Prin rechizitoriul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Suceava nr. 169/D/P/2012 întocmit la data de 07.02.2013 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. I. C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de „deţinere de droguri de risc pentru consum propriu fără drept”, faptă prev. şi ped. de art.4 al. 1 din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată şi „introducerea în ţară de droguri de risc fără drept”, faptă prev. şi ped. de art. 3 al. 1 din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, sub acuza că, la data de 27.11.2012, a introdus fără drept în ţară, prin Punctul de Trecere al Frontierei Borş, judeţul Bihor, cantitatea de 92,80 grame haşiş, pentru consum propriu. Când a ajuns pe raza oraşului Gura Humorului în noaptea de 27/28.11.2012, cu autocarul aparţinând firmei de transport internaţional S.C. „ATLASSIB” S.A., în urma unui control al organelor de poliţie sesizate prin S.N.U.A.U. 112, cantitatea de 92,80 grame rezină de cannabis pe care sus-cel în cauză a introdus-o fără drept în ţară, a fost descoperită sub scaunele cu nr. 51-52, din faţa scaunului inculpatului, pe pardoseală, sub forma unui pachet cu dimensiunile de circa 10 cm x 6 cm x 1 cm, învelit în staniol şi folie de plastic, rupt într-un colţ, acesta fiind căzut din haina sa, el recunoscând că drogurile îi aparţin şi sunt pentru consum propriu.
Descriindu-se dezvoltat situaţia de fapt stabilită în cursul urmăririi penale s-a evidenţiat, că din probatoriul administrat în cauză, s-a stabilit că inculpatul A.I. C. a plecat la data de 23 noiembrie 2012 în Spania, aşa cum rezulta din biletul de avion depus la dosarul cauzei unde, conform primelor declaraţii date, a primit cadou de la fosta sa soţie cantitatea de aproximativ 100 grame haşiş, din care a consumat o parte în Spania.
La data de 26.11.2012 inculpatul a plecat cu un autocar aparţinând S.C. „ATLASSIB” S.A. din Barcelona – Spania cu destinaţia Iaşi-România. Odată ajuns în Padova, Italia, a fost transferat conform uzanţelor societăţii de transport internaţional într-un alt autocar aparţinând aceleaşi firme de transport. Din Padova în acelaşi autocar a urcat, pe lângă alţi pasageri, şi martorul D. I. N., care venea de la Verona. Pe traseu, când a ajuns în Slovenia, inculpatul A.I. C. a mai consumat o parte din cantitatea de haşiş pe care o avea din Spania, după care a pus pachetul în care se afla restul cantităţii de haşiş în buzunarul de la piept, din interiorul hainei cu care era îmbrăcat. Pe teritoriul României autocarul în care era şi inculpatul a intrat la data de 27.11.2012, în jurul orelor 11:00, prin Punctul de Trecere a Frontierei Borş, jud. Bihor. Pe parcursul călătoriei, când au ajuns în apropierea mun. Vatra Dornei, inculpatul A. I. C. s-a împrietenit cu martorul D. I. N., care avea o sticlă de whisky, din care au consumat o parte împreună, după care martorul s-a culcat pe bancheta din spate a autocarului. La un moment dat, după o oprire pe traseu, în momentul în care a urcat din nou în autocar, inculpatul a pus haina pe spătarul scaunelor din faţa sa (nr. 51-52), de unde pachetul în care se aflau drogurile a căzut sub scaunele din faţă. Când au ajuns pe raza oraşului Gura Humorului inculpatul A. I.C. a căutat drogurile şi, în momentul în care nu le-a găsit, s-a ridicat de pe scaunul său, s-a deplasat la cel pe care stătea martorul D. I. N., căruia i-a adresat injurii şi ameninţări cu acte de violenţă, acuzându-l că i-ar fi sustras „pachetul”. Martorul D. I. N. i-a explicat că nu i-a luat nimic, moment în care, inculpatul a început să-l lovească cu pumnii cerându-i insistent pachetul pe care i l-ar fi sustras. În aceste condiţii martorul D. I. N. a cerut ajutorul şoferilor autocarului, care nu au reuşit să-l liniştească pe inculpat şi au apelat Serviciul Special 112, sesizând cele întâmplate. Odată ajunşi în Staţia Petrom din oraşul Gura Humorului şoferul a oprit autocarul, iar la faţa locului au venit organele de poliţie. La sosirea acestora inculpatul A. I.C. a recunoscut că l-a agresat pe martorul D. I. N., însă a motivat că a făcut acest lucru întrucât era sigur că acesta i-ar fi sustras suma de 3.600 de franci elveţieni, pe care o avea într-un plic în buzunarul hainei pe care o lăsase pe scaunul din faţa sa, întrucât stătuse de vorba doar cu acesta, iar banii îi avea asupra sa când au ajuns cu autocarul în localitatea Piatra Craiului.
S-a adus în atenţie că, procedând la verificarea interiorului autocarului, a locului destinat pasagerilor, sub scaunele cu nr. 51-52, în faţa scaunului inculpatului, sub haină, pe pardoseală, organele de poliţie au găsit un pachet cu dimensiunile de circa 10x6x1 cm, învelit în staniol şi folie de plastic, rupt într-un colţ circa 2,5×2,5 cm, care conţinea o substanţă de culoare maro închis, despre care ulterior s-a stabilit că este rezina de canabis(haşiş). S-a procedat la controlul bagajelor şi a celorlalţi călători din autocar, nefiind identificată suma de bani pretins de către inculpat a fi sustrasă, de fapt nici o sumă de bani în franci elveţieni, încheindu-se în acest sens procese-verbale, care se află la dosarul cauzei.
Susţine procurorul de caz că, fiind întrebat cu privire la pachetul care conţinea cantitatea de 92,80 gr. haşiş, inculpatul A. I.C. a declarat verbal că „în pachet se afla haşiş (zis ciocolată), îmi aparţine şi l-am primit cadou când mă aflam în Spania, de la fosta mea soţie, având o valoare aproximativă de 150-200 euro. Din el am consumat atât în Spania, cât şi în Slovenia, după care l-am pus în buzunarul de la piept din interiorul gecii, pe care am pus-o pe spătarul scaunului din faţa mea nr. 51-52), de unde probabil a căzut sub scaun” însă, ulterior, a refuzat să semneze procesul verbal încheiat sau vreo declaraţie în acest sens.
Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.2588363/28.11.2012 întocmit de Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor din cadrul B.C.C.O. Iaşi rezultă că în urma analizelor de laborator, s-a stabilit că proba înaintată, constituită din 92,80 grame, conţine rezină de cannabis, care face parte din Tabelul nr. III din Legea nr. 143/2000 privind drogurile de risc. De asemenea, s-a menţionat în rechizitoriu că, din procesul-verbal încheiat la data de 28.11.2012 în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu, rezultă că inculpatul A. I. C. a refuzat recoltarea de probe biologice în vederea stabilirii consumului de stupefiante.
S-a reţinut că faptele imputate inculpatului A. I. C. se probează cu următoarele mijloace de probă:
– tabel nominal eliberat de S.C. ATLASSIB SA, reprezentând lista călătorilor pentru cursa efectuată cu autocarul înmatriculat cu nr. B 43 CHJ, cu 59 de locuri, cu destinaţia Spania-România, cu plecare la data de 26.11.2012, unde la nr. 48 apare înscris inculpatul A. I.C. (f. 125 ds. u.p.);
– proces-verbal de constatare, încheiat de lucrătorii din cadrul Poliţiei oraşului Gura Humorului la data de 28.11.2012, orele 00:30, cu ocazia sesizării de către ofiţerul de serviciu în urma unui apel 112, din care rezultă că s-au deplasat în Staţia PETROM Gura Humorului unde l-au identificat pe martorul D. I. N. care a declarat că, în timp ce se afla în autocarul aparţinând firmei ATLASSIB ce se deplasa pe ruta Arad – Gura Humorului, a fost agresat fizic şi verbal de către inculpatul A. I. C., acesta motivând că martorul i-a sustras suma de 3.600 de franci elveţieni. În urma verificării interiorului autocarului, a locului destinat pasagerilor, sub scaunele cu nr. 51-52, pe pardoseală, a fost găsit un pachet cu dimensiunile de circa 10x6x1 cm, învelit în staniol şi folie de plastic, rupt într-un colţ, circa 2,5×2,5 cm, care conţinea o substanţă de culoare maro închis. Întrucât pachetul a fost identificat sub scaunul din faţa inculpatului şi din cauza faptului că părea suspect, inculpatul a fost întrebat cu privire la acest aspect şi a declarat că „în pachet se afla haşiş (zis ciocolată), îmi aparţine şi l-am primit cadou când mă aflam în Spania, de la fosta mea soţie, având o valoare aproximativa de 150-200 euro. Din el am consumat atât în Spania cât şi în Slovenia, după care l-am pus în buzunarul de la piept din interiorul gecii, pe care am pus-o pe spătarul scaunului din fata mea ( nr. 51-52), de unde probabil a căzut sub scaun.” (fila 5-6 ds. u.p.)
– proces-verbal încheiat la data de 03.12.2012 pentru redarea discuţiei avută în noaptea de 27/28.11.2012 dintre inculpatul A. I. C. şi organele de poliţie sesizate prin Serviciul special 112, în care sunt arătate următoarele: „Organele de poliţie: Da, asta zi, asta-i a ta da? A. I. C.: Da, Organele de poliţie: A ta da, de unde-i, de unde? A. I. C.: (nu se înţelege) Organele de poliţie: Din Spania, din Spania ai luat-o nu? A. I. C.: Da Organele de poliţie: Români, Spanioli? A. I. C.: Mai contează acuma; Organele de poliţie: Nu dar ce e aicea? A. I.C.: CIOCOLATĂ, HAŞIŞ (discuţie neinteligibilă); Organele de poliţie: Auzi, dar zi-mi oleacă, (discuţie neinteligibilă); A. I. C. :Pe piaţă poate să ajungă la vreo 150 de euro; Organele de poliţie: Cât? 150-200 de euro; A. I. C.: (nu se înţelege); Organele de poliţie: Asta a fost cadou?; A. I. C.:Da; Organele de poliţie: Din Barce, din Barcelona ai luat-o, din Spania? (discuţie neinteligibilă) Organele de poliţie: Auzi totuşi mai ţine la tine dacă îţi dă haşiş…(discuţie neinteligibilă); Organele de poliţie: Auzi dar cum îţi spune ţie?; A. I.C.: I. C.; Organele de poliţie: I. C.; A. I. C.: A. I.C.; Organele de poliţie: Ha; Organele de poliţie: Şi asta probabil ai scăpat-o, nu, că tot i-o cereai la ăla că ţi-o luat-o el ?; A. I. C.: A luat-o cu tot cu bani, că asta a fost cu bani, a fost pusă în plicul cu bani, că era totul la un loc!; Organele de poliţie: Ce CIOCOLATA asta sau HAŞIŞUL, cum îi zici tu? ; Organele de poliţie: Şi era în haină; A. I. C.: Da; Organele de poliţie: Şi haina nu a fost cumva deasupra pe bagaje?; A. I. C.: A fost pusă exact aşa, pe scaun; Organele de poliţie: Bă dar de ce nu am găsit noi banii? (discuţie neinteligibilă)-(discuţie despre banii furaţi); Organele de poliţie: Auzi i-ai dat, i-ai dat şi lui?; A. I. C.: CIOCOLATĂ, nu, nu ştia nimeni, nimica de astea, nimeni nu a ştiut nimica de asta!; Organele de poliţie: Şi cum a ajuns sub scaun?; A. I. C.: Păi a luat banii şi a aruncat-o sub scaun, păi dar îţi dai seama că dacă eu ştiam că e sub scaun o luam şi tăceam din gură; Organele de poliţie: Auzi, când, când ai consumat ultima dată, pe autocar, bănuiesc că ai luat şi pe autocar odată ce ai scăpat-o?; A. I.C.: Slovenia; Organele de poliţie: Slovenia?; A.I. C. :Nu ştiu dacă intrasem în Slovenia; Organele de poliţie: Poate atuncea ţi-o căzut? A. I. C.: Ce să cadă?; Organele de poliţie: Asta sub scaun; A.I. C.: Dacă eu ştiu că mi-am pus, cum; Organele de poliţie:Cum a, cum a ajuns sub scaun? A. I. C.: A stat, a stat tot timpul la pieptul meu cu tot cu bani, pus în plic la piept; Organele de poliţie: Cum a ajuns sub scaun? A. I.C.: (nu se înţelege); Organele de poliţie: Dar la piept unde că văd că nu ai (discuţie despre banii furaţi); Organele de poliţie: Auzi I., ultima oară când ai coborât tu?; A. I. C.: La Zalău, de la Zalău până aicea a dispărut banii; Organele de poliţie: Deci de la Zalău a dispărut banii; A.I. C.: A dispărut plicul cu tot cu CIOCOLATĂ, cu bani (discuţie despre banii furaţi); A. I. C.: Dacă aţi găsit asta înseamnă că el a luat, de ce a aruncat (nu se înţelege) nici nu ştia ce este asta; Organele de poliţie: Mai bine lua asta, nu?; A. I.C. : Dacă nu consumă degeaba o lua; Organele de poliţie: Dar cât valorează asta, 150 de euro, mai mult?; A. I. C.: Nu; Organele de poliţie: Nu mai mult?; A. I. C.: Depinde de unde o iei, de la ce furnizor o iei; Organele de poliţie: Bun dacă o iei de stradă de exemplu (discuţie neinteligibilă) ; Organele de poliţie: Şi în combinaţii cu alcolul ce se întâmplă?; A. I. C.: (discuţie neinteligibilă) un relax; Organele de poliţie: Auzi dar nu devii dependent de ea (discuţie neinteligibilă)(discuţia nu prezintă interes operativ) ” (f. 12-14 ds. u.p.);
– proces-verbal şi planşe foto din data de 28.11.2012 cu ocazia efectuării de către organele de poliţie din cadrul Poliţiei oraşului Gura Humorului a controlului interiorului autocarului şi a locului destinat pasagerilor, ocazie cu care, sub scaunele nr. 51-52, a fost găsit un pachet cu dimensiunile de circa 10x6x1 cm, învelit în staniol şi folie de plastic, rupt într-un colţ circa 2,5×2,5 cm, care conţinea o substanţă de culoare maro închis (f. 7-11 ds. u.p.);
– proces-verbal încheiat la data de 28.11.2012, din care rezultă că autocarul cu numărul de înmatriculare B 43 CHJ aparţine S.C. ATLASSIB S.A. şi că, în data de 26.11.2012, a plecat din Padova-Italia spre Iaşi-România, autocarul intrând în ţară prin P.T.F. Borş din judeţul Bihor în data de 27.11.2012, în jurul orelor 11:00 (f. 119 ds. u.p.);
– proces-verbal încheiat la data de 28.11.2012, din care rezultă că în urma verificării apelurilor de urgenţă primite la I.P.J. Suceava – Centrul de Urgenţe 112 s-a constatat că, în jurul orelor 23:25, un bărbat care s-a recomandat B. M., şofer pe un autocar al S.C. ATLASSIB S.A. a sesizat faptul că se află pe raza oraşului Gura Humorului din judeţul Suceava şi că solicită intervenţia poliţiei pentru aplanarea unui conflict iscat spontan în autocarul acestuia între doi bărbaţi (f. 120 ds. u.p.);
– proces-verbal încheiat la data de 28.11.2012 în urma punerii în aplicare a ordonanţei de efectuare a controlului corporal şi al bagajelor nr. 169D/P/2012 (f. 116 ds. u.p.);
– xerocopii: bilet de călătorie, rezervare şi chitanţă + factură emise pe numele inculpatului A. I.-C. (f. 126-133 ds. u.p.);
– proces-verbal încheiat la data de 28.11.2012, din care rezultă că inculpatului A. I.-C. i s-a solicitat să se deplaseze la Spitalul Judeţean Suceava – Unitatea de Primire a Urgenţelor pentru a i se recolta probe biologice de sânge în vederea evidenţierii consumului de stupefiante, din categoria drogurilor de risc, şi acesta a refuzat (f. 117 ds. u.p.);
– procesele verbal de control al bagajelor încheiate la data de 28.11.2012 pentru pasagerii: ….
– Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 2588363 din 28.11.2012 încheiat de Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor din cadrul B.C.C.O. Iaşi, din care rezultă că în urma analizelor de laborator s-a stabilit că proba înaintată, constituită din 92,80 grame, conţine rezină de cannabis, care face parte din Tabelul nr. III din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată, privind drogurile de risc (f. 30-34 ds. u.p.);
– dovadă seria H nr. 0023270 din data de 19.12.2012, privind predarea la camera de corpuri delicte a 2 plicuri conţinând cantitatea de 87,47 grame rezină de cannabis ca probă şi, respectiv, 5,0 grame rezină de cannabis – contra probă (f. 36 ds. u.p.);
– declaraţiile martorilor…. al căror conţinut a fost transpus într-o redare rezumativă în rechizitoriu;
– declaraţia de recunoaştere parţială a inculpatului A. I. C. din data de 04.02.2013, în care acesta arată că : „Menţin in totalitate declaraţia data in fata Tribunalului Suceava la data de 29.11.2012 in dosar nr. 13976/86/2012, lucrurile petrecându-se întocmai cum am arătat acolo.
Pachetul cu droguri găsit in autocarul aparţinând firmei „SC ATLASSIB SA” in noaptea de 27/28 noiembrie 2012 îmi aparţinea si îl achiziţionasem la data de 27 noiembrie 2012 din Autogara Oradea unde autocarul a oprit circa 30 de minute. Am achitat suma de 220 de euro pentru el si am interes ca era vorba de o cantitate de cca. 150 grame de rezina de canabis, substanţa pe care o cunoşteam, fiind consumator ocazional de droguri de câţiva ani. Am consumat din pachetul respectiv in Autogara Oradea sa vad ce calitate este, din acest motiv pachetul era rupt la un colt.
Persoana care mi-a vândut drogurile era de etnie rroma, nu o cunoşteam si se afla in incinta autogării Oradea unde aborda lumea pentru a găsi clienţi interesaţi sa joace un joc de noroc cunoscut sub denumirea de „ALBA-NEAGRA”.
Eu am mers sa vad cum este jocul respectiv , m-am uitat cum se joacă împreună cu alte persoane, care erau de asemenea calatori care au coborât ca si mine din autocar, dar eu nu am jucat, fiind conştient că poţi fi uşor păcălit la un astfel de joc de noroc.
O parte dintre calatori au jucat, au câştigat la început diverse sume si apoi au început sa piardă in mod constant. La un moment dat ştiu ca chiar a început un scandal din acest motiv, calatorii care au jucat si au pierdut începând sa se certe cu persoana de etnie rroma care conducea jocul de noroc, acuzând-o ca i-a păcălit. La un moment persoana respectiva ne-a întrebat pe toţi care eram de fata daca nu suntem interesaţi să cumpăram nişte „ciocolata”, aceasta fiind denumirea folosita pentru haşiş. Eu eram consumator de droguri de aproape 13 ani, de când am plecat din tara, iniţial in Italia, apoi in Spania si in Elveţia si m-am arat interesat sa cumpăr daca într-adevăr era haşiş de calitate.
Mi-a cerut 1000 de lei pentru întreaga cantitate de droguri , in jur de 150 de grame din cate mi s-a spus, eu nu am cântărit-o. Am probat calitatea drogului rupând dintr-un colt al pachetului o bucăţică, din care am făcut un joint pe care l-am fumat împreună cu persoana de etnie rroma de la care l-am cumpărat.
Arat ca acesta anterior, pentru a mă convinge de calitatea drogului, mi-a dat să trag câteva fumuri dintr-un joint pe care îl avea deja făcut, din care fuma si el, insa eu am vrut sa vad daca intr-adevăr e aceeaşi calitate de drog , întrucât riscam sa fiu păcălit.
Am schimbat anterior, la intrarea in tara, la un PECO din vama Bors, suma de 220 de euro si i-am achitat persoanei de etnie rroma suma de 1000 de lei, aşa cum ne-am înţeles după care am urcat in autocar. Pe traseu nu am mai fumat din drogurile respective.
Intr-un plic am pus pachetul cu droguri pe care l-am cumpărat din Autogara Oradea si suma de 3600 franci elveţieni , plicul l-am pus in buzunarul interior al hainei cu care eram îmbrăcat, respectiv al unui sacou, si pe care o puneam de regula, cat eram in autocar, pe scaunul din fata mea. Cu calatorul pe care îl acuz că mi-a sustras banii respectivi din plic mă împrietenisem pe traseu, acesta urcând ca si mine in autocarul respectiv din Padova. Cred ca acesta a văzut când am schimbat nişte bani in Arad, de fapt la vama Borş, fiind vorba de valuta in franci elveţieni, si a fost singurul care ştia ca sunt bani in plicul respectiv pentru că a văzut unde îi ţineam.
Cred ca pe traseu acesta mi-a sustras plicul cu francii elveţieni si a aruncat drogurile sub scaunul din fata, unde a fost găsit de organele de politie după ce eu am reclamat acest lucru. Eu am reclamat iniţial dispariţia întregului plic, care conţinea si banii si drogurile pe care le cumpărasem din Autogara Oradea.
Nu am primit nici un răspuns pana in prezent urmare a plângerii pentru furt pe care am formulat-o privind sustragerea celor 3600 de franci elveţieni. ” (f. 21-26 ds. u.p.).
Expunând propria analiză a relevanţei mijloacelor de probă raportat la poziţia procesuală a inculpatului A. I. C. care, în opinia acuzării, dovedesc vinovăţia şi infirmă apărările acestuia, procurorul de caz evidenţiază :
Fiind întrebat in noaptea de 27/28 noiembrie 2012 de organele de politie sesizate prin Serviciul Special 112, cu privire la pachetul găsit in autocarul cu care circula, pachet care conţinea cantitatea de 92, 80 haşiş, inculpatul A. I.C. a arătat verbal că „în pachet se afla haşiş (zis ciocolată), îmi aparţine şi l-am primit cadou când mă aflam în Spania, de la fosta mea soţie, având o valoare aproximativa de 150-200 euro. Din el am consumat atât in Spania cat si in Slovenia, după care l-am pus in buzunarul de la piept din interiorul gecii, pe care am pus-o pe spătarul scaunului din fata mea ( nr. 51-52), de unde probabil a căzut sub scaun.”, insa ulterior a refuzat sa semneze procesul verbal încheiat sau vreo declaraţie in acest sens.
Cu ocazia primei audieri in prezenta cauza, la data de 28.11.2012, in fata procurorului, inculpatul A. I. C. s-a prevalat de dispoziţiile art. 70 alin 2 Cod procedură penală privind dreptul de a nu da nici o declaraţie în cursul urmăririi penale insa ulterior, in fata Tribunalului Suceava, la data de 29.11.2012, in dosar nr. 13976/86/2012, a dat declaraţie, arătând ca pachetul de droguri găsit in autocar era al sau, insa l-a achiziţionat din autogara Oradea, unde autocarul a oprit 30 de minute si l-a cumpărat de la o persoana de etnie rroma pe care nu o cunoaşte .
La data de 04.02.2013, inculpatul a ales sa dea declaraţie si in fata procurorului, recunoscând parţial săvârşirea infracţiunilor pentru care este învinuit, doar in ceea ce priveşte deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu.
Astfel, inculpatul a negat faptul că ar fi introdus in tara drogurile de risc, arătând doar ca drogurile ii aparţineau si ca le-ar fi cumpărat din Autogara Oradea, de la o persona de etnie rroma, menţionând că este de mulţi ani consumator de droguri: „Pachetul cu droguri găsit in autocarul aparţinând firmei „SC ATLASSIB SA” in noaptea de 27/28 noiembrie 2012 îmi aparţinea si îl achiziţionasem la data de 27 noiembrie 2012 din Autogara Oradea unde autocarul a oprit circa 30 de minute. Am achitat suma de 220 de euro pentru el si am înţeles ca era vorba de o cantitate de cca. 150 grame de rezina de canabis, substanţa pe care o cunoşteam, fiind consumator ocazional de droguri de câţiva ani. (…)Eu eram consumator de droguri de aproape 13 ani, de când am plecat din tara, iniţial in Italia, apoi in Spania si in Elveţia si m-am arat interesat sa cumpăr daca într-adevăr era haşiş de calitate. Am consumat din pachetul respectiv in Autogara Oradea sa vad ce calitate este, din acest motiv pachetul era rupt la un colt.”
Inculpatul A. I. C. a relatat faptul că a cumpărat drogurile din incinta Autogării din Oradea, unde autocarul ar fi stat in jur de 30 de minute, de la o persoana de etnie rroma care practica jocul cunoscut sub denumirea de „ALBA-NEAGRA”, cu care a păcălit mai mulţi calatori, aspect infirmat in totalitate de probatoriul administrat in cauza: „Persoana care mi-a vândut drogurile era de etnie rroma, nu o cunoşteam si se afla in incinta autogării Oradea unde aborda lumea pentru a găsi clienţi interesaţi sa joace un joc de noroc cunoscut sub denumirea de „ALBA-NEAGRA”. Eu am mers sa vad cum este jocul respectiv , m-am uitat cum se joaca împreună cu alte persoane, care erau de asemenea calatori care au coborât ca si mine din autocar, dar eu nu am jucat, fiind conştient ca poţi fi uşor păcălit la un astfel de joc de noroc. O parte dintre calatori au jucat, au câştigat la început diverse sume si apoi au început sa piardă in mod constant. La un moment dat ştiu ca chiar a început un scandal din acest motiv, calatorii care au jucat si au pierdut începând sa se certe cu persoana de etnie rroma care conducea jocul de noroc, acuzând-o ca i-a păcălit. La un moment persoana respectiva ne-a întrebat pe toţi care eram de fata daca nu suntem interesaţi să cumpăram nişte „ciocolata”, aceasta fiind denumirea folosita pentru haşiş. Eu eram consumator de droguri de aproape 13 ani, de când am plecat din tara, iniţial in Italia, apoi in Spania si in Elveţia si m-am arat interesat sa cumpăr daca într-adevăr era haşiş de calitate. Mi-a cerut 1000 de lei pentru întreaga cantitate de droguri , in jur de 150 de grame din cate mi s-a spus, eu nu am cântărit-o. Am probat calitatea drogului rupând dintr-un colt al pachetului o bucăţică, din care am făcut un joint pe care l-am fumat împreuna cu persoana de etnie rroma de la care l-am cumpărat. Arat ca acesta anterior, pentru a mă convinge de calitatea drogului, mi-a dat sa trag câteva fumuri dintr-un joint pe care îl avea deja făcut, din care fuma si el, insa eu am vrut sa vad daca într-adevăr e aceeaşi calitate de drog , întrucât riscam sa fiu păcălit. Am schimbat anterior, la intrarea in tara, la un PECO din vama Borş, suma de 220 de euro si i-am achitat persoanei de etnie rroma suma de 1000 de lei, aşa cum ne-am înţeles după care am urcat in autocar. Pe traseu nu am mai fumat din drogurile respective”.
În raport de cele expuse, stabileşte procurorul de caz că autocarul cu care a călătorit inculpatul nu a oprit niciodată in Autogara Oradea, staţia pentru Oradea fiind in fata hotelului „RAMADA” din mun. Oradea, la o distanta apreciabila de sediul autogării. Acest aspect este relatat de către şoferii autocarului, dar si de o parte dintre calatori.
Astfel, martorul M. V. C., şofer in autocar, arata in declaraţia data la data de 27.01.2013: „La data de 27.11.2012, în jurul orelor 11.00-12.00, nu-mi amintesc exact, am fost luat din faţa hotelului RAMADA, din mun. Oradea, de către colegii mei care veneau cu un autocar de pe ruta Padova-Italia spre Iaşi-România.(…)”
Martorul B. M. G., un alt şofer al autocarului, arata in declaraţia data la data de 29.01.2013: „La data de 27.11.2012, în Oradea am oprit în staţia pe care o avem stabilită din incinta staţiei PECO, de lângă hotel Ramada. Suntem ţinuţi să respectăm întocmai staţiile prevăzute în traseul firmei astfel încât nu aveam cum să oprim în altă parte şi era imposibil să ajungem în autogara Oradea sau măcar în apropierea ei, distanţa fiind apreciabilă între ele, la o distanţă de cca. 15.00-20.00 minute de mers cu maşina.”
Martorul M. D. arata in declaraţia data la data de 05.12.2012: ”Ne-am deplasat spre municipiul Oradea, după ce am trecut de vama si, aşa cum am relatat am oprit in parcare, dar in mun. Oradea nu am oprit în autogară, ci într-un loc unde probabil era stabilită o staţie a autocarului întrucât am văzut ca acolo au coborât pasageri cu bagaje.”
Aşa fiind, susţine procurorul de caz că apărarea inculpatului A. I. C. este vădit netemeinică şi nereală, întregul material probator administrat la dosarul cauzei fiind în contradicţie cu susţinerile sale. Există contradicţii flagrante chiar între propriile sale susţineri, dintre declaraţiile date în faţa procurorului şi a instanţei, cu privire la modalitatea de plată a drogurilor. Astfel, inculpatul afirmă, la un moment dat, că a achitat persoanei de etnie rromă de la care a cumpărat drogurile suma de 220 de Euro, întrucât aceasta îi ceruse pentru droguri suma de 1.000 lei. În cuprinsul aceleaşi declaraţii, inculpatul afirmă că i-a achitat persoanei de etnie rromă de la care a cumpărat drogurile suma de 1.000 lei pe care o avea asupra sa, întrucât schimbase anterior la intrarea în ţară, la un PECO din Vama Borş, suma de 220 de Euro. Încercând să justifice acuzaţia de furt formulată împotriva martorului D. I. N., inculpatul arată în cadrul aceleaşi declaraţii, dată în faţa procurorului la 04.02.2013 : „cu călătorul pe care îl acuz că mi-a sustras banii respectivi din plic mă împrietenisem pe traseu, acesta urcând ca şi mine în autocarul respectiv din Padova-Italia. Cred că acesta a văzut când am schimbat nişte bani în Arad, de fapt la Vama Borş, fiind vorba de valută în franci elveţieni…”. Mai arată inculpatul că, nu ştia ce cantitate de droguri cumpărase, ci doar că erau în jur de 150 de grame, din câte i s-a spus, el nu a cântărit-o.
Faţă de aceste aspecte, procurorul de caz motivează că este puţin probabil că o persoană consumatoare frecventă de droguri ar cumpăra o cantitate atât de mare fără să o cântărească de la o persoană pe care nu o cunoaşte, bazându-se doar pe cuvântul acesteia că într-adevăr este vorba de 150 de grame, în situaţia în care, în practică este bine cunoscut, că se achiziţionează droguri de către consumatori şi în cantităţi foarte mici care sunt cântărite cu mijloace electronice.
Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, in principal ale şoferilor autocarului cu care inculpatul a călătorit din Italia, atesta faptul ca la intrarea in tara, din păcate, conform uzanţelor actuale, nu s-a făcut un control amănunţit asupra inculpatului cat si a bagajelor sale, atât de persoane competente, cat si cu ajutorul câinilor specializaţi, împrejurare in care s-ar fi putut depista cu uşurinţa bunurile a căror deţinere este ilegala, in speţa drogurile.
