci a recunoscut pârâtei toate drepturile de această natură, în considerarea naturii operei (rezultatul proiectului), în sensul art.7 din lege, în cadrul unui contract de comandă, potrivit art.46 din lege.
Prin urmare, fiind vorba despre o operă colectivă, subiect (titular) al drepturilor morale de autor, prevăzute de at.10 (cu excepţia dreptului moral de autor de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor), şi patrimoniale, prevăzute de art.12-13 din lege, asupra operei dramatico-muzicale “Visuri trandafirii” este intimata-pârâtă, în lipsa unei convenţii contrare, ce nu a fost nici invocată şi nici dovedită în cauză.
În cazul operei colective, distingem între persoana fizică sau persoanele fizice autori ai operei şi subiectul (titularul) drepturilor de autor, care în speţă este o persoană juridică (cazul operei colective fiind singurul caz în care titular al drepturilor de autor, cu excepţia dreptului la recunoaşterea calităţii de autor, este o persoană juridică, respectiv iniţiatorul, cel sub responsabilitatea şi sub numele căruia opera a fost creată).
În cazul operei colective, nu se confundă calitatea de autor cu cea de titular al drepturilor de autor, cele două calităţi aparţinând fiecare, altei persoane. Titularul dreptului asupra operei colective nu se confundă cu însuşi autorul operei, însă poate exercita toate celelalte prerogative morale, precum şi pe cele patrimoniale, care nu sunt la îndemâna coautorilor, după cum rezultă din interpretarea sistematică, dar şi literală a prevederilor art.6 alin.2 din lege.
În ceea ce priveşte participanţii la interpretarea şi executarea operei, acestora le sunt aplicabile prevederile art.92 al.1 din lege, în conţinutul anterior modificărilor din 2004.
Potrivit textului legal menţionat, “drepturile conexe dreptului de autor nu aduc atingere drepturilor autorilor”, nici o dispoziţie ce reglementează drepturile conexe dreptului de autor neputând fi interpretată în sensul unei limitări a exerciţiului dreptului de autor.
Prin urmare, din interpretarea sistematică, coroborată a prevederilor art.92 al.1 raportat la art.6 al.2 din lege, rezultă faptul că artiştilor interpreţi sau executanţi ai operei colective nu le sunt recunoscute decât drepturile morale conexe drepturilor de autor prevăzute de art.96 din lege, în conţinutul anterior modificărilor din 2004. A recunoaşte drepturi patrimoniale conexe prevăzute de art.98 din lege, în conţinutul anterior modificărilor din 2004, în favoarea artiştilor interpreţi sau executanţi ai operei colective echivalează cu nerecunoaşterea şi încălcarea drepturilor morale şi patrimoniale de autor al căror titular este cel din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căruia a fost creată opera, în speţă, intimata-pârâtă.
Toate persoanele fizice implicate în proiect au fost angajate de către intimata-pârâtă fie în baza unui contract individual de muncă, fie al unuia de colaborare (fila 70 verso). Apelanţii-reclamanţi (“trupa de actori”) au încheiat cu intimata-pârâtă contracte de colaborare, pentru fiecare spectacol.
Contractele scrise încheiate între părţi, denumite “contracte de prestaţie artistică”, sunt contracte civile nenumite, prevederile art.100 din lege, invocate de către apelanţii-reclamanţi, ce privesc exclusiv contractele individuale de muncă, nefiind aplicabile.
Nici una dintre clauzele contractelor (cu conţinut identic, pentru fiecare artist interpret sau executant) nu conţine vreo menţiune privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, iar dacă o astfel de clauză ar fi fost prin ipoteză, inserată, aceasta nu ar fi putut privi decât cesiunea drepturilor patrimoniale de autor al căror titular este intimata-pârâtă către apelanţii-reclamanţi şi nu invers, întrucât acestora din urmă, în calitate de artişti interpreţi sau executanţi ai unei opere colective, legea nu le recunoaşte nici un drept patrimonial conex drepturilor de autor. Or, în mod evident, intimata-pârâtă nu ar fi avut nici un interes pentru o astfel de cesiune.
