Act sexual cu un minor. Schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin.3 cod penal, în infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin.1 cod penal.
C.pen.,art.198 alin.1.
Deosebit de infracţiunea de viol, actul sexual cu un minor are loc fără constrângere şi fără a se fi profitat de starea de neputinţă a victimei. Fapta are loc cu consimţământul victimei dat, desigur, în condiţiile lipsei de maturitate psihică, sub imperiul impulsurilor necontrolate, al lipsei de rezistenţă morală ori sub influenţa inculpatului.
Decizia penală nr.8 din 12.02.2010
Prin sentinţa penală nr. 117 din data de 23.06.2009, pronunţată de Tribunalul Buzău, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, iar în baza art.197 al.3 C.pen., cu aplicarea art.33 lit.a C.pen. a fost condamnat inculpatul P. I., cu art.74-76 C.pen. la câte 8 (opt) ani închisoare.
Pe termen de câte 5 ani inculpatul va fi lipsit de drepturile prevăzute în art.64 lit.a alin.2, b din C.pen..
Conform art.34 lit.b C.pen. s-a dispus ca inculpatul să execute dintre pedepsele aplicate, pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare.
Pe termen de 5 ani inculpatul va fi lipsit de drepturile prevăzute în art.64 lit.a alin.2 şi lit.b C.pen. ca pedeapsă complementară.
S-a făcut aplicarea art.71 şi 64 lit.a alin.2 şi lit.b C.pen. şi a fost obligat inculpatul la 1.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond, fără a face o analiză sau cel puţin o trimitere la probele administrate, a reţinut următoarea situaţie de fapt:
In seara de 4 martie 2008, inculpatul a speculat încrederea dobândită de minora de 13 ani C. M., în comportamentul său corect, manifestat de fiecare dată când alături de sora sa sau alţi tineri s-a plimbat cu maşina.
A oprit autoturismul pe stradă şi a invitat-o să-l însoţească să alimenteze maşina. Minora a cărei vârsta îi era cunoscută, a acceptat, s-a urcat şi inculpatul a pornit cu maşina şi a oprit în plină noapte, pe câmp unde fără să ţină seama de teama provocată minorei, de plânsul şi rugăminţile, dar şi de ameninţarea că se va omorî, s-a dezbrăcat, i-a rupt pantalonii, i-a coborât chiloţii şi cu forţa braţelor a imobilizat-o şi a violat-o.
După deflorarea minorei i-a cerut să nu spună părinţilor săi că o va omorî.
Fapta inculpatului, comisă în condiţiile descrise, dovedită prin toate mijloacele de probă administrate, inclusiv prin elementele de fapt furnizate de declaraţiile sale în care deşi nu recunoaşte fapta imputată, nu contestă elementele referitoare la împrejurările legate de data, locul şi dotarea tehnică a maşinii sale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, comisă în condiţiile prevăzute de art.197 alin.1 şi 3 din C.pen. texte în baza cărora va fi condamnat.
Cercetarea penală şi dovezile administrate la plângerea minorei de 12 ani D. A. au impus a reţine că inculpatul este vinovat şi responsabil în condiţiile art.197 alin.1 şi 3 din C.pen. şi pentru că în luna august 2006, folosindu-şi maşina cu sistemul de închidere automată, după ce a determinat-o mincinos să urce, a plecat şi a oprit pe un drum de câmp în apropierea satului Podgoria şi după ce a blocat uşile, împotriva voinţei acestei fetiţe la fel de speriată, s-a dezbrăcat, şi cu violenţă, a imobilizat-o şi a deflorat-o.
Inculpatul este autorul infracţiunilor de viol comise asupra celor două minore de 12 ani şi respectiv 13 ani, a căror vârste le-a cunoscut şi nu le-a contestat.
Dovezile administrate ce vizează datele ce se referă la persoanele – victime, la mijloacele folosite, la locul ales pentru săvârşirea infracţiunilor dar şi cele referitoare la timpul când le-a săvârşit, conduc firesc la concluzia că inculpatul a premeditat activităţile materiale săvârşite.