Şi, în acest context, se consemnează în rechizitoriu că martorul M. V. C., şofer in autocar, arata in declaraţia data la data de 27.01.2013: „Sunt angajat în calitate de şofer la S.C. Atlassib S.A. de la data de 05.11.2012. Iniţial am făcut doar curse interne, iar după ce reprezentanţii firmei au apreciat că am acumulat suficientă experienţă am fost repartizat si pe curse externe. Conform uzanţelor actuale, la controlul vamal de la intrare sau ieşirea din ţară, sunt verificate doar documentele de identitate ale şoferilor şi călătorilor din autocar şi uneori, aleatoriu, un control sumar al bagajelor câtorva călători, controlul amănunţit fiind dispus doar în situaţiile când există suspiciuni cu privire la conţinutul bagajelor vreunui călător, despre care existau date că ar putea avea asupra sa bunuri a căror deţinere este ilegală şi pe care, după caz, încearcă să le scoată sau să le introducă în ţară…”
Martorul B. M. G., un alt şofer al autocarului, arata in declaraţia data la data de 29.01.2013 : „În continuarea declaraţiei date la data de 28.11.2012, astăzi 29.01.2013, arăt următoarele: conform uzanţelor actuale, controlul făcut de organele abilitate la intrarea şi ieşirea din ţară constă în verificarea documentelor de identitate atât ale şoferilor cât şi ale călătorilor din autocar. Controlul bagajelor se face rar, mai mult în situaţia ieşirilor din ţară, în momentul în care există suspiciuni cu privire la conţinutul bagajelor vreo unui călător cum că ar putea avea asupra sa bunuri a căror deţinere este ilegală pentru a fi scoase din ţară, spre exemplificare căutându-se băutură, stupefiante sau ţigări…”
Mai mult decât atât, susţinerile inculpatului cum ca ar fi cumpărat drogurile după intrarea in tara, de la o persoana de etnie rroma din Autogara Oradea, care prezenta un joc de noroc cunoscut sub denumirea de “ALBA –NEAGRA “ in care s-au implicat mai mulţi calatori ai autocarului, prezintă o situaţie cel puţin atipica de reacţie psihologica la avertizarea cu un potenţial pericol, iar situaţia de fapt “confecţionată” de inculpat in apărarea sa este infirmata in totalitate de probatoriul administrat in cauza, toţi martorii audiaţi arătând ca nu au văzut pe întreg parcursul tuturor opririlor autocarului, persoane de etnie rroma (sau chiar romana) care sa practice acest joc, aspect care nu ar fi putut fi ignorat si ar fi fost reţinut cu uşurinţă in primul rând de toţi şoferii, care erau instruiţi special in acest sens, dar si de către oricare dintre calatori, tocmai datorita faptului ca, la intrarea in tara, aceştia au fost avertizaţi ca exista riscul ca, in staţiile de pe traseu, să întâlnească astfel de persoane care sa încerce sa-i insele cu jocuri de noroc sau sa le pună in pericol bunurile. De asemenea, nici unul dintre calatori, in afara de inculpat, nu a susţinut ca ar fi fost întrebaţi de o astfel de persoana daca nu sunt interesaţi sa cumpere nişte „ciocolata”, denumire folosita deseori pentru rezina de cannabis.
Asa cum s-a arătat anterior, pe langa faptul ca autocarul nu a stationat in autogara din municipiul Oradea, locul unde a stationat nu era aglomerat si era extrem de usor de remarcat de catre soferi si de oricare dintre calatori existenta unei astfel de imprejurari, daca inculpatul ar fi stat de vorba cu vreo persoana straina, mai ales cu o persoana de etnie rroma care sa practice jocul de noroc “ALBA –NEAGRA“, despre care toti fusesera avertizati ca reprezinta un pericol real si cu privire la care s-a discutat mult pe traseu intre calatori, pana la sosirea in Oradea, fiecare amintindu-si situatii similare celei asupra carora tocmai fusesera atentionati, in care victime fusesera ei sau cunoscuti de ai lor, despre care le-au relatat celorlalti calatori, in autocar declansandu-se chiar un fel de “dezbatere” pe acesta tema.
Orice tip de avertizare presupune o accentuare a funcţiei de alertare a atenţiei, ce se concretizează în momentele de accentuare a vigilenţei, prudenţei, discer-nământului în situaţii imprevizibile sau critice. Selecţia informaţiilor constituie procesul esenţial pe care îl evocam atunci când vorbim despre atenţie; atenţia s-ar traduce printr-o reacţie generala de alerta cu ajutorul căreia se releva informaţia pertinenta care devine prioritara, ea fiind întărita in raport cu cea nepertinenta care este fie marginalizata, fie respinsă; în existenţa sa, omul se întâlneşte cu stimuli cunoscuţi, previzibili, care presupun punerea în funcţiune a unor răspunsuri deja achiziţionate, dar si cu stimuli noi, nefamiliari, care conţin o cantitate mai mare de informaţii, punând de aceea organismului o dilema care nu mai poate fi rezolvata prin apelul la experienţa anterioara. Aceasta problema se rezolva prin activarea organismului, implica o explorare complementara a noilor stimuli. Omul va compara informatia bruta venita actual de la receptori cu cea existenta in memorie, apoi va decide daca noua informatie este sau nu coerenta cu cea stocata, daca ea corespunde sau nu propriilor sale trebuinte. Subiectul isi declanseaza alerta atentiei pentru a decide ce va face nu doar in functie de noutatea stimulului, ci si de interesul lui pentru organism. Intr-o astfel de situatie era imposibil ca o parte dintre calatori sa fie macar tentati, asa cum sustine inculpatul, sa se implice intr-un astfel de joc de noroc si chiar daca, in mod paradoxal s-ar fi intamplat acest lucru , era imposibil ca unul din soferi sau un alt calator sa nu remarce acest lucru.
Martorul M. D. arata in declaraţia data la data de 05.12.2012 : ”În data de 27.11.2012, în jurul orelor 11.00, am intrat în România, prin vama Borş. Imediat după punctul de trecere a frontierei, autocarul a oprit într-o parcare aproximativ 15 minute, unde au coborât majoritatea pasagerilor pentru a merge la toaletă sau să fumeze o ţigară. După intrarea în ţară prin vama Borş, şoferii autocarului ne-au spus să avem grijă în staţiile de pe traseu, sa nu ne împrietenim cu persoane necunoscute care ne-ar putea fura bagajele si ca uneori in staţii apar cetăţeni de etnie rromă care ne pot pune în pericol bunurile. Între călători, după deschiderea acestui subiect au început mai multe discuţii despre situaţii in care au fost implicaţi ai sau alte persoane, o parte din ei relatând că au fost cazuri când cetăţeni de etnie rromă au păcălit călătorii cu un joc de noroc denumit ”ALBA-NEAGRA”, ştiind ca aceştia vin cu bani din străinătate sau le-au sustras din bagaje când aceştia erau neatenţi. Până am coborât în mun. Suceava, pe întreg traseul, nu am întâlnit nicio astfel de situaţie ca despre cea de care s-a făcut vorbire. Deşi nu fumez, eu am coborât în fiecare staţie când a oprit autocarul pentru a mă dezmorţi sau a merge la toaletă şi aş fi văzut cu siguranţă dacă apărea un cetăţean de etnie rromă în zona autocarului sau dacă cineva ar fi fost în zonă şi ar fi practicat jocul de noroc cunoscut sub numele „ALBA -NEAGRA”.
De asemenea, martorul C. V. arata in declaraţia data la data de 02.12.2012: „Când am intrat în ţară, am auzit din discuţiile purtate între pasagerii din autocar că există în parcările unde opresc autocarele care vin din străinătate, persoane care practică jocuri de noroc „Alba-Neagra” (…) Pe tot itinerariul de deplasare de la Oradea până la Suceava şi în toate popasurile care s-au făcut nu am văzut persoane care să practice jocul de noroc „Alba-Neagra” şi nu l-am văzut pe acel individ care a provocat scandal în autocar( referire la inculpatul A.I. C.) să stea de vorbă cu alte persoane străine, a stat de vorbă numai cu cele din autocar.”
Martorul B. M. G., un alt şofer al autocarului, arata in declaraţia data la data de 29.01.2013: „Conform instructajelor făcute tuturor şoferilor de către S.C. ATLASSIB S.A de fiecare dată avertizăm călătorii ca în staţiile de pe traseu să nu se implice în jocuri de noroc, gen „Alba-Neagra” întrucât ar putea rămâne fără bani. Politica firmei a stabilit că aceste avertismente să fie făcute publice în toate localităţile din ţară şi străinătate unde S.C. ATLASSIB S.A., are sedii sau puncte de lucru, sens în care sunt puse afişe mari pe pereţii acestor imobile care avertizează călătorii să nu fie tentaţi de jocuri de noroc de genul celui cunoscut „Alba-Neagra”. Aceleaşi avertismente sunt incluse şi pe pliantele publicitare ale S.C. ATLASSIB S.A., fiecare călător primind un astfel de pliant odată cu biletul de călătorie şi chitanţa care atestă achitarea lui. Întrucât această politică legată de jocurile de noroc „Alba-Neagra”, este îmbrăţişată de majoritatea firmelor de transport intern şi internaţional în staţii nu este permis accesul persoanelor care practică jocuri de noroc gen „Alba-Neagra” iar de aproximativ doi ani de zile de când lucrez eu la S.C. ATLASSIB S.A., nu mi s-a întâmplat să întâlnesc în staţiile de pe traseu persoane care practică jocuri de noroc decât o singură dată, chiar în perioada de început când în Slovenia apăruseră persoane de etnie rromă cu astfel de preocupări însă imediat au apărut organele de poliţie şi l-au îndepărtat, toate staţiile în care au oprit autocarele aparţinând S.C. ATLASSIB S.A. fiind asigurate cu pază în special pe raza Slovenie şi Ungariei. Pot spune cu certitudine în ceea ce priveşte cursa efectuată în intervalul 26.11.2012-27.11.2012, pe ruta Padova-Italia spre Iaşi-România că la nici una dintre opriri, pe întreg traseul nu au existat în zonă persoane care să practice jocuri de noroc „Alba-Neagra”, dacă ar fi existat vreo astfel de situaţie cu siguranţă atât eu cât şi colegii mei am fi remarcat imediat întrucât, aşa cum am precizat suntem instruiţi special să identificăm imediat un posibil incident de acest gen.”
S-a conchis că, în drept, faptele săvârşite de A. I. C. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de: „deţinere de droguri de risc pentru consum propriu fără drept”, faptă prev. şi ped. de art.4 al. 1 din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată, şi „introducerea în ţară de droguri de risc fără drept”, faptă prev. şi ped. de art. 3 al. 1 din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată, cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal.
În ceea ce priveşte antecedenţa penală a inculpatului A. I. .C. se menţionează că, potrivit fişei de cazier, acesta nu figurează cu menţiuni privind existenţa antecedentelor penale (f.18 ds. u.p.).
Cu referire la măsurile preventive, s-a adus în atenţie că, prin ordonanţa procurorului nr. 169D/P/2012 din 28.11.2012, faţă de inculpatul A. I. C. a fost luată măsura preventivă a reţinerii pentru o perioada de 24 de ore, cu începere de la data de 29.11.2012, ora 18.45 pâna la 29.11.2012, ora 18.45.
Odată sesizată instanţa de judecată cu fondul cauzei, la termenul de judecată din data de 15.05.2013 (f. 13 ds. fd.) cu procedura completă şi fiind asigurat cadrul procesual adecvat din perspectiva disp. art. 171 al. 3 Cod procedură penală, conform cărora asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, în considerarea dispoziţiilor art. 300 Cod procedură penală, după ascultarea punctelor de vedere ale părţilor, s-a constatat regularitatea actului se sesizare constând în rechizitoriul nr. 169 D/P/2012 întocmit la 27.02.2013 de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Suceava, instanţa considerându-se astfel legal sesizată cu judecarea prezentei pricini.
Sub consilierea apărătorului său ales, inculpatul A. I. C. a precizat expres că nu înţelege să acceseze procedura derogatorie în condiţiile şi cu beneficiile prev. de art. 3201 Cod procedură penală.
Văzând voinţa inculpatului, căreia i-a dat expresie atât personal, cât şi prin apărător, instanţa a purces la începerea cercetării judecătoreşti şi, în baza rolului activ, cu respectarea principiilor nemijlocirii, oralităţii şi contradictorialităţii specifice fazei de judecată, a procedat la readministrarea probatoriului testimonial din faza de urmărire penală, audiaţi fiind inculpatul şi martorii din lucrări, aceştia din urmă precizând că-şi menţin declaraţiile iniţiale, context în care se notează :
– inculpatul A. I. C. (f. 20 ds. fd.) – nu neagă achiziţionarea şi deţinerea de droguri, pentru consum propriu, însă susţine că le-a cumpărat din Oradea, în împrejurările şi maniera relatată în acest sens în faza de urmărire penală; contrazice susţinerea acuzării cum că ar fi declarat în faţa poliţiştilor care s-au prezentat la faţa locului că ar fi achiziţionat acele droguri din Spania, de la soţia sa, admiţând ca real că se întorcea cu autocarul dinspre această ţară, unde fusese pentru câteva zile în vacanţă, la un nepot de-al său; în acest din urmă context a precizat că în Spania nu s-a întâlnit cu fosta soţie şi nici nu ştie în prezent unde se află aceasta; scopul pentru care a plecat spre acea destinaţie a fost pentru a clarifica nişte aspecte legate de copilul pe care îl are în întreţinere, mai exact, în condiţiile în care soţia sa nu a mai plătit pensia alimentară, a urmărit să obţină o dovadă că lucrează cu contract de muncă pentru a solicita mărirea sumei la plata căreia fusese obligată cu acest titlu în favoarea minorului, însă demersul său nu a avut finalitate, în aceste împrejurări stând, aşa cum a arătat, câteva zile la nepotul său; cel în cauză recunoaşte că este consumator de droguri, cu menţiunea că la plecarea din România nu avea astfel de substanţe asupra sa, însă în Spania a consumat împreună cu nepotul său haşiş; cu referire la drogurile ce constituie obiectul prezentei cauze care, conform susţinerilor sale au fost achiziţionate din Oradea, precizează că a plătit 1000 lei, proveniţi din suma de 300 euro pe care o schimbase în monedă naţională în vama Borş – Oradea; oferind lămuriri asupra împrejurării concrete în care ar fi achiziţionat drogurile pe teritoriul României, susţine într-o expunere succintă că nu cunoştea acea persoană (de obicei nu îi sunt cunoscute persoanele de la care cumpără substanţele prohibite), a mers cu ea ceva mai departe verificând calitatea lor, după care le-a cumpărat; declară inculpatul că, întorcându-se din Spania, avea asupra sa 400 de euro şi 3700 de franci elveţieni, suspiciunea sa fiind că i-au fost furaţi în maniera dezvoltată cu ocazia audierii la parchet; raportat la împrejurarea că aceşti bani nu au fost găsiţi de către organele de poliţie asupra niciuneia dintre persoanele aflate în autocar, invocă faptul că a fost efectuat un control în mod sumar, persoanele de sex feminin nefiind de altfel percheziţionate; drogurile cât şi banii pierduţi se aflau în acelaşi plic,, astfel că în autocar i-a spus persoanei respective (nota instanţei: martorului D. I. N.), că îşi caută pachetul; despre situaţia sa personală şi familială, arată că este administratorul unei firme de construcţii profil amenajări interioare, locuieşte cu părinţii săi în acelaşi imobil, are un copil minor – băiat în întreţinere, în vârstă de 11 ani, ce i-a fost încredinţat prin hotărâre judecătorească, cu care mama, respectiv soţia sa nu mai ţine legătura, abandonându-l de la vârsta de 1 an.