Contractele respective au fost încheiate pentru reprezentaţiile operei dramatico-muzicale “Visuri trandafirii” din perioada 07.02.2001-28.02.2001.
Pentru reprezentaţiile ulterioare, de la Braşov din 30.03.2001, respectiv Odorheiul Secuiesc, din 29-30 iunie 2001, nu au mai fost încheiate contracte scrise. Instanţa de fond apreciază însă, în mod netemeinic inexistenţa raporturilor contractuale dintre părţi în aceste cazuri. Existenţa unor contracte verbale pentru aceste reprezentaţii, a căror dovadă o constituie executarea obligaţiilor reciproce de către părţile contractante (executarea prestaţiei artistice de către artiştii interpreţi sau executanţi, respectiv plata remuneraţiei de către intimata-pârâtă), nu a fost contestată de către nici una dintre părţi, ci dimpotrivă, ambele părţi au invocat faptul că susţinerea reprezentaţiilor s-a făcut la solicitarea intimatei-pârâtă, iar apelanţii-pârâţi au fost cei care au executat prestaţia artistică, fiind pe deplin aplicabile sub aspect probator prevederile art.1191 al.3 Cod civil, interpretate extensiv.
Cum apelanţilor-reclamanţi, în calitate de artişti interpreţi sau executanţi ai operei colective, legea nu le recunoaşte decât drepturile morale conexe drepturilor de autor prevăzute de art.96 din lege, în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond lipsa interesului născut şi actual al acestora în formularea primului capăt de cerere, privind recunoaşterea drepturilor conexe dreptului de autor ale reclamanţilor, în calitate de artişti interpreţi.
Reclamanţii nu au invocat fapte sau împrejurări care să denote nerecunoaşterea de către pârâtă faptului că paternitatea interpretării sau execuţiei revine fiecăruia dintre reclamanţi pentru prestaţia proprie (art.96 lit.a), refuzul pârâtei de a indica sau comunica la fiecare spectacol sau la fiecare utilizare a înregistrării operei a numelui reclamanţilor (art.96 lit.b), nerespectarea de către pârâtă a calităţii prestaţiilor reclamanţilor ori deformarea, falsificarea sau modificarea substanţială a interpretării sau execuţiei ori altă încălcare a drepturilor acestora, de natură a le prejudicia grav onoarea sau reputaţia (art.96 lit.c), şi nici faptul că pârâta ar fi utilizat prestaţiile reclamanţilor de natură a aduce persoanei acestora prejudicii grave (art.96 lit.d).
Într-adevăr, aprecierile instanţei de fond cu privire la lipsa dovezilor privind difuzarea pe postul de televiziune Cony-sat Tulcea a înregistrării spectacolului sunt neavenite, cât timp pârâta nu a contestat nici un moment faptul difuzării.
Cu privire la drepturile patrimoniale conexe drepturilor de autor, instanţa de fond a ignorat prevederile art.92 al.1 raportat la art.6 al.2, art.98 raportat la art.12-13 din lege, în conţinutul anterior modificărilor din 2004. Ceea ce trebuia să reţină instanţa de fond era nerecunoaşterea de către lege a unor drepturi patrimoniale conexe drepturilor de autor în favoarea artiştilor interpreţi sau executanţi ai unei opere colective.
Drepturile patrimoniale conexe, prevăzute de art.98, se suprapun parţial peste cele prevăzute de art.12-13, exercitate de intimata-pârâtă, iar exerciţiul lor concomitent este imposibil.
Conflictul dintre cele două categorii de drepturi, în cazul operei colective, este rezolvat de art.92 al.1 raportat la art.6 al.2 din lege, în favoarea titularului drepturilor patrimoniale de autor, cel din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căruia a fost creată opera, în speţă, intimata-pârâtă.