C. M. este fata pe care, ca vecin, a urmărit-o cum creşte, căreia i-a insuflat toată încrederea vecinului prieten dispus să o ajute şi nu să o rănească în contextul manifestărilor rebele ale acesteia.
D. A. este o altă fată din anturajul său feminin, cu un mod discret de a se manifesta, studioasă şi de cele mai multe ori retrasă grupurilor de tineri.
Inculpatul s-a folosit de maşina personală de care fetele din localitate erau atrase, dar şi de sistemul de blocare automată al uşilor pentru a împiedica victimele să fugă.
Inculpatul a oprit de fiecare dată în câmp, în locuri ferite de ochii altor persoane.
Inculpatul a acţionat noaptea sau ziua la ore mai puţin frecventate de persoane.
Inculpatul este autorul. Cele două părţi vătămate, în declaraţiile date au descris în condiţii aproape asemănătoare modul în care inculpatul a obligat-o pe fiecare la raport sexual şi a deflorat-o.
Inculpatul a premeditat fiecare din cele două infracţiuni comise. Cu abilitatea dovedită, a atras fetele, total lipsite de experienţe sentimentale şi mai ales sexuale, cu mijloacele şi metodele descrise, în locurile precizate şi în interiorul maşinii sale căreia i-a blocat de fiecare dată uşile, şi cu violenţă, după ce se dezbrăca de haine, le-a imobilizat, a îndepărtat lenjeria fetelor şi la datele descrise le-a deflorat.
Pentru motivele expuse s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunilor comise de inculpat.
Faptele inculpatului, comise în condiţiile descrise şi dovedite prin toate mijloacele de probă administrate, înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna din ele impun aplicarea art. 33 lit.a c.pen.
Reţinând că inculpatul este tânăr, a avut şi are asigurată existenţa prin muncă, are o familie şi este pentru prima oară în conflict cu legea penală i-a reţinut incidenţa prevederilor art.74 c.pen. şi în contextul circumstanţelor personale atenuante a făcut aplicarea art.76 din acelaşi cod.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul P. I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Atât în motivele de apel formulate în scris, cât şi în concluziile dezvoltate oral în faţa instanţei prin apărătorii aleşi, inculpatul a arătat că probele administrate în cauză sunt insuficiente pentru a se dispune condamnarea acestuia pentru infracţiunile de viol. S-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prev. de art. 197 al. 3 c.pen. în art. 198 al.1 c.pen., deoarece aşa cum rezultă din declaraţiile date de părţile vătămate, părinţii acestora, modalitatea comiterii faptelor şi împrejurarea că părţile vătămate au fost de acord să întreţină raporturi sexuale cu inculpatul.
Se susţine că hotărârea atacată este motivată lapidar, este intitulată „decizie” deşi este „sentinţă” iar în dispozitivul hotărârii sunt unele omisiuni grave.
Se arată că inculpatul este condamnat la pedepse de câte 8 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 197 al.3 c.pen., dar nu se arată fiecare infracţiune în parte ori numărul infracţiunilor şi se reţine că va executa pedeapsa cea mai mare „dintre”, ceea ce conduce la concluzia că s-au aplicat pedepse diferite pentru mai multe fapte.
De asemenea, arată că nu se prevede pedeapsa complementară pentru fiecare infracţiune în parte, se face aplicarea art. 74 c.pen. fără a se face o încadrare în drept a circumstanţelor atenuante şi o motivare a acestora.
Cu privire la situaţia de fapt, arată că aceasta a fost reţinută doar pe baza declaraţiilor părţilor vătămate, iniţial declarând ar fi fost vorba de tentativă la viol, ulterior viol, iar apoi că raporturile sexuale au avut loc cu acordul lor, ba mai mult una dintre părţile vătămate a formulat plângere penală după 2 ani, forţată fiind de bunica ei.
De asemenea, arată că partea vătămată C.M., a recunoscut că ea a rupt pantalonii într-un gard viu iar cu privire la autoturismul inculpatului a arătat că acesta putea fi deschis din interior.
Se mai susţine că, potrivit dispoziţiilor legale în materie probele nu au o valoare dinainte stabilită, numai probele de la urmărirea penală au fost luate în considerare de Tribunalul Buzău, nu şi declaraţiile date de părţile vătămate la fond.