– martorul din lucrări B. M. G. (f. 27 ds. fd.) – este unul dintre şoferii autocarului în care a avut loc incidentul, ce venea dinspre Italia, pe ruta Slovenia – Ungaria – România, cu intrare prin vama Borş şi staţionări pe teritoriul ţării, conform propriilor susţineri, în Oradea, Cluj şi Bistriţa; descriind în sinteză evenimentul susţine că acesta s-a întâmplat pe teritoriul României, debutând prin alertarea la un moment dat a şoferilor de către călători că doi dintre aceştia (unul fiind inculpatul A. I. C. recunoscut în sala de judecată) se băteau, personal necunoscând motivul altercaţiei care s-a iscat, situaţie în raport de care au fost apelate organele de poliţie; în aceste împrejurări s-a reclamat furtul unei sume de bani, astfel că s-a procedat la percheziţionarea tuturor persoanelor şi bagajelor ce le aparţineau; cu ocazia efectuării acestui control suma de bani nu a fost găsită, în schimb au fost identificate nişte droguri, ce i-au şi fost prezentate de către organele de poliţie, întrebându-l dacă ştie ce sunt acestea, răspunsul său fiind negativ; susţine martorul că nu cunoaşte dacă pe traseul parcurs, în opririle făcute (de obicei la staţiile PECO, unde se făcea şi alimentarea cu carburant, ocazie cu care luau pauză şi pasagerii, coborând din autocar) au existat persoane care se ocupau cu jocul „Alba-Neagra”, nici dacă şi ce a declarat inculpatul în faţa organelor de poliţie în legătură cu acele droguri depistate în mijlocul de transport, venind doar cu precizarea că, din câte îşi aminteşte, acesta părea ca fiind sub influenţa băuturilor alcoolice; a subliniat de asemenea că, de obicei, staţiile pe traseu se mai schimbă, au fost astfel de opriri şi în autogări, însă nu îşi mai aminteşte dacă la data critică s-a staţionat şi în autogara din Oradea.
– martora din lucrări M. D. (f. 49 ds. fd.) – pasager venind din Italia, portretizează aceeaşi situaţie, respectiv că la un moment dat între doi băieţi a intervenit o ceartă, motiv pentru care au fost chemate organele de poliţie, persoanele aflate în mijlocul de transport au fost percheziţionate (corporal şi în bagaje pe care le aveau asupra lor, nu şi în cele mari depozitate în locurile special amenajate), după care au fost transbordate în alt autocar pentru a ajunge la destinaţie, ulterior aflând că în urma controlului s-au descoperit droguri însă nu cunoaşte dacă şi sume de bani; contrar susţinerilor inculpatului din faţa instanţei, a precizat că inclusiv femeile au fost percheziţionate, nu însă de organele de poliţie, ci de către o persoană de acelaşi sex – pasageră din autocar; afirmă martora, din câte îşi aminteşte, că s-au făcut popasuri în Slovenia, posibil şi în Ungaria, o dată sau de două ori şi asta pentru a merge la punctul sanitar; personal nu a văzut nici o persoană în aceste popasuri, cu referire inclusiv la cele făcute pe teritoriul României, care să se ocupe cu jocul „Alba-Neagra” şi să-i abordeze pe călători pentru a-i angrena în această zonă de preocupări, însă în autocar s-au purtat discuţii pe marginea acestui subiect, în sensul că este posibil să se ivească astfel de situaţii;
– martorul din lucrări M. V. C. (f. 50 ds. fd.; 52 ds. fd – supliment de declaraţie) – este un alt şofer al autocarului aparţinând firmei „ATLASSIB” care a urcat pe traseu, respectiv din Oradea – relatează că, înainte de intrarea în oraşul Gura Humorului, a observat agitaţie în spate şi, fără ca cei care aveau aceeaşi calitate să încerce aplanarea conflictului, s-a apelat la concursul organelor de poliţie, în concret sunându-se la 112, acestea sosind cu consecinţa opririi mijlocului de transport în staţia PECO; cum în aceste împrejurări persoana din autocar – inculpatul – reclama sustragerea unui plic cu bani, organele de poliţie au procedat la percheziţionarea pasagerilor, inclusiv a şoferilor, control în urma căruia s-a găsit doar un pachet, auzind ulterior că acesta conţinea droguri, nu şi sumele de bani; susţine martorul că nu-şi mai aminteşte ce a declarat inculpatul în faţa organelor de poliţie şi nici exact din ce punct din Oradea s-a urcat în autocar, dat fiind că staţiile se schimbă de obicei pe parcursul timpului, fie la hotel RAMADA, fie la o altă staţie de autobuz din apropierea acestei unităţi hoteliere, sau la autogară, însă cele declarate în faza de urmărire penală corespund adevărului; legat de traseul parcurs, afirmă că de la Oradea nu a sesizat persoane având preocupări cu jocul „Alba-Neagra” care să-i abordeze şi pe pasageri, personal nu i-a atenţionat pe aceştia că este posibil să se confrunte cu astfel de situaţii la popasuri şi că din localitatea menţionată până în Gura Humorului autocarul a avut o singură oprire; cum pe parcursul audierii la acelaşi termen de judecată a martorului din acte I. P. O., raportat la întrebările ce i-au fost adresate de procuror şi răspunsurile acestuia ce au fost consemnate în depoziţia sa, instanţa a considerat că se impun a fi clarificate cu mai multă precizie şi alte aspecte ce comportau discuţii, luându-i-se un supliment de declaraţie martorului M. V. C. (f. 52 ds. fd.), acesta afirmă: că, distinct de declaraţiile pe care le-a dat şi semnat la sediul organelor de poliţie, nu îşi mai aduce aminte dacă a mai semnat sau nu un alt act întocmit de acestea, respectiv în calitate de martor asistent; precizează însă că personal nu a asistat la percheziţia corporală a inculpatului A. I. C. sau efectuată asupra bagajului acestuia şi nici la vreo declaraţie făcută de acesta în faţa organelor de poliţie; deşi şi-a recunoscut semnătura de pe procesul verbal aflat la f. 5-6 ds. u.p, rubrica „martori asistenţi”, poziţia 2 (nota instanţei: cu trimitere la procesul verbal de constatare întocmit de organele de poliţie care s-au deplasat la faţa locului, întocmit la data de 28.11.2012, ora 00:30), în acest context a afirmat că nu l-a citit înainte de a-l semna şi, citindu-i-se pasajul reprezentând conţinut depoziţiei inculpatului la care ar fi asistat în acele împrejurări, martorul a precizat că personal nu a auzit declaraţia dată de cel în cauză.
– martorul din lucrări I. P. O. (f. 53 ds. fd.) – este şoferul autocarului, începându-şi cursa încă din Italia – susţinerile acestuia fiind în sensul că pe traseu au fost două opriri în Slovenia, după care, intrând în România autocarul a oprit pentru prima dată în Oradea, însă nu-şi mai aminteşte exact locul popasului în această localitate, cu precizarea că, de obicei, astfel de staţionări durează un sfert, respectiv o jumătate de oră; arată că în perioada anterioară celei de referinţă au existat incidente când călătorii au fost abordaţi pe traseu de către persoane care încercau să-i atragă în jocul „Alba-Neagra” astfel că, şoferii aveau obligaţia de a-i atenţiona asupra acestui risc, crede că şi la data critică a procedat în acest sens, dar venit şi cu sublinierea că nu a intervenit o atare situaţie în staţionările care au avut loc; aceeaşi desfăşurare a evenimentelor descrie şi martorul în discuţie, în esenţă, că la un moment dat s-a iscat un conflict între doi pasageri, unul fiind inculpatul, motiv pentru care s-a solicitat intervenţia organelor de poliţie, astfel că mijlocul de transport a fost oprit în Gura Humorului şi, în continuare, cei doi implicaţi au dat declaraţii; în împrejurările relatate au fost percheziţionate toate persoanele, rezultatul fiind depistarea unui pachet cu droguri în autocar, cu sublinierea că şoferii nu aveau obligaţia de a efectua control asupra bagajelor pasagerilor şi, din altă perspectivă, că nici să-i supravegheze pe durata de timp a popasurilor; vine cu precizarea că ulterior şi el a fost dus la sediul Poliţiei din Gura Humorului unde a dat declaraţie; cu referire la inculpatul A. I. C., afirmă că personal nu a asistat la audierea acestuia de către organele de poliţie nici în staţia PECO şi nici la sediu; a admis ca real că a fost martor asistat la percheziţia efectuată în autocar, fiind prezent şi la percheziţionarea inculpatului; în condiţiile în care a arătat că nu mai reţine exact dacă a semnat vreun proces verbal ca şi martor asistent, instanţa i l-a prezentat pe cel de la f. 5-6 ds. u.p. şi, redând pasajul aici consemnat în legătură cu declaraţia dată de inculpatul A. I. C. în faţa organelor de poliţie, inclusiv în prezenţa sa, acesta a susţinut că el personal nu a auzit-o; dar, recunoscându-şi semnătura de la rubrica corespondentă martorului asistent, a invocat că nu crede că l-ar fi citit în totalitate înainte de a-l semna;
– martorul din lucrări C. V. (f. 62 ds. fd.) – se întorcea de la muncă din Italia şi, în redarea cronologiei evenimentului care a atras învinuirea inculpatului, declară că intrând pe teritoriului României, autocarul a oprit într-un anume loc, însă nu-şi aminteşte exact dacă era vorba despre Oradea sau Cluj, motivându-şi ezitarea că a fost primul drum pe acest traseu şi nu cunoaşte bine localităţile; cum între doi pasageri, aflaţi în stare de ebrietate a intervenit o ceartă, au fost alertate organele de poliţie, autocarul a fost oprit undeva în jud. Suceava, într-o staţie PECO şi, întrucât se pretindea sustragerea unei sume de bani, s-a procedat la efectuarea percheziţiilor corporale şi a bagajelor, însă aceasta nu a fost găsită, în schimb, s-a depistat în autocar ceva căreia i se spunea „ciocolată”, situaţie în raport de care au fost chemaţi cei din Brigada Antidrog; ca urmare, autocarul a fost oprit, el plecând din acea locaţie cu un alt microbuz; susţine că nu a auzit ce ar fi declarat organelor de poliţie cei doi implicaţi în incident şi că, pe traseu, au existat persoane care au discutat despre faptul că ar putea fi abordaţi în popasuri de cei care se ocupă cu jocul „Alba-Neagra”, însă personal nu s-a confruntat cu o astfel de propunere.
– martorul din lucrări D. I. N. (f. 63 ds. fd. )- este persoana cu privire la care inculpatul a reclamat că i-ar fi sustras sumele de bani în discuţie şi cu care a intrat în conflict pentru acest motiv – acesta a relatat că împrietenindu-se pe drum, în timp ce se întorcea din Italia în ţară, cu inculpatul A. I. C., recunoscut în sala de judecată, a consumat împreună dintr-o sticlă de whisky ce-i aparţinea; confirmă că şoferii autocarului i-au avertizat pe traseu că se practică în popasuri atragerea călătorilor în jocul „Alba-Neagra”, însă în staţionările făcute el nu a fost abordat de în acest sens şi nici nu a văzut persoane cu atare preocupări, personal ieşind la opriri doar pentru a fuma câte o ţigară; legat de comportamentul inculpatului, arată că nu l-a văzut intrând în legătură cu anumite persoane, de fapt nici nu l-a urmărit în mod expres, nu a sesizat nici să fi consumat substanţe prohibite, ci doar băutura alcoolică despre care a făcut vorbire; afirmă că nu mai ştie exact prin ce vamă s-a intrat în România, cert fiind însă că în acel loc a oprit autocarul, staţionări fiind făcute şi pe parcurs până la Suceava, fără a fi în măsură să şi precizeze unde anume; cât priveşte neînţelegerea generată între el şi inculpat, afirmă că acesta i-a reproşat pe traseu că i-ar fi sustras un pachet, fără a preciza şi ce conţine, personal negând un astfel de gest, arătându-i atunci geanta ce o avea asupra sa, crezând că acela este pachetul la care se referă; întrucât inculpatul devenise agresiv a solicitat concursul organelor de poliţie, sunând la 112; acestea au sosit la un PECO unde autocarul a oprit, inculpatul reclamând că martorul i-ar fi sustras 3000 euro; aşa fiind, atât el cât şi ceilalţi pasageri din autocar au fost percheziţionaţi, suma de bani pretins furată nu a fost găsită ci, lângă scaunul unde stătea inculpatul, a fost depistat un pachet care conţinea, aşa cum a înţeles de la organele de poliţie, droguri dar nu l-a auzit pe A. I. C. cu acea ocazie spunând că-i aparţine sau nu, ori despre provenienţa substanţei psihotrope; afirmă martorul că a fost singura persoană care a fost condusă, cu acea ocazie, la sediul organelor de poliţie unde a dat declaraţie, inculpatul rămânând la autocar; ulterior s-a întors în acea staţie PECO şi, împreună cu alte persoane, au fost preluaţi de un microbuz pentru a se deplasa mai departe la destinaţie, acolo rămânând autocarul, inculpatul, precum şi şoferii.
Cu respectarea principiului egalităţii armelor şi garantarea deplină a dreptului la apărare, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri în circumstanţiere şi testimonială, cu aceeaşi teză probatorie, în acest sens fiind audiat :
– martorul R. B. (f.80 ds. fond) – care a precizat că îl cunoaşte pe inculpatul de aprox. 4 – 5 ani şi chiar la un moment dat a lucrat pentru el la renovarea unui apartament; a relatat că, ieşind în parc cu unul dintre copii avuţi în grijă de mama sa, care este asistent maternal, în aceste împrejurări s-a cunoscut şi împrietenit cu inculpatul şi fiul acestuia; despre minor a afirmat că l-a perceput ca pe un copil îngrijit, precizând că este în întreţinerea celui în cauză dar locuieşte efectiv la mama inculpatului, A. I.C. fiind divorţat.
Analizând probele administrate în ambele faze procesuale, instanţa reţine următoarele :
I. În cazul infracţiunii dedusă judecăţii de „deţinere de droguri de risc pentru consum propriu fără drept”, faptă prev. şi ped. de art.4 al. 1 din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată, subiectul activ nu poate fi decât o persoană dependentă de droguri, care desfăşoară activitatea ilicită numai în scopul obţinerii de droguri pentru consumul propriu. În situaţia săvârşirii unei astfel de fapte şi, implicit, al stabilirii unei încadrări juridice corecte, organele judiciare trebuie să stabilească dacă respectiva cantitate de drog deţinută ilegal de persoana depistată era destinată consumului propriu, traficului ilicit ori şi consumului şi traficului ilicit de droguri.
Pentru reţinerea infracţiunii prevăzute în art. 4 al. 1 din Legea nr. 143/2000 imputată inculpatului, nu se cere ca activitatea infracţională să se prelungească în timp, ci să se probeze scopul deţinerii de droguri, care este pentru consum propriu.
În aceeaşi ordine de idei, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii în discuţie, trebuie constatată legătura cauzală între deţinerea drogurilor şi finalitatea acestei operaţiuni – consumul propriu. Prin urmare, trebuie să fie îndeplinit scopul special al consumului propriu. Ţinând de latura subiectivă a infracţiunii, scopul special este dificil de dovedit, însă nu imposibil, el putând fi demonstrat prin apelare la împrejurări obiective, însemnând fie că persoana vizată este consumator frecvent sau ocazional de droguri, fie că acea persoană prezintă stările unui consumator de droguri ori a executat cel puţin un act material, cum ar fi procurarea, confecţionarea ori deţinerea unor instrumente sau obiecte destinate ori adaptate consumului de droguri, care să deconspire scopul enunţat.
Studiul conţinutului constitutiv al infracţiunii deduse judecăţii, prin prisma particularităţilor speţei, nu ridică probleme sub aspectul subiectului infracţiunii şi al obiectului juridic şi material. Pentru realizarea elementului material al laturii obiective, între altele, este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii: efectuarea, cu droguri de risc, a cel puţin uneia din acţiunile enumerate limitativ de art. 4 din Legea nr. 143/2000 şi asemenea operaţiuni să fie contrare legii.