Prin urmare, aprecierea instanţei de fond cu privire la nerecunoaşterea unor drepturi patrimoniale conexe reclamanţilor datorită lipsei unor clauze contractuale privind astfel de drepturi, este lipsită de fundament juridic. Reclamanţilor, în calitate de artişti interpreţi sau executanţi a unei opere colective, nu le sunt recunoscute astfel de drepturi de către lege, iar eventualele clauze contractuale ar fi putut privi exclusiv cesiunea de către intimata-pârâtă a drepturilor sale patrimoniale de autor în favoarea reclamanţilor, ceea ce nu s-a invocat şi nici nu s-a dovedit în cauză, iar pe de altă parte, intimata-pârâtă nu ar fi avut nici un interes să convină în acest sens.
În cazul operei colective în speţă, dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată sau exploatată opera, respectiv dreptul de a autoriza reproducerea integrală sau parţială a operei şi comunicarea publică prin intermediul înregistrărilor audiovizuale (art.13 lit.a şi i din lege, în conţinutul anterior modificărilor din 2004), precum şi celelalte drepturi patrimoniale de autor aparţin intimatei-pârâte, titular al acestor drepturi în calitatea sa de iniţiator, sub responsabilitatea şi sub numele căruia opera a fost creată.
Criticile apelanţilor-reclamanţi cu privire la proba cu interogatoriul pârâtei, la solicitarea lor, sunt nefondate, proba fiind una inutilă, faţă de cele până acum expuse, astfel că vor fi înlăturate fără alte precizări.
Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că, în mod temeinic, prima instanţă a stabilit inexistenţa unor drepturi patrimoniale conexe drepturilor de autor, în favoarea reclamanţilor, chiar dacă pentru alte argumente, care vor fi înlocuite cu cele reţinute prin prezenta.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi F. E., G. F.-F., R. A.-A., R. E., M. C.-A., C. C.-O., ca nefondat.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta-pârâtă Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, Curtea reţine faptul că, atât prin întâmpinarea scrisă (fila 52, dosar de fond), cât şi prin concluziile scrise depuse (fila 199, dosar de fond), apelanta-pârâtă a solicitat obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, cerere asupra căreia instanţa de fond a omis să se pronunţe.
În conţinutul încheierii de amânare a pronunţării nu se menţionează eventuala renunţare a pârâtei la dreptul procesual de a solicita recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de faza procesuală a judecăţii în primă instanţă.
Instanţa de fond, în virtutea principiului rolului activ, consacrat de prevederile art.129 al.1, 4-5 Cod procedură civilă, avea obligaţia de a clarifica acest aspect, prin interpelarea pârâtei, prin reprezentant, în şedinţă publică, la finalul expunerii concluziilor orale asupra fondului de către aceasta.
În lipsa unei atare interpelări, instanţa trebuia să ţină seama de solicitarea formulată în scris de către pârâtă, sub acest aspect.
Faţă de cele reţinute, Curtea, în temeiul art.296 Cod de procedură civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. R. L. din România şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, în temeiul art.274 al.1 raportat la art.277 Cod procedură civilă, a obligat reclamanţii la plata, în mod egal (în cote egale), în favoarea pârâtei, a sumei de 19 800 000 ROL, cu titlu de cheltuieli de judecată în faza procesuală a fondului, reprezentând onorariu avocaţial (fila 195, dosar de fond), reclamanţii fiind în culpă procesuală.
În temeiul art.274 al.1 raportat la art.277 Cod procedură civilă, Curtea a obligat apelanţii-reclamanţi la plata, în mod egal (în cote egale) în favoarea apelantei-pârâte a sumei de 2 200 000 ROL, cu titlu de cheltuieli de judecată în faza procesuală a apelului, reprezentând onorariu avocaţial, achitat cu chitanţa nr.7481007/01.11.2005, apelanţii-reclamanţi fiind în culpă procesuală.
1