Totodată, arată că judecătorul când motivează hotărârea trebuie să se refere şi la probele pe care le înlătură nu numai la cele pe care le reţine, trebuie să dea dovadă de rol activ, să administreze toate probele pe situaţia de fapt şi care caracterizează persoana inculpatului. Consideră că probele administrate în cauză trebuiesc analizate corect, obiectiv.
În cursul judecării apelului, a fost audiat apelantul inculpat P.I. care a recunoscut că a întreţinut raporturi sexuale cu cele două minore cu consimţământul acestora (fila 40 dos. apel).
În circumstanţiere, inculpatul a depus referatul de anchetă socială nr. 3343/03.11.2009, întocmit de Primăria Podgoria, din care rezultă că acesta locuieşte cu minora C.M. şi părinţii acesteia, că părinţii minorei sunt de acord cu această relaţie şi că cei doi tinerii intenţionează să se căsătorească. Se mai menţionează că inculpatul este cunoscut ca un bun cetăţean care nu a creat probleme niciodată.
Aprecierea Curţii
Curtea, examinând sentinţa apelata in raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, precum si din oficiu sub toate aspectele de fapt si de drept, conform art. 371 al.2 c.proc.pen., a constatat ca apelul este fondat, pentru considerentele următoare:
Cu privire la acuzaţia reţinută în sarcina inculpatului.
Potrivit art. 197 alin.1 c.pen., constituie infracţiunea de viol actul sexual, de orice natură cu o persoană diferită sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Infracţiunea prezintă un grad sporit de pericol social deoarece victima nu împlinise vârsta de 15 ani ( art. 197 al.3 c.pen.).
Sub raportul laturii obiective, săvârşirea infracţiunii de viol cunoaşte două momente succesive caracteristice. Primul moment, este acela al înfrângerii sau paralizării prin constrângere explicită a rezistenţei victimei, dacă violul se săvârşeşte prin constrângere, sau acela al profitării de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, stare existentă sau provocată doar de făptuitor. Cel de al doilea moment îl constituie însăşi săvârşirea raportului sexual, faptă care a fost pregătită prin activitatea desfăşurată în primul moment.
Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii de viol se realizează, aşadar, prin cele două modalităţi de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei: constrângerea sau profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Constrângerea poate fi fizică sau morală.
În speţă, atât organele de urmărire penală cât şi instanţa de fond, fără a face o analiză şi o trimitere la probele administrate, ci doar o referire generică la aceste probe, au reţinut că raporturile sexuale s-au realizat prin constrângerea fizică a celor două victime.
Constrângerea fizică trebuie apreciată totdeauna în concret, adică ţinându-se seama de condiţiile în care s-a exercitat forţa ca şi de puterea efectivă de rezistenţă a victimei. Totodată, trebuie avut în vedere că victima nu este obligată să opună rezistenţă sau să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercită constrângerea, din intensitatea forţei coercitive ca şi din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistenţă a ei ar fi zadarnică sau că, dacă s-ar opune ar fi expusă unui rău mai mare.
Această cerinţă esenţială a infracţiunii de viol trebuie dovedită prin probe care să aibă un caracter cert, sigur, decisiv şi nu prin constatări vagi şi discutabile, pe simple presupuneri, bănuieli, pe probe îndoielnice, pe impresii şi convingeri subiective.
În cauză, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte existenţa constrângerii, niciuna din probele administrate nu are un caracter cert, sigur, decisiv.
Astfel, în privinţa faptei de viol având ca victimă minora C.M., proba care a stat la baza inculpării şi, ulterior a condamnării inculpatului P.I. pentru infracţiunea de viol în modalitatea constrângerii sunt „declaraţiile intermediare” ale acesteia, respectiv ultima declaraţie dată în faza de urmărire penală şi prima declaraţie dată în faţa instanţei de fond.
Referitor la forţa probantă a acestor declaraţii.