Raportând la situaţia de fapt din prezenta cauză, care-şi găseşte corespondent în plan probator, coroborat cu atitudinea de recunoaştere şi regret a acestei fapte adoptată de inculpatul A. I. C., Tribunalul reţine că este dovedită fără putinţă de tăgadă vinovăţia acestuia în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost tras la răspundere prin rechizitoriu.
Suportul probator al învinuirii este construit din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 2588363 din 28.11.2012 încheiat de Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor din cadrul B.C.C.O. Iaşi (f. 30 – 34 ds. u.p.), în care se obiectivează că proba pusă la dispoziţie este constituită din 92,80 grame rezină de cannabis care face parte din tabelul nr. III din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată de Legea nr. 522/2004 şi OUG nr. 6/2010, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi, fiind supusă analizei s-a pus în evidenţă delta 9 tetrahidro-cannabinol (THC) substanţă psihotropă biosintetizată de planta Cannabis.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului (cu trimitere la procesul verbal încheiat la data de 28.11.2012 – f. 117 ds. u.p.), inculpatul A. I. C., în prezenţa apărătorului său desemnat din oficiu, a refuzat să fie condus la Spitalul Judeţean Suceava – Unitatea de Primire a Urgenţelor pentru a i se recolta probe biologice de sânge, în vederea evidenţierii consumului de stupefiante. Însă concluziile lucrării de specialitate anterior transpuse se coroborează cu susţinerile inculpatului, acesta recunoscând cu ocazia audierilor că este consumator ocazional de droguri şi că cele identificate în autocar îi aparţin. Primeşte relevanţă, de asemenea, împrejurarea că pachetul care conţinea substanţa de maro închis, cu privire la care s-a stabilit ulterior, în baza probelor ştiinţifice, că este rezină de cannabis (haşiş), a fost depistat de către organele de poliţie sosite la faţa locului urmare a sesizării la 112 despre conflictul iscat între el şi martorul D. I.N. în autocar, mai exact sub scaunele cu nr. 51-52, situate chiar în faţa celui ocupat de A. I. C.. Astfel, audiat fiind de judecătorul delegat, cu ocazia soluţionării propunerii de luare a măsurii arestării preventive (la data de 29.11.2012 – f. 25 ds. 13976/86/2012 – declaraţia regăsindu-se în copie şi la f. 19 ds. u.p.), ulterior de către procuror, la data de 04.12. (f. 26 ds. u.p.), precum şi nemijlocit în faţa prezentei instanţe de judecată (f. 20 ds. fd.), inculpatul a recunoscut că este consumator ocazional de droguri şi că el le-a cumpărat pe cele identificate în autocar (însă de la o persoană din autogara Oradea, nu din străinătate, aşa cum este acuzat), aşadar îi aparţin. A relatat, de asemenea, că achiziţionându-le, a consumat din acel pachet o cantitate pentru a testa calitatea drogurilor, constatându-se urme vizibile în acest sens, pachetul fiind rupt la un colţ. Starea lui de agitaţie generată de lipsa pachetului şi agresivitatea de care a dat dovadă pentru a-l găsi, chiar dacă sub pretextul că ar fi conţinut anumite sume de bani, portretizată de întreg probatoriu testimonial administrat, cu observarea tuturor împrejurărilor în care s-a derulat evenimentul analizat, este de natură să creeze convingerea, alături de celelalte aspecte ce se relevă din materialul probator administrat, că era deţinătorul drogurilor. Se adaugă cu relevanţă şi starea confuzională în care se afla inculpatul la momentul de referinţă, descrisă de unii dintre martorii audiaţi, sugestive în această arie de interes fiind susţinerile martorilor din imediata proximitate a faptelor imputate inculpatului, care şi-au menţinut declaraţiile şi în cursul cercetării judecătoreşti, M. V. C. afirmând într-o redare rezumativă (f. 57 ds. u.p.), că în percepţia sa A. I. C. avea un comportament ciudat, trecând brusc de la o stare la alta, părând dezorientat în spaţiu şi timp, ca al unei persoane aflate sub influenţa drogurilor, reliefând că la un moment dat, a afirmat că se află în capitală şi că vine din Zalău, localităţi care însă nu se regăseau pe itinerarul parcurs, concluzionând că, în opinia sa, la acel moment, avea o percepţie total deformată asupra realităţii, martorul B. M. G. declarând la rândul său (f. 53 ds. u.p.) că sus-numitul avea o atitudine bizară, privită tot din aceeaşi perspectivă („…afirmând în faţa organelor de poliţie la întrebarea dacă ştie unde se află şi de unde vine, că se află în Bucureşti şi vine de la Zalău”). Că inculpatul se afla într-o atare stare confuză, de dezorientare, ca cea descrisă de martorul amintit, rezultă cu aceeaşi claritate şi din consemnările obiectivate în procesul verbal întocmit la data de 28.11.2012 de către organele de poliţie în continuarea cercetărilor demarate la sesizarea acestuia, în prezenţa martorului asistent I. P. O. care l-a şi semnat în această calitate (f. 139 ds. u.p.). Astfel, întrebat fiind, inculpatul a declarat că nu ştie nimic despre provenienţa pachetului respectiv, nu ştie cum a ajuns sub scaunul său şi nici nu ştie unde i-a dispărut suma de bani. A declarat atunci că ultima oară a văzut plicul cu bani în mun. Zalău, jud. Sălaj, apoi în mun. Cluj Napoca, jud. Cluj, unde autocarul a staţionat aproximativ 20 de min.
În condiţiile expuse, instanţa consideră că se atestă şi profilul inculpatului de consumator de droguri, cerinţă a textului de lege incriminator pentru săvârşirea infracţiunii ce constituie obiect al judecăţii şi delimitarea sa de celelalte fapte sancţionate de legea specială.
Cu argumentaţia faptică şi juridică expusă în cele ce preced instanţa reţine că, în drept, fapta inculpatului A. I., constând în aceea că, în noaptea de 27/28.11.2012, călătorind cu autocarul aparţinând firmei de transport internaţional S.C. „ATLASSIB” S.A., în urma unui control al organelor de poliţie sesizate prin S.N.U.A.U. 112, a fost depistat ca deţinând cantitatea de 92,80 grame rezină de cannabis, descoperită sub scaunele cu nr. 51-52, din faţa scaunului inculpatului, pe pardoseală, sub forma unui pachet cu dimensiunile de circa 10 cm x 6 cm x 1 cm, învelit în staniol şi folie de plastic, rupt într-un colţ, acesta fiind căzut din haina sa, întruneşte elementele constitutive, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi a celei subiective.
Este de netăgăduit că cel în cauză a comis fapta cu vinovăţie, sub forma intenţiei directe, în conţinutul căreia se constată existenţa ambilor factori, atât a celui intelectiv, constând în reprezentarea conţinutului obiectiv al infracţiunii, adică a acţiunii sale şi a urmărilor produse de aceasta, a împrejurărilor de comitere a faptei şi a legăturii de cauzalitate dintre acţiune şi urmări, precum şi în atitudinea de acceptare a urmărilor, cât şi a celui volitiv – el având capacitatea de a-şi dirija în mod liber voinţa, de a fi stăpân pe acţiunile sale, precum şi reprezentarea corectă a faptei sale, fiind conştient că deţine o substanţă interzisă de lege aspect care îl plasează în sfera ilicitului penal, drept pentru care urmează a răspunde penal.
II. Cât priveşte cea de-a doua acuzaţie penală Tribunalul, în opera de echivalare a situaţiei de fapt cu cea de drept, coroborând materialul probator din cursul urmăririi penale cu cel administrat nemijlocit în condiţii de oralitate şi contradictorialitate în faţa instanţei de judecată, constată că starea de fapt reţinută în rechizitoriu nu corespunde întru-totul cu cea care s-a desprins în urma efectuării cercetării judecătoreşti, după cum se va motiva argumentat în expunerea consideraţiilor ce va fundamenta actul decizional de exonerare a inculpatului de răspundere penală sub aspectul comiterii infracţiunii „introducerea în ţară de droguri de risc fără drept”, faptă prev. şi ped. de art. 3 al. 1 din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată, pentru care a fost, de asemenea, deferit justiţiei.
În cadrul operaţiunii de sinteză, probele sunt examinate în an¬samblul lor, confirmându-se unele pe altele şi conducând la o conclu¬zie univocă; în acest caz se ajunge la certitudine cu privire la faptele cauzei. În apre¬cierea probelor nu este admisibil a se înlătura arbitrar unele probe numai pentru contradicţia lor cu celelalte, ci este necesară o verificare complexă, serioasă şi obiectivă, care să stabilească motivat, de ce a¬cele probe nu se înca¬drează în ansamblul probelor administrate.
Desigur că dispoziţiile art. 63 alin. 2 Cod procedură penală exclud o ordine de preferinţă, nefăcându-se distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care le-a administrat. Dând sens şi dispoziţiilor art.3 din Codul de procedură penală privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţa trebuie să reţină şi să aprecieze numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Examinând atât rechizitoriul, cât şi materialul probator administrat, este evident că întreaga învinuire a inculpatului, în opinia acuzării, îşi găseşte centrul de greutate în propriile susţineri autoincriminatoare, astfel cum au fost redate în procesul verbal aflat la f. 5-6 ds. u.p., întocmit la data de 28.11.2012 de către lucrătorii de poliţie din cadrul Poliţiei oraşului Gura Humorului, din care rezultă că, întrebat fiind cu privire la pachetul găsit în autocar cu ocazia percheziţionării, ce conţinea cantitatea de 92,80 haşiş, astfel cum s-a stabilit ulterior prin analiză de laborator, A. I. C. ar fi arătat verbal că „în pachet se află haşiş (zis ciocolată), îmi aparţine şi l-am primit cadou când mă aflam în Spania, de la fosta mea soţie, având o valoare aproximativă de 150-200 euro. Din el am consumat atât în Spania cât şi în Slovenia, după care l-am pus în buzunarul de la piept din interiorul gecii, pe care am pus-o pe spătarul scaunului din faţa mea (nr. 51-52), de unde probabil a căzut sub scaun.” Se adaugă de către procurorul de caz, în probarea vinovăţiei acestei infracţiuni de „introducere în ţară de droguri de risc fără drept”, faptă prev. şi ped. de art. 3 al. 1 din Legea nr. 143/2000, procesul verbal încheiat la data de 03.12.2012 pentru redarea discuţiei avută în noaptea de 27/28.11.2012 dintre inculpatul A. I. C. şi organele de poliţie sesizate prin Serviciul special 112, precum şi declaraţiile martorilor M. V. C., B. M. G., M. D. şi C. V., astfel cum au fost prezentate şi a căror forţă probantă a fost evidenţiată în cuprinsul actului de sesizare a instanţei, la secţiunea „analiza mijloacelor de probă faţă de poziţia procesuală a inculpatului”, transpusă şi în partea introductivă a prezentelor considerente.
Se cuvine a fi făcută notarea de început că, în doctrină, prezumţia de nevinovăţie a fost considerată în general ca un principiu al dreptului procesual penal în materie probatorie. Ea nu caracterizează în vreun fel oarecare poziţia de vinovat sau nevinovat a inculpatului raportat la învinuirea ce i se aduce, ci are funcţia de a furniza în mecanismul de administrare şi interpretare a probelor în procesul penal, anumite criterii destinate să conducă la aflarea adevărului. Pe bună dreptate s-a afirmat că prezumţia de nevinovăţie nu devine „un certificat de bună purtare” dat unei persoane, ci o prezumţie pe care legea o prevede în materie de probaţiune.
Pornind de la modul cum este formulat şi definit principiul şi ţinând seama de discuţiile din literatura juridică pe semnificaţie probatorie a prezumţiei de nevinovăţie se poate considera că această prezumţie îşi realizează funcţiile în trei direcţii: să garanteze protecţia persoanei în contra arbitrariului în stabilirea şi realizarea răspunderii penale; să garanteze protecţia persoanei, ca subiect procesual în raportul juridic procesual penal; să promoveze în activitatea procesuală aflarea adevărului, astfel ca vinovăţia să fie stabilită cu certitudine.
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă un avertisment şi o garanţie contra oricăror abuzuri, a măsurilor cu caracter sancţionator luate în afara dispoziţiilor de drept penal şi fără o procedură legală judiciară. Persoana, ca subiect al practicii legale, este apărată – prin prezumţia de nevinovăţie – contra arbitrariului, a oricăror manifestări abuzive, prin care i s-ar pune în sarcină fapte penale şi s-ar lua măsuri de sancţionare a unor asemenea fapte. Prezumţia de nevinovăţie îl pune la adăpost pe orice membru al colectivului uman de abuz, şi de arbitrar, de măsuri cu caracter sancţionator luate în afara unei proceduri judiciare. Sub acest aspect, nevinovăţia pe care o promovează prezumţia de nevinovăţie nu constituie atestarea poziţiei morale a unei persoane, ci reprezintă un mijloc de asigurare în sensul că, atunci când este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni, se va urma faţă de ea o procedură judiciară, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, pentru că numai în acest mod să se poată ajunge la constatarea, pe cale de proces, a vinovăţiei sau nevinovăţiei sale, iar în caz de vinovăţie, la aplicarea măsurilor de sancţionare prevăzute de lege.
În altă ordine de idei, prezumţia de nevinovăţie stă la baza unei serii de garanţii procesuale destinate să promoveze în cursul procesului penal protecţia persoanei ca subiect procesual, chemat să răspundă pentru o faptă penală. Procesul trebuie să se desfăşoare în aşa mod încât să nu creeze celui învinuit de săvârşirea unei fapte penale o situaţie de inferioritate şi un minus de posibilităţi procesuale. Pentru ca să nu fie dezavantajat în desfăşurarea activităţii procesuale, există un complex de garanţii puse sub semnul prezumţiei de nevinovăţie şi de care cel în cauză poate uzita pe tot parcursul desfăşurării procesului penal. Privită astfel, prezumţia de nevinovăţie îndeplineşte funcţia de a asigura protecţia juridico-procesuală a persoanei, în calitatea acesteia de subiect al raportului juridic procesual penal.
În propriu demers analitic, ceea ce Tribunalul subliniază, este lipsa de consistenţă a probelor din proces în dovedirea existenţei infracţiunii examinată şi, pe cale de consecinţă, vinovăţia inculpatului în săvârşirea ei. Fără îndoială, aceasta nu poate fi imputată cuiva anume ci, pur si simplu, este consecinţa faptului că nu a existat un martor ocular al acesteia. Însă raţionamentul procurorului, care trage o concluzie din analiza unor probe incidente şi solicită tragerea inculpatului la răspundere penală este inadecvat. În realitate, singura consecinţă a ansamblului probator din speţă este dubiul asupra existenţei faptei imputate. Prin urmare, instanţa va dispune în consecinţă, dând eficienţă principiului in dubio pro reo şi disp. art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. a Cod procedură penală.
Concluzionând asupra mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţa apreciază că nu sunt de natură a fundamenta o soluţie de condamnare a inculpatului. Din contră, din perspectiva cantitativă şi calitativă a mijloacelor de probă administrate, nu rezultă existenţa faptei, care trebuie să fi avut un caracter cert, efectiv, determinant, în sensul satisfacerii condiţiilor legale şi întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii pentru săvârşirea căreia inculpatul a fost trimis în judecată.
Instanţa reţine că depoziţiile martorilor apreciate de acuzare ca probând dincolo de orice îndoială vinovăţia inculpatului în introducerea în ţară de droguri de risc fără drept nu sunt apte de a permite nici măcar formularea unor deducţii logice cu privire la împrejurarea că ar fi procedat în acest sens. Nu există nici o probă directă sau indirectă în sensul că inculpatul ar fi introdus drogurile în ţară. Practic, în acuzarea sa sunt doar circumstanţele în care a fost depistat.
Este de observat că, în cursul procesului penal pornit împotriva inculpatului acesta a negat în mod constant fapta imputată, expunând propria variantă de procurare a drogurilor, pentru consum propriu, mai exact că le-a cumpărat de la o persoană în autogara Oradea.
Accentuează acuzarea că inculpatul a declarat verbal în faţa organelor de poliţie (cele susţinute fiind consemnate în procesul verbal încheiat de acestea la data de 28.11.2012, aflat la f. 5-6 ds. u.p,) că pachetul găsit în urma controlului efectuat îi aparţine, că acesta conţine haşiş (zis ciocolată), şi l-ar fi primit cadou când se afla în Spania, de la fosta sa soţie. Un prim amendament este faptul că aceste afirmaţii nu sunt rodul expunerii spontane şi neinfluenţate a inculpatului. Şi, în acest sens, examinând procesul verbal încheiat la data de 03.12.2012, de redare a discuţiei ce a avut loc în noaptea de 27/28.11.2012 dintre inculpatul A. I. C. şi organele de poliţie sesizate prin Serviciul special 112, precum şi în mod nemijlocit înregistrarea de pe CD-ul pus la dispoziţie de DIICOT la solicitarea instanţei în acest sens, se constată cu claritate că răspunsurile erau sugestionate, inculpatul răspundea doar afirmativ şi aceasta în condiţiile în care, consumul de droguri în combinaţie cu alcool nicidecum nu a generat doar o stare de „relax”, aşa cum el însuşi a descris-o, ci o certă stare de confuzie, care s-a relevat în toată dimensiunea sa din probele testimoniale, aspect asupra căruia instanţa a dezvoltat în cele ce preced (ex. : Organele de poliţie: A ta da, de unde-i, de unde?… Organele de poliţie: Din Spania, din Spania ai luat-o nu?.. Organele de poliţie : Asta a fost cadou?… Din Barce, din Barcelona ai luat-o, din Spania?).
Fiind audiat pentru prima dată în prezenta cauză, la data de 28.11.2012, în faţa procurorului, inculpatul A. I. C. s-a prevalat de dispoziţiile art. 70 alin 2 Cod procedură penală, respectiv de dreptul de a nu da nici o declaraţie în cursul urmăririi penale. Ulterior însă, în faţa Tribunalului Suceava, cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă, ce a fost respinsă prin încheierea nr. 309/29.11.2012 pronunţată în dosar nr. 13976/86/2012, a dat declaraţie, arătând ca pachetul de droguri găsit în autocar era al său, dar că l-a achiziţionat din autogara Oradea, unde autocarul a oprit 30 de minute, cumpărându-l de la o persoană de etnie rromă pe care nu o cunoaşte. La data de 04.02.2013, inculpatul a ales să dea declaraţie şi în faţa procurorului, recunoscând parţial săvârşirea infracţiunilor pentru care este învinuit, doar în ceea ce priveşte deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, negând introducerea acestora în ţară şi relatând aceleaşi împrejurări în care le-a procurat ca şi în faţa judecătorului delegat.
În ceea ce priveşte acele afirmaţii, consemnate şi în procesul verbal la care s-a făcut anterior trimitere, acestea nu au valoare probantă, având în vedere următoarele considerente:
La momentul când a făcut afirmaţiile incriminatorii pe care se sprijină acuzarea, în condiţiile şi împrejurările mai sus-reliefate – când practic se efectuau cercetări chiar urmare a reclamaţiei făcute de A. C. I. privind sustragerea unei sume de bani – el nu avea nici o calitate, „interogatoriul” ce a avut loc în acest context extinzându-se şi cu privire la drogurile depistate în autocar, fiind de observat că întrebări în această arie de interes i-au fost doar acestuia adresate la acel moment de către organele de poliţie (aşadar se deprinde concluzia că era suspectat el însuşi a fi autorul unor infracţiuni grave) nu şi celorlalţi pasageri care au fost doar percheziţionaţi, întocmindu-se procese verbale în acest sens. Ori, ca să aibă valoare probatorie o asemenea mărturisire, celui în cauză – suspectat fiind în fapt de o acuzaţie foarte gravă, cu regim sancţionator sever, trebuia să i se aducă mai întâi la cunoştinţă învinuirea şi dreptul la tăcere. A conferi forţă probantă mărturisirii făcute de o persoană în afara unui proces penal declanşat, fără respectarea procedurilor legale, singura ca probă cu caracter direct în susţinerea învinuirii pentru infracţiunea prevăzută de art. 3 al. 1 din Legea 143/2000, încalcă principiul unui proces echitabil, consacrat atât de Constituţie cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului. A folosi susţinerile în discuţie, obţinute în maniera expusă de la o persoană lipsită de cunoaşterea exactă a dispoziţiilor legale care incriminează fapta acuzării, aceasta în condiţiile în care se cunoştea de către organele de poliţie că procedura judiciară se va declanşa, încalcă dreptul la apărare al acelei persoane (cu toate garanţiile conferite de acest drept – dreptul la tăcere, dreptul la asistenţă juridică etc.), aceasta în măsura în care o asemenea mărturisire este singura probă a acuzării, după cum se va argumenta în cele ce urmează.
În momentul aşa-zisei relatări libere din partea lui A. C. I., pe care acuzarea îşi întemeiază probatoriul incriminator, persoană care la aceea dată nu avea nici o calitate oficială, nici un statut procesual, nici o garanţie, nici un drept, această persoană se afla într-o stare euforică determinată de consumul de alcool (probat în cauză), posibil cumulat cu consumul de droguri. Faptul că se afla în stare de confuzie a fost perceput atât de organele de poliţie chemate la faţa locului prin 112 cât şi de martorii audiaţi, aspecte asupra cărora instanţa de judecată şi-a canalizat atenţia în momentul analizării primei infracţiuni, astfel că nu va mai reitera. Ceea ce se doreşte a fi subliniat, raportat la această a doua infracţiune, este lipsa de valabilitate a declaraţie astfel luate lui A. C. I. cu aceea ocazie, ale cărui facultăţi mintale erau afectate de consumul de alcool cel puţin, acesta fiind dezorientat spaţio- temporal (ori declaraţia luată în aceste condiţii devine incriminatoare tocmai prin indicaţiile cu referire la locul de provenienţă a drogurilor – respectiv Spania), fiind astfel încălcat principiul loialităţii administrării probelor de către organele judiciare, cu consecinţa inevitabilă a excluderii acesteia din ansamblul probator legal administrat. Ori, exclusă fiind aceasta, ca şi probă în acuzare sub aspectul infracţiunii de introducere de droguri, nu mai rămâne nimic. În condiţiile în care inculpatul, la aceea dată, nu era apt a da relaţii cu privire la locul unde se află – credea că se află în Bucureşti şi vine de la Zalău, cum pot fi apreciate drept corecte relatările inculpatului, date tot cu aceiaşi ocazie, cu privire la locul de unde sunt aduse drogurile – respectiv din Spania, dovedită fiind astfel, dincolo de orice dubiu, din perspectiva acuzării, fapta de introducere de droguri.
Unul dintre principiile directoare ce se desprinde din aplicaţiile jurisprudenţiale constante ale CEDO este că, în măsura în care condamnarea se bazează pe recunoaşterea făcută de persoana acuzată, în faza de urmărire, aceasta trebuie înconjurată de suficiente garanţii procedurale care să-i asigure caracterul liber. În plus, mărturisirea celui cercetat penal, pentru a produce consecinţe, trebuie făcută în cunoştinţă de cauză. În acest sens, Curtea a arătat că renunţarea la dreptul de autoincriminare trebuie să se facă doar cunoscând eventualele efecte ale acesteia, aspect ce nu s-a realizat în prezenta cauză. Nu se poate porni de la premisa că nefiind declanşată urmărirea penală, nu se aplica nici o regulă în ceea ce priveşte drepturile celui cercetat penal, deoarece ar fi o premisă abuzivă. Aceste garanţii se impun a fi aduse la cunoştinţa suspectului, înainte de a face vreo declaraţie cu privire la propria situaţie, fiind protejat de legiuitor prin consacrarea dreptului de a nu se autoincrimina. Ori în prezenta cauză ne aflăm în posesia unei declaraţii luate în afara cadrului procesual şi cu încălcarea garanţiilor procesuale pe care legea le stipulează, în mod expres, în beneficiul oricărei persoane suspectate de comiterea de infracţiuni, şi corelativ, ca şi obligaţii procedurale şi profesionale pentru organele judiciare, chemate să asigure tocmai garantarea acestor drepturi în orice demers procesual penal.
Se adaugă acestor argumente şi aspectul că A. I. C. nici nu a semnat acel proces verbal aflat la f. 5-6 ds. u.p., în care sunt transpuse afirmaţiile sale, obţinute în condiţiile dezvoltate anterior, iar martorii din lucrări I. P. O. şi M. V., audiaţi nemijlocit, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate în cursul cercetării judecătoreşti, deşi şi-au recunoscut semnăturile de la rubrica „martor asistent” au învederat că personal nu au auzit această declaraţie a inculpatului referitoare la provenienţa drogurilor din Spania, cu precizarea că nu au citit integral cele consemnate de organele de poliţie. Este de luat în considerare şi că apoi inculpatul a refuzat să dea orice declaraţie în faţa organelor de poliţie (a se vedea procesul verbal de la f. 139 ds. u.p. verso).
Cei doi martori nu pot fi suspectaţi de rea credinţă, şi aici este de evidenţiat că în audiere s-a insistat pe acest aspect ca urmare a răspunsului dat de către I. P. O. la întrebarea adresată chiar de către procurorul de şedinţă, situaţie în care instanţa a rechemat în pretoriu şi pe martorul M. V. C. căruia i s-a luat un supliment de declaraţie pentru lămurirea situaţiei care a comportat discuţii. Deci cei doi martori nu pot fi suspectaţi că au venit în faţa instanţei cu „lecţia învăţată”, că ar fi intervenit vreun „acord” între ei şi inculpat în acest sens, de inducere în eroare a organelor judiciare şi revenire asupra celor asumate în faza de urmărire penală. Aspectul că nu au auzit, din gura inculpatului, declaraţia incriminatoare consemnată ca fiind dată de către inculpat în faţa organelor de poliţie 112 şi consemnată de către acestea în procesul verbal semnat de cei doi a fost dezvăluit instanţei de judecată numai în urma întrebării adresate de către procurorul de şedinţă în acest sens, după ce audierea liberă a martorilor se încheiase iar inculpatul, prin apărător, nu adresase o astfel de întrebare pentru răsturnarea probelor în acuzare. Răspunsul martorului a fost spontan în sensul negării situaţiei de fapt consemnate în procesul verbal, ceea ce a determinat instanţa de judecată să procedeze la audierea suplimentară şi a celuilalt martor asistent cu privire la care audierea în faţa instanţei se finalizase, martorul nefiind nici prezent în sala de judecată în timpul audierii martorului precedent, astfel că acesta din urmă a fost chemat în interiorul sălii de judecată, a fost de acord să dea supliment de declaraţie cu privire la aspectul învederat de instanţă, iar răspunsul acestuia, concordant cu a celuilalt martor, a fost la fel de spontan şi veridic, aspecte percepute în mod nemijlocit de către prezenta instanţă de judecată.
În completare instanţa reţine că inculpatul, asistat de apărător, după ce i s-a adus la cunoştinţă învinuirea şi prevederile art. 70 al. 2 Cod procedură penală, s-a prevalat de dreptul de a nu da nici o declaraţie, până la momentul în care a fost adus în faţa judecătorului delegat cu propunere de arestare preventivă când, renunţând la dreptul la tăcere, audiat fiind în condiţii de deplină legalitate (fiindu-i făcut cunoscut statutul procesual pe care îl are şi drepturile conferite de acest statut) a negat procurarea drogurilor din străinătate. Aşa cum s-a arătat, el a recunoscut doar că este consumator ocazional de cannabis de mai mulţi ani, că pachetul descoperit de poliţie îi aparţine şi că l-ar fi achiziţionat de la o persoană necunoscută de etnie rromă în autogara Oradea, poziţie procesuală reiterată şi menţinută apoi în faţa procurorului şi până la finalizarea procesului penal în primă instanţă.
Evident că această afirmaţie referitoare la circumstanţele în care a procurat drogul nu poate fi practic verificată, însă nici un mijloc de probă administrat în cauză nu este apt să contrazică versiunea prezentată de inculpat. Inculpatul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia şi în interpretarea situaţiei de fapt se aplică principiul in dubio pro reo. Declaraţiile martorilor la care a făcut trimitere acuzarea, apreciate ca probând vinovăţia inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 3 al.1 din Legea 143/2000, nu se constituie în probe concludente care să conducă la pronunţarea unei soluţii de condamnare.
În combaterea raţionamentul juridic expus de procurorul de caz (care înlătură apărarea inculpatului, apreciindu-se că autocarul nu a oprit în autogara Oradea iar pe traseu nu au existat persoane care să fi abordat pasagerii autocarului cu jocuri „alba neagra”), instanţa aduce în atenţie că există şi depoziţii care susţin ipoteza că autocarul ar fi staţionat şi în autogara din Oradea, în acest sens declarând : martorul D. I. N. (audiat la 30.11.2012 – f. 39 verso, f. 40 ds. u.p.) – „…Ulterior ne-am deplasat spre Oradea unde autocarul a oprit în autogară pentru a coborî pasagerii. În acest loc am stat aproximativ 20 de minute…”; ”…Fac precizarea că în permanenţă acel bărbat purta geaca asupra sa, fapt remarcat şi în autogara din Oradea dar şi pe traseu…”; „…La ora la care am ajuns în autogara din Oradea, respectiv 12:00 – 13:00 nu era aglomeraţie, iar la autocar au venit doar persoane care aşteptau rude sau prieteni din străinătate”; acelaşi martor C. V.(f. 44 verso ds. u.p.) indicat şi de acuzare – „…După ce am servit masa la acea pensiune ne-am deplasat în autogara din Oradea unde s-a făcut din nou redistribuirea pasagerilor…”
Martorul B. M. G. declară, într-adevăr, în faza de urmărire penală, că la data critică autocarul a oprit în incinta staţiei PECO de lângă hotel RAMADA dar, aşa cum s-a arătat, D. I. şi C. V. afirmă că locul de oprire a fost autogara din Oradea şi, în acest context, este de observat că şoferul a pus accent pe aspectul că sunt ţinuţi să respecte întocmai staţiile prevăzute în traseul firmei, astfel încât nu ar fi avut cum să oprească în altă parte (nota instanţei : desigur doar dacă încălcau regulamentul impus, probabil cu consecinţele care decurgeau); în atare situaţie, instanţa nu va da atâta credibilitate, precum procurorul de caz, acestor susţineri legate de locul opririi în Oradea – exclusă fiind autogara, declaraţia putând fi subiectivă tocmai pentru a nu fi penalizaţi şoferii de încălcarea regulamentului, aşadar îndoiala persistând; de altfel, audiat fiind în faţa instanţei, martorul a arătat că, de obicei, staţiile pe traseu se mai schimbă, au fost astfel de opriri şi în autogări, însă nu îşi mai aminteşte dacă la data critică s-a staţionat şi în autogara din Oradea.
Este la fel de real că martorul M. V. C. (un alt şofer al autocarului) susţine în cursul urmăririi penale că a fost luat de către colegii săi din faţa hotelului RAMADA din mun. Oradea (f. 56 ds. u.p.), aspect care nu exclude însă şi o staţionare în autogară; nu este de ignorat că, în faţa instanţei a susţinut că nu-şi mai aminteşte exact din ce punct din Oradea s-a urcat în autocar, dat fiind că staţiile se schimbă de obicei pe parcursul timpului, fie la hotel RAMADA, fie la o altă staţie de autobuz din apropierea acestei unităţi hoteliere, sau la autogară.