Curtea a constatat, în primul rând că, după depunerea plângerii, victima C. M. a dat 5 ( cinci ) declaraţii în prezenţa unuia dintre părinţi iar ultimele două şi a apărătorului ales, aşa cum sunt evidenţiate mai sus, în care a descris o situaţie de fapt diferită relatând ferm, de fiecare dată că, inculpatul nu a întreţinut cu ea un raport sexual. Victima a pornit de la afirmaţia făcută în prima declaraţie că inculpatul „nu i-a produs nici un fel de vătămări şi nici nu a forţat nota de a întreţine relaţii intime cu ea”.
Numai în ultima declaraţie ( a şasea ) dată în cursul urmăririi penale, victima a relatat foarte succint că inculpatul „s-a urcat peste ea, a tras de chiloţi în jos, până la nivelul genunchilor şi a reuşit să aibă un singur raport sexual”.
Această declaraţie a fost menţinută iniţial în faţa instanţei de fond şi retractată ulterior în faţa aceleiaşi instanţe, când a declarat că a fost de acord să întreţină raporturi sexuale cu inculpatul.
În contextul existenţei unei asemenea multitudini de variante prezentate de victima C.M., Curtea nu a acordat valoare probatorie decât acelei părţi din declaraţia victimei care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
În al doilea rând, Curtea a notat că declaraţia victimei, parte vătămată în dosar, poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, cerinţă impusă de prevederile art. 75 cod procedură penală.
Analizând celelalte probe administrate în cauză, Curtea a observat că acestea reprezintă probe circumstanţiale sau mediate care nu au un caracter cert, neechivoc, în privinţa existenţei constrângerii exercitate de inculpat ca modalitate de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei.
În privinţa martorilor audiaţi, Curtea a constatat că depoziţiile acestora reprezintă probe mediate, având drept sursă principală declaraţia victimei C. M..
În primele declaraţii martorii au relatat despre fapta de tentativă de viol, despre care au luat cunoştinţă cu ocazia mărturisirilor făcute de victimă după depunerea plângerii penale, şi nicidecum despre o faptă de viol.
De asemenea, declaraţiile martorilor relevă aspecte circumstanţiale cum că inculpatul obişnuia să plimbe fetele cu autoturismul său, că şi victima a fost văzută în autoturism sau că între părţi au existat relaţii foarte bune, trăgându-se astfel concluzia că victima avea încredere în inculpat.
Niciuna dintre depoziţii nu conţine informaţii relevante, percepute direct de martori, relative la circumstanţele concrete în care s-au comis faptele, aşa cum sunt ele reţinute în actul de sesizare şi în hotărârea atacată, sau privitoare la urmele specifice unei infracţiuni de viol, respectiv urme de violenţă, biologice sau materiale, dat fiind că s-a reţinut deflorarea victimei.
Dimpotrivă, din declaraţia martorei C.E., sora victimei, rezultă că nu au existat urme biologice ( de sânge ), specifice deflorării, pe lenjeria intimă a victimei.
Referitor la obiectul de vestimentaţie rupt, predat organelor de urmărire penală, Curtea a apreciat că acest mijloc de probă nu poate avea forţă probantă atâta timp cât victima a declarat mai întâi că i-a fost rupt de inculpat iar apoi a susţinut în faţa instanţei de fond, că a tras şi l-a rupt singură.
Ipoteza violului nu este susţinută nici de constatările medico-legale efectuate la aproximativ 2 luni de la data când s-a reţinut că s-a comis fapta şi evidenţiate în certificatul medico-legal nr. 736/23.05.2008 al S.M.L.Buzău.
Conform acestor constatări, victima a prezentat deflorare cu rupturi himenale cicatrizate, mai vechi de 10-14 zile, a cărei dată de producere nu se poate preciza şi nu a prezentat semne de violenţă pe cap, trunchi şi membre.
În concluzie, Curtea a apreciat că probele administrate nu confirmă existenţa constrângerii exercitate de inculpat asupra victimei C.M. pentru a se putea reţine infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 al.3 c.pen.
Totuşi, materialul probator administrat în cauză respectiv ultima declaraţie a părţii vătămate dată la instanţa de fond care se coroborează cu constatările din certificatul medico legal, cu declaraţiile martorilor care au văzut-o pe victimă în autoturismul inculpatului şi cu declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei de apel, prin care recunoaşte că a întreţinut raport sexual consimţit cu victima, dovedeşte existenţa unui raport sexual consimţit între părţi, faptă ce se circumscrie infracţiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 al.1 c.pen.
În privinţa faptei de viol având ca victimă minora D.A., Curtea constată că situaţia faptică reţinută în actul de sesizare şi hotărârea primei instanţe, din punct de vedere probator, prezintă aceleaşi rezerve şi aspecte de netemeinicie.
În primul rând, se observă că plângerea pentru această infracţiune de viol s-a formulat după cca. 2 ani de la data când se reţine comiterea faptei, iar toate probele administrate sunt efectuate după acest interval de timp.
În al doilea rând, probele administrate nu susţin ipoteza consumării unui raport sexual între inculpatul P.I. şi victima D.A., prin constrângerea victimei.
Singura probă pe baza căreia s-au demarat cercetările şi care a susţinut ipoteza violului, a fost declaraţia dată de victimă în faza de urmărire penală, la insistenţele numitei C.M., mama primei victime, declaraţie retractată ulterior în faţa instanţei de fond.
Celelalte probe administrate sunt, ca şi în cazul precedent, probe mediate sau care conţin aspecte circumstanţiale şi nu esenţiale pentru fapta dedusă judecăţii, fiind irelevante pentru dovedirea violului.
Aceste probe nu dovedesc cel puţin o schimbare, o modificare în comportamentul victimei după data când se pretinde că s-a comis fapta, niciunul dintre martorii audiaţi, persoane apropiate victimei, nu au sesizat o asemenea schimbare, care este aproape certă şi vizibilă în asemenea situaţii, şi care nu poate trece neobservată.
Dimpotrivă, sunt probe, respectiv declaraţia martorei G. C., care relevă că victima îşi începuse viaţa sexuală, chiar ea povestind că a întreţinut raport sexual cu un băiat în scara unui bloc.
Deşi, nu sunt suficiente şi relevante pentru dovedirea infracţiunii de viol, probele administrate respectiv, ultima declaraţie a părţii vătămate, constatarea medico legală nr.864/25.06.2008 care atestă în cazul victimei o deflorare veche a cărei dată de producere nu mai poate fi precizată, declaraţiile martorilor care au văzut-o pe victimă în autoturismul inculpatului şi declaraţia de recunoaştere a inculpatului făcută în faţa instanţei de apel, dovedesc consumarea unui raport sexual consimţit între părţi, faptă ce se circumscrie infracţiunii de act sexual cu un minor, prev. de art. 198 al.1 c.pen.
Potrivit acestui text de lege, raportul sexual are loc fără constrângere şi fără a se fi profitat de starea de neputinţă a victimei. Fapta are loc cu consimţământul victimei, dat desigur, în condiţiile lipsei de maturitate psihică, sub imperiul impulsurilor necontrolate, al lipsei de rezistenţă morală ori sub influenţa inculpatului.
În raport de considerentele expuse, Curtea constată că instanţa de fond, în lipsa unei analize temeinice, amănunţite, profunde a fiecărei probe şi a probelor în ansamblu, a făcut o interpretare greşită a acestor probe, şi a dat relevanţă deosebită, exagerată, unei singure probe, reţinând o situaţie de fapt bazată pe constatări vagi, discutabile, pe presupuneri şi prezumţii, contrară exigenţelor prevăzute de art. 356 cod procedură penală. De asemenea, instanţa de fond a reţinut existenţa concursului de infracţiuni, fără a arăta în dispozitivul hotărârii fiecare infracţiune parte a concursului ori cel puţin numărul infracţiunilor, nu a stabilit pedeapsa principală şi pedeapsa complementară pentru fiecare infracţiune şi a reţinut aplicarea art. 74 c. pen., fără a arăta împrejurarea reţinută ca circumstanţă atenuantă, art. 34, art. 35 şi art. 79 c.pen.
În consecinţă, Curtea, în baza art. 379 al.1 pct.2 lit.a c.proc.pen, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând, a dispus, în baza art. 334 C.proc.pen. schimbarea încadrării juridice din cele două infracţiuni de viol, prev. de art. 197 alin.3 c.pen., în două infracţiuni de act sexual cu un minor, prev. de art. 198 alin.1 c.pen.