Împrejurarea că inculpatul nu ar fi fost văzut de martori ca interacţionând cu persoane străine ori că aceştia din urmă nu au sesizat prezenţa persoanelor cu preocupări în a angrena călătorii în jocul „ALBA-NEAGRA” nu poate fi o probă care să infirme, fără putinţă de tăgadă, că drogurile au fost achiziţionate de la una dintre acestea. Avându-se în vedere condiţiile obiective în care s-au aflat martorii în momentul percepţiei, similitudinea condiţiilor de percepţie nu înseamnă identitate de condiţii pentru toţi cei prezenţi. Existenţa unor contradicţii, nepotriviri privind unele aspecte de detaliu, îşi au originea în cauze de ordin individual, subiectiv, în faptul că fiecare om percepe realitatea înconjurătoare prin prisma subiectivităţii sale proprii, în concordanţă cu anumite stări de motivaţie actuală concretizate în tendinţe, trebuinţe, interes.
Prezintă astfel importanţă faptul că fiecare dintre călători aveau propriile preocupări în perioada de staţionare a autocarului, rezultând din declaraţii că nu exista nici o legătură relaţională între vreunul dintre aceştia şi inculpat, de o aşa manieră încât să fie interesaţi în mod deosebit ce face A. I. C., unde se deplasează etc.. Ba din contră, astfel cum a declarat martora M. D. la data de 05.12.2012, majoritatea au încercat să-l evite exprimându-se, în esenţă, că pe întreg traseul parcurs din Padova a remarcat o persoană de sex masculin (inculpatul A. I. C.) care, după părerea sa, avea vârsta de aproximativ 30 ani, care stătea pe unul din scaunele din partea din spate a autocarului şi avea un comportament uşor agresiv, încercând să abordeze fără motiv mai mulţi călători din autocar, în special bărbaţi, însă aceştia încercau să nu reacţioneze, mai ales că tânărul respectiv consumase alcool, iar la un moment dat a devenit chiar recalcitrant. Pe acest tânăr martora l-a văzut mereu coborând în staţii şi fumând, însă nu a intrat în vorbă cu el. A mai remarcat că, atunci când cobora la fumat, inculpatul stătea împreună cu un alt tânăr care călătorea în autocar cu ei, cu care probabil s-a împrietenit pe traseu întrucât, la un moment dat, acesta din urmă s-a mutat pe scaun lângă inculpat şi au parcurs o bună parte din traseu stând împreună de vorbă. Desigur că nici şoferii nu erau motivaţi în a observa preocupările inculpatului pe timpul pauzelor, care durau în jur de 20-30 minute şi, în mod vădit, nici nu erau obligaţi să supravegheze călătorii, cum de altfel a şi declarat I. P. O.. Inclusiv singura persoană cu care inculpatul a socializat în timpul călătoriei, respectiv martorul D. I., a precizat că de fapt nici nu l-a urmărit în mod expres pe A. I. C., astfel încât să sesizeze tot ce a făcut pe perioada cât au durat staţionările, preocuparea comună a celor doi fiind de altfel doar consumul în autocar de băuturi alcoolice, din sticla de whisky ce-i aparţinea celui dintâi.
Eliminarea contradicţiilor, eventual pe calea procedurii confruntării în faţa instanţei, nu ar fi avut finalitatea urmărită, în condiţiile în care majoritatea martorilor nu au mai fost în măsură să ofere detalii, precizând că nu-şi mai amintesc cu exactitate locurile în care a staţionat pe traseu autocarul.
Într-un atare ansamblu contextual, nici contradicţiile din susţinerile inculpatului asupra sumei cu care ar fi achiziţionat substanţa prohibită, evidenţiate de către acuzare nu prezintă importanţă în stabilirea vinovăţiei.
Acestea fiind probele aduse în sprijinul învinuirii, nu se poate conclude fără rezerve, cum se reţine prin rechizitoriu, „că apărarea inculpatului A. I. C. este vădit netemeinică şi nereală, întregul material probator administrat la dosarul cauzei fiind în contradicţie cu susţinerile inculpatului”; „că autocarul cu care a călătorit inculpatul nu a oprit niciodată in Autogara Oradea, staţia pentru Oradea fiind in fata hotelului „RAMADA” din mun. Oradea, la o distanta apreciabila de sediul autogării. Acest aspect este relatat de către şoferii autocarului, dar si de o parte dintre calatori”. Imposibilitatea dovedirii introducerii drogurilor în ţară nu se poate justifica în planul imputaţiei penale prin concluzia că „Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, în principal ale şoferilor autocarului cu care inculpatul a călătorit din Italia, atestă faptul că la intrarea în ţară a inculpatului, din păcate, conform uzanţelor actuale, nu s-a făcut un control amănunţit asupra inculpatului cat si asupra bagajelor sale, atât de persoane competente, cat si cu ajutorul câinilor specializaţi, împrejurare în care s-ar fi putut depista cu uşurinţa bunurile a căror deţinere este ilegală, în speţă drogurile.”
În baza acestora nu se poate construi un lanţ deductiv logic, fără discontinuităţi şi un raţionament juridic care să conducă la adoptarea în final a unei soluţii de condamnare, ele neavând forţa de a scoate în evidenţă existenţa faptei imputate inculpatului.
Prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei. Aceasta, prin ea însăşi, „are forţa ineluctabilă de a promova dreptul la probe concrete”, bineînţeles daca sunt îndeplinite condiţiile legale pe tot parcursul procesului penal. Când se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei, ca urmare a administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, prezumţia de nevinovăţie nu este înlăturată, orice îndoială profitând persoanei acuzate. Exista îndoială doar atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poarte reţine cu certitudine nici vinovăţia şi nici nevinovăţia celui în cauza. În acest caz, îndoiala care rămâne este echivalentă cu o proba pozitivă de nevinovăţie, conducând la achitarea inculpatului.
Procesul penal este, înainte de toate, un proces cognitiv asemănător cu demersul ştiinţific – în general – care are ca scop să cuprindă adevărul lucrurilor, evenimentelor sau fenomenelor supuse analizei. Specificitatea demersului cognitiv în cazul procesului penal constă în aceea că judecătorul află (ia cunoştinţă, constată) şi stabileşte situaţia de fapt din dosar prin intermediul sau servindu-se de anumite elemente de fapt – probe – care conţin şi dezvăluie informaţii cu privire la existenţa infracţiunii, săvârşirea acesteia de către o anumită persoană (sau de mai multe persoane), vinovăţia făptuitorului(lor), circumstanţele atenuante şi agravante etc.
Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan ci, el trebuie descoperit şi dovedit sub toate aspectele sale. A stabili adevărul judiciar în cauza penală de faţă, care trebuie să se suprapună peste cel obiectiv, înseamnă a realiza o concordanţă deplină între situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut acesta în materialitatea ei şi concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective. Principiul aflării adevărului este completat cu diferite dispoziţii legale dintre care, poate cea mai importantă este aceea înscrisă art. 1 Cod procedura penală.
Noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa de judecată să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească să confirme pur şi simplu rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea.
Raţionamentul, privit strict ca un act prin care gândirea, pornind de la cunoştinţele date (existenţa unei fapte şi a unei persoane) derivă din acestea în cunoştinţe noi (concluzia că persoana a comis acea faptă), impune ca premizele să fie adevărate, iar concluzia să fie susţinută de argumente obţinute prin respectarea legilor logice de derivare.
Un rol determinant în obţinerea unei concluzii juste îl are conturarea cât mai precisă de către judecător a realităţii obiective, materiale, faptice, pe baza datelor pe care le are la dispoziţie, rezultate din probele existente, pentru a putea concluziona că fapta există şi a fost comisă cu vinovăţie de persoana chemată să răspundă penal.
Adevărul, indiferent dacă se referă la vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate sprijini pe denaturarea probelor, după cum nu se poate baza pe păreri, probabilităţi, aproximaţii, eventualităţi. Deducţiile şi presupunerile nu pot duce la stabilirea cu certitudine a realităţii şi nu pot sta la baza condamnării unei persoane, după cum nici prezumţiile organelor judiciare nu pot justifica o asemenea soluţie. A acorda valoare de fapt unei prezumţii de fapt înseamnă a admite ca dovedite împrejurări ori situaţii puse în sarcina inculpatului fără să existe administrate probe directe sau indirecte cu privire la ele. Prezumţiile de fapt nu sunt probe şi, deci, nu pot forma convingerea judecătorului cu privire la existenţa unei infracţiuni şi a vinovăţiei ori nevinovăţiei celui tras la răspundere penală.
Cum la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un atare caracter, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa existenţei faptei şi vinovăţiei celui vizat, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo). Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 Cod procedură penală, se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt, iar înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă. Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii şi autorul care a comis infracţiunea) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat.
Cumpănind aşadar din perspectiva cantitativă şi calitativă a mijloacelor de probă administrate în cauza dedusă judecăţii, este convingerea instanţei că acestea nu sunt de natură să fundamenteze, dincolo de orice îndoială rezonabilă existenţa infracţiunii prev. de art. 3 al. 1 din Legea nr. 143/2000, iar antrenarea răspunderii penale a inculpatului A. I. C., pe baza unor probe minimaliste şi nefuncţionale, ar fi de natură să înfrângă grav drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, astfel cum au fost anterior expuse.
În acest sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată pe terenul art. 6 alin. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Convenţia are a fi interpretată în aşa fel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, principiu ce se aplică şi în privinţa dreptului la prezumţia de nevinovăţie, constând în aceea că, în îndeplinirea funcţiilor lor, membrii unui tribunal, să nu pornească de la ideea preconcepută că persoana trimisă în judecată a comis actul incriminat, respectiv în împrejurarea că sarcina probei revine acuzării, de situaţia îndoielnică beneficiind cel acuzat (in dubio pro reo). În plus, acuzarea trebuie să ofere suficiente probe care să fundamenteze o eventuală declaraţie de culpabilitate, prezumţia de nevinovăţie tinzând, practic, a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal.
Prezumţia de nevinovăţie nu trebuie socotită ca un instrument destinat să-i favorizeze pe infractori. Ar fi un punct de vedere total eronat. Nimic nu trebuie să stea în calea unei lupte ferme şi continui, duse însă cu mijloace adecvate şi cu respectarea strică a legii în lupta împotriva fenomenului infracţional. Ea însă vine să sprijine persoana umană, privită ca atare în toată complexitatea ei, dezbrăcată de învinuirea ce i se aduce şi care, în faţa acţiunii de învinuire iniţiată de organele de urmărire penală, se găseşte izolată şi dispunând de puteri reduse. Acest sprijin pe care îl aduce prezumţia de nevinovăţie nu este destinat a crea avantaje şi a-l ajuta pe cel vinovat cu adevărat să ocolească o sancţiune dreaptă, ci de a-l ajuta pe cel nevinovat care se poate ascunde în persoana oricărui învinuit să evite o eventuală sancţiune nedreaptă şi nemeritată. În opera de înfăptuire a justiţiei penale, prezumţia de nevinovăţie atribuie obiectivitate activităţii organelor judiciare şi, întărind puterea de adevăr a hotărârilor judecătoreşti, justifică încrederea generală în aceste hotărâri.
Cu argumentaţia faptică şi juridică expusă detaliat, instanţa urmează a dispune achitarea inculpatului A. I.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „introducerea în ţară de droguri de risc fără drept”, faptă prev. şi ped. de art. 3 al. 1 din Legea nr. 143/2000, modificată şi completată.
I. În schimb, analizând, aşadar probele administrate în cauză, care au răsturnat în mod neîndoielnic prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea inculpatului prin dispoziţiile art. 51 şi 66 Cod penal, făcându-se dovada certă şi indubitabilă a săvârşirii infracţiunii de „deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept” prev. de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 reţinută în sarcina sa, acesta acţionând cu vinovăţie în forma cerută de lege, instanţa urmează a-l condamna la o pedeapsă dozată în limitele prevăzute de textul de lege incriminatoriu, dat fiind că nu identifică nici un alt element de ordin real sau personal căruia să-i atribuie justificat caracter de circumstanţă atenuantă judiciară.
În ceea ce priveşte pedeapsa ce va fi aplicată în concret inculpatului instanţa reţine următoarele:
Consumul de droguri reprezintă una din provocările cu care se confruntă umanitatea, efectele directe sau indirecte ale acestuia relevându-l ca pe un fenomen îngrijorător, ceea ce presupune în mod justificat interesul statului de a-şi orienta în mod cât mai eficient propria politică în lupta antidrog, pentru apărarea propriilor cetăţeni şi salvarea valorilor socio-morale.
Ansamblul unor condiţii social-economice, psihologice şi spirituale se constituie în factori de influenţă negativă asupra eredităţii sociale şi biologice, ca şi asupra constructelor mintale, ce se elaborează alienant şi aberant cu reflectare negativă asupra procesualităţii adaptative biologice, psihologice, socio-familiare, profesionale şi şcolare şi care generează în plan psihic stări de frustare, de nesiguranţă, de instabilitate afectivă, de inadaptare tranzitorie sau de durată la exigenţele sociale, determinând respingerea şi revolta împotriva obiceiurilor, tradiţiilor şi a sistemului de valori practicat de societate.
Abuzul de substanţe psihotrope afectează inclusiv procesele economice şi sociale şi astfel se intră într-un cerc vicios. Ele exercită un efect distructiv asupra stabilităţii familiale, a păstrării locului de muncă, a coeziunii şi siguranţei comunitare. Acestea pun în pericol întâi consumatorul, apoi apropiaţii acestuia, şi în final, ceilalţi membrii ai societăţii. Consumul de substanţe modifică gândirea, comportamentul şi simţul indivizilor, fiind capabil să provoace alterări ale stării de conştiinţă şi să afecteze grav dispoziţia psihică. Odată instaurată dependenţa, intervin distorsiuni în plan afectiv, cognitiv, comportamental, în plan medical şi psihologic. Persoana dependentă devine atât de preocupată de obţinerea dozelor zilnice, încât îşi ruinează viaţa de familie, îşi periclitează viaţa profesională, săvârşeşte fapte antisociale. Substanţele interzise o scoate dintr-o stare de normalitate, introducând-o într-un mediu social aflat sub incidenţa legii, infracţiunile putând fi săvârşite şi pentru procurarea banilor necesari cumpărării lor.
Aşadar, fenomenul are grave consecinţe nu doar în plan individual, ci şi în plan social. Odată cu sporirea consumului de substanţe interzise se constată creşterea criminalităţii, a actelor de vandalism şi a violenţelor. Iniţial sunt săvârşite fapte cu un grad redus de pericol social, iar ulterior sunt comise fapte din ce în ce mai grave, îngroşând rândurile infractorilor şi alimentând cu criminalitate societatea în care trăiesc. Pentru a-şi procura substanţele, consumatorii cheltuiesc importante sume de bani, în acest fel lipsindu-se de cele necesare traiului, atât pentru el cât şi pentru familie. Urmează vânzarea bunurilor din casă, împrumuturi ce nu mai pot fi restituite şi alunecarea treptată pe partea infracţională. Sub influenţa substanţelor, consumatorii percep realitatea în mod deformat. Într-o asemenea conjunctură, ei săvârşesc fapte antisociale, acţionând conform propriilor halucinaţii vizuale, auditive, olfactive.
Toate acestea au fost avute în vedere de legiuitor în stabilirea pedepsei legale ce sancţionează infracţiunea imputată. Ceea ce revine judecătorului, în opera de individualizare, este adaptarea pedepsei legale în funcţie de situaţia de fapt concretă ce se circumscrie infracţiunii dedusă judecăţii, precum şi raportat la persoana infractorului.
Trecând aşadar la procesul de individualizare legală şi judiciară a pedepsei la care va fi condamnat inculpatul, ce trebuie să respecte principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al acestuia, Tribunalul va avea în vedere criteriile generale prev. de art. 72 Cod penal şi anume: dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea generală, gradul de pericol social mediu al faptei comise (cel abstract şi generic, evaluat antefactum de legiuitorul penal prin determinarea regimului de represiune şi prin stabilirea minimului şi maximului posibil de sancţionare, dar în corelaţie cu cel concret ce se stabileşte post factum de organele judiciare prin analiza datelor privind conţinutul şi condiţiile concrete de realizare a infracţiunii şi cele referitoare la gradul de antisociabilitate al făptuitorului), împrejurările şi modalitatea în care a fost săvârşită, descrisă detaliat mai sus, urmarea produsă, sau care s-ar fi putut produce, persoana infractorului, precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În spiritul legii, în cadrul operei de individualizare şi proporţionalizare a pedepsei, vor fi luate în considerare toate criteriile prevăzute de norma legală amintită, evaluate împreună în mod plural fără preeminenţa vreunuia dintre ele şi, după caz, se va acorda fiecăruia o pondere deosebită, determinată de propriul lor conţinut, pentru a aplica o sancţiune penală aptă atât prin cuantumul stabilit, cât şi prin modalitatea de executare pentru care se va opta, de a se solda cu reinserţia socială a inculpatului, cu remodelarea comportamentului său într-un sens pozitiv, aşadar cea mai corespunzătoare, de natură să satisfacă scopul definit de art. 52 Cod penal.
Pentru cunoaşterea gravităţii faptei săvârşite, trebuie să se cerceteze modul în care s-a realizat concret acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii şi împrejurările care îl particularizează, caracterul şi importanţa obiectului material lezat sau pus în pericol prin săvârşirea faptei, caracterul şi gravitatea urmărilor acesteia, modul cum s-a înfăţişat raportul de cauzalitate, forma şi gradul vinovăţiei şi în genere elementul subiectiv al infracţiunii. Gravitatea concretă a infracţiunii depinde, în mod firesc, mai întâi de obiectul juridic specific infracţiunii, adică de tipul de relaţii sociale pe care le ocroteşte legea penală şi de valorile sociale în jurul cărora se dezvoltă aceste relaţii şi cărora li se aduce atingere (umane, patrimoniale, economice, etc.) ca şi de intensitatea acţiunii exercitate asupra acestor valori. Importanţa relaţiilor sociale ocrotite relevată de importanţa valorilor sociale aferente determină aşadar şi gradul de pericol social al faptei prin care li se aduce atingere. În cazul infracţiunilor care, pe lângă un obiect juridic principal, prezintă şi unul sau mai multe obiecte juridice secundare (adiacente), pe care diversele fapte concrete, aparţinând aceluiaşi tip particular de infracţiune le pot vătăma sau periclita în mod cumulativ sau alternativ, gravitatea lor concretă este influenţată direct atât de obiectul juridic principal, cât şi de obiectul juridic secundar şi care trebuie deci luate în considerare la evaluarea gravităţii faptei şi implicit la individualizarea pedepsei.
În contextul abordat se notează prin relaţionare la cazul examinat că, ceea ce este specific acestor infracţiuni prevăzute în Legea nr. 143/2000, sub aspectul ocrotirii juridice, este faptul că obiectul special principal îl constituie relaţiile sociale referitoare la sănătatea publică a cărei ocrotire depinde şi de respectarea strictă de către destinatarii legii penale a dispoziţiilor care reglementează regimul drogurilor în România, iar obiectul juridic secundar, îl constituie relaţiile sociale privitoare la sănătatea persoanei fizice. Dar, infracţiunile respective au şi un obiect material care este format din drogurile supuse controlului naţional care sunt prevăzute în articolul 1 din lege, precum şi în tabelele anexă care fac parte integrantă din acest act normativ. Această clasificare prezintă importanţă, deoarece încadrarea juridică a faptei în legătură cu drogurile şi aplicarea pedepsei depind de tabelul în care figurează acestea. Natura drogului (de mare risc sau de risc) exprimă gravitatea faptei şi în consecinţă greutatea pedepsei în cazul săvârşirii unor fapte. În cauza de faţă suntem în prezenţa drogurilor de risc deţinute de inculpat pentru consum propriu.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului stabilirii acesteia, aşa încât respectarea lui este obligatorie pentru instanţă. Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei. Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate. Pentru a acţiona ca un factor educativ, constrângerea penală trebuie să fie în măsură să forţeze procesele psihice mai profunde ale inculpatului, să influenţeze raţiunea, sentimentul, voinţa acestuia, spre a-l determina să-şi modifice statornic comportamentul. Constrângerea nu poate să nu provoace anumite frământări în conştiinţa individului pedepsit, care să-l determine să-şi modifice conduita ilicită (prevenţiune specială), ca şi în conştiinţa publicului larg care află despre fapta ilicită şi despre pedeapsa aplicată, determinând-l să adopte o conduită conformă cu modelul legal (prevenţiunea generală).
Un rol deosebit de important în proporţionalizarea şi individualizarea pedepsei ce i se va aplica inculpatului, atrăgând înăsprirea tratamentului sancţionator prin stabilirea cuantumului acesteia în limitele prevăzute de lege, iar nu orientată sub minimul special (cu atât mai puţin se justifică recurgerea la pedeapsa alternativă a amenzii), sunt acele circumstanţe ce se găsesc situate în afara conţinutului esenţial al infracţiunii deduse judecăţii, alcătuind aşa-zisul conţinut circumstanţial al acesteia, având înrâurire asupra gradului de pericol social al faptei săvârşite şi asupra periculozităţii infractorului. În concret instanţa va acorda însemnătatea cuvenită aspectului că inculpatul, dominat de viciu, a deraiat într-un comportament deviant specific, devenind recalcitrant într-un mijloc de transport, afectând siguranţa călătorilor, generând o stare de agitaţie în rândul acestora, care a reclamat intervenţia terţilor pentru aplanarea conflictului iscat şi, în final, a organelor de poliţie pentru restabilirea stării de linişte. Consumul de droguri în combinaţie cu alcoolul a condus aşadar la adoptarea unui comportament agresiv, susceptibil de a se repeta pe viitor, care putea avea urmări mult mai grave. Există aşadar un interes de combatere a acestui comportament antisocial, prin aplicarea unei pedepse care să-l constrângă pe inculpat să-şi modifice conduita şi să se conformeze modelelor legale descrise de legiuitor, pentru a nu-şi forma o obişnuinţă din a consuma substanţele psihotrope. Reacţiile sociale nu epuizează ansamblul reacţiilor societăţii faţă de devianţi. Stigmatizarea şi marginalizarea reprezintă, în mod fundamental, probleme bioetice şi sociale. Indivizii fac parte dintr-o reţea morală în care binele social inter-relaţionează cu realizarea individuală. Prin această interdependenţă umană s-au derivat modalităţi de existenţă comunitară. O comunitate organizată pe baze morale presupune un acord mutual în cadrul interacţiunilor sociale dintre indivizi.
Constatarea uneia sau mai multor împrejurări drept circumstanţe atenuante este atributul instanţei de judecată şi, deci, lăsată la aprecierea acesteia, fiind de evidenţiat că, deşi este posibil să fie în prezenţa unora din împrejurările enumerate exemplificativ de legea penală, nu este obligată să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, ci urmează a le aprecia în raport cu elementele ce caracterizează persoana inculpatului, pericolul social concret al faptei, modalitatea în care a fost comisă, cu urmările produse spre a decide dacă au caracter atenuant sau nu. Numai în măsura în care aceste din urmă împrejurări nu atribuie faptei deduse judecăţii o gravitate sporită, cele exemplificate de legiuitor au semnificaţia unor circumstanţe atenuante judiciare.
Instanţa are desigur în vedere şi că în favoarea inculpatului se poziţionează vârsta acestuia – el fiind tânăr, că are un copil minor în întreţinere, lipsa antecedentelor penale (cu toate că o conduită bună manifestată anterior privită din această perspectivă, nu se constituie într-un „titlu de glorie” atâta timp cât starea de normalitate este ca fiecare individ să aibă un comportament ordonat raportat la ordinea de drept iar nu unul mai presus de lege), însă acestor elemente de ordin personal nu li se va atribui caracter de circumstanţe atenuante, atâta timp cât li se opun gravitatea faptei şi periculozitatea sa, astfel cum li s-a dat substanţă în cele ce preced, ci vor fi valorificate în procesul de dozare a pedepsei, ce va fi stabilită într-un cuantum orientat spre minimul special, context în care se va ţine cont şi de prezenţa sa termenele de judecată, ceea ce denotă interesul pe care îl manifestă faţă de situaţia sa juridică, conştientizarea riscului pe care îl presupune aplicarea unei sancţiuni penale şi dovedeşte în acelaşi timp o adaptare adecvată la standardele normative ale societăţii şi o acceptare a acestora. Această capacitate corespunzătoare de integrare socială permite exprimarea concluziei că inculpatul a realizat gravitatea faptei comise. Nici comportamentul sincer adoptat în raport de autorităţi, de recunoaştere a faptei comise nu este un element de atenuare a răspunderii penale, nu poate fi caracterizat, faţă de circumstanţele reale proprii speţei de faţă, decât ca o atitudine firească, de conştientizare a poziţiei sale procesuale şi un ultim efort de a-şi asigura un tratament penal mai blând, realizând că urmele lăsate se constituie într-un probatoriu care-l plasează în sfera ilicitului penal.
Prin prisma criteriilor examinate, instanţa, pentru a asigura reeducarea inculpatului A. I. C. şi a-l face să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte penale, îl va condamna la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, sub aspectul infracţiunii de „deţinere de droguri de risc pentru consum propriu fără drept”, prev. de art.4 al. 1 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
Cuantumul pedepsei trebuie să aibă drept consecinţă recuperarea inculpatului, întrucât ceea ce contează, în esenţă, este ca aceasta să aibă acea forţă care să-i arate că a greşit, să-l determine la reflecţie şi să stimuleze în el dorinţa ca pe viitor să aibă o conduită corectă. Pedeapsa nu trebuie percepută de către inculpat ca o răzbunare din partea comunităţii pentru că s-a abătut de la normele legale şi de convieţuire socială, ci ea trebuie să conducă în final la redarea sa societăţii, pedeapsa putând fi colectivă numai dacă ţine seama de natura morală a omului, de capacitatea sa de a-şi analiza faptele şi de a se hotărî pentru o conduită compatibilă cu interesele societăţii.
Cum pedeapsa aplicată trebuie să reflecte echilibrul, atât sub aspectul naturii ei, cât şi al cuantumului şi modalităţii de executare şi să nu arate în nici un caz un efect intimidant, datorită severităţii excesive, sau un efect indulgent, urmare a unei clemenţe abuzive, nemăsurate, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia în regim penitenciar, instanţa, constatând totodată îndeplinite condiţiile obiective (relativ la condamnare) şi subiective (privind persoana inculpatului), în baza art. 81 alin.1 Cod penal, va dispune suspendare condiţionată a executării pedepsei principale aplicate, pe o durată de 3 ani, ce va constitui termen de încercare pentru inculpat, calculat în conformitate cu prevederile art. 82 Cod penal. Pe cale de consecinţă, în baza art. 71 al. 1 şi 5 Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale va fi suspendată şi executarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 al. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal.
În temeiul art.88 cod penal, va deduce din pedeapsă durata măsurii preventive a reţinerii dispuse pentru o perioada de 24 de ore, cu începere de la data de 28.11.2012, ora 18.45 pana la 29.11.2012, ora 18.45, prin ordonanţa procurorului nr. 169D/P/2012 din 28.11.2012.
Instanţa apreciază că pronunţarea acestei soluţii de condamnare va constitui un avertisment pentru cel în cauză şi, chiar fără executarea pedepsei în regim de detenţie, el nu va mai săvârşi pe viitor alte infracţiuni, conştientizând în acelaşi timp că în situaţia în care nu va înţelege clemenţa legii, va suporta consecinţele ce decurg din nerespectarea art. 83 Cod penal (revocarea suspendării executării pedepsei, ca urmare a săvârşirii din nou a unei infracţiuni în cursul termenului de încercare), dispoziţii legale asupra cărora i se va atrage atenţia în considerarea prevederilor art. 359 Cod procedură penală.
Optând pentru această modalitate de executare, instanţa consideră că inculpatul are motivaţie pentru schimbarea şi menţinerea unui comportament noninfracţional, aceasta fiind de natura intrinsecă a „costurilor” asociate infracţiunii (pierderi în plan familial şi profesional, materiale, inclusiv de venituri necesare pentru asigurarea confortului existenţial al familiei, relaţionale, de imagine – stigmatizare socială, cazier, pericolul de a-şi pierde libertate, cu toate consecinţele negative ce decurg dintr-o eventuală stare de detenţie, riscul major şi cel mai important de a pierde custodia minorului şi acela de a-i imprima acestuia un model comportament greşit, raportat la o scară greşită de valori, alta decât cea edictată de legiuitor, cu repercusiuni grave asupra dezvoltării sale armonioase viitoare). Acestea constituie pierderi în raport cu proiecţiile de viitor ale unei persoane integrată social, care poartă răspunderea unei familii, el având un copil minor în întreţinere. Se apreciază aşadar că inculpatul poate parcurge în continuare un traseu dezirabil social, valorificându-şi resursele personale – constatându-se că, în general, conduita sa se caracterizează prin trăsături pozitive, în sensul că este centrat pe viaţa de familie, după cum rezultă din declaraţia martorului audiat în circumstanţiere, manifestă preocupare pentru muncă, fiind administrator de firmă, aşadar are un nivel crescut al motivaţiei pentru menţinerea comportamentului prosocial, realizând în acelaşi timp că abuzul de stupefiante este cauzator de prejudicii în plan valoric, psihosocial, individual, dar şi la nivelul colectivităţii, generând săvârşirea unor infracţiuni, că sănătatea publică pentru membrii unei colectivităţi umane reprezintă, indiscutabil, o valoare socială deosebit de importantă, deoarece de ea însăşi depinde existenţa acelei comunităţi. În caz contrar această situaţie juridică ce poate fi apreciată ca fiindu-i favorabilă (acordarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei), se poate întoarce împotriva lui, tocmai ca urmare a unei eventuale nerespectări a condiţiilor impuse pe durata termenului de încercare, respectiv prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni de acelaşi gen ori de altă natură, ceea ce atrage incidenţa unui regim sancţionator obligatoriu mult mai drastic prin cumularea aritmetică a pedepselor cu consecinţa executării rezultantei în regim privativ de libertate.
De asemenea, ca şi măsură de siguranţă ce urmează a fi luată în cauză, având în vedere obiectul infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, instanţa, în temeiul art.17 alin.1 din „Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri”, va dispune confiscarea specială a cantităţii de 92,47 grame, rezină de cannabis, rămasă după efectuarea analizelor de laborator asupra cantităţii găsite asupra inculpatului – de 92,80 grame rezină de cannabis, ambalată şi sigilată cu sigiliul tip MI nr. 11735 şi predată pe bază de proces verbal lucrătorilor de poliţie judiciară din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Suceava – Serviciul Antidrog – Camera Corpuri Delicte.
Cum inculpatul A. I. C. se află în culpă procesuală, în conformitate cu disp. art. 191 alin. 1 Cod procedură penală, va fi obligat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în sumă de 3150 lei, din care: 2600 lei către Ministerul Public – cheltuieli judiciare din faza de urmărire penală (din care suma de 200 lei, reprezentând onorariu avocat din oficiu, se va avansa în fondului Baroului de Avocaţi Suceava) şi suma de 550 lei către Ministerul Justiţiei – cheltuieli judiciare din faza de judecată (din care suma de 50 lei, reprezentând onorariu parţial avocat din oficiu a cărui delegaţia a încetat la prezentarea avocatului ales, a fost avansată în fondului Baroului de Avocaţi Suceava prin încheierea din data de 15.05.2013).
