Infracţiune de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală-art. 87 al.1-O.U.G. nr. 195/2002 republicată – lipsa pericolului social al unei infracţiuni – rejudecare – sent. pen. din data de 02.04.2008
Prin decizia penală a Curţii de Apel Iaşi a fost admis recursul formulat de inculpatul S.A împotriva deciziei penale a Tribunalului Vaslui şi a sentinţei penale a Judecătoriei Vaslui, pe care le casează integral şi trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Vaslui, precizându-se în considerentele hotărârii că rejudecarea se va face în faza procesuală a dezbaterilor, când se vor avea în vedere şi dispoziţiile care privesc legala sesizare a instanţei, respectiv art. 264 Cod procedură penală, urmând a se aprecia asupra acestui motiv.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului S.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.87 al.1-O.U.G. 195/2002-republicată-conducerea unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o alcoolemie peste limita legală admisă.
S-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că, în seara zilei de 10.07.2006, în timp ce se deplasa pe D.N.24 din direcţia Vaslui-Bârlad, inculpatul S A a fost oprit de un echipaj al Poliţiei Rutiere şi a fost testat cu aparatul alcooltest la ora 20,01, rezultând valoarea de 0,63 mg./l. alcool pur în aerul expirat. Pentru acest motiv, inculpatul a fost condus la Spitalul Judeţean de Urgenţe Vaslui, unde i-au fost recoltate două probe de sânge, cu valorile de 1,15 g.‰ la prima probă (ora 20,40) şi 0,95 g.‰ la proba a doua (ora 21,40), conform buletinului de analiză toxicologică aflat la dosar.
Inculpatul, audiat fiind, a recunoscut că a consumat alcool, şi anume bere, înainte de a se urca la volan, însă nu a mâncat nimic.
La prima judecată pe fond a cauzei, inculpatul a depus acte în circumstanţiere şi a renunţat la audierea martorului din lucrări.
În recurs şi cu ocazia rejudecării prezentei cauze, inculpatul a solicitat proba cu calculul retroactiv al alcoolemiei, probă pe care instanţa a respins-o ca nefiind utilă, cu atât mai mult cu cât prezenta cauză se află în rejudecare în urma casării cu trimitere de către Curtea de Apel Iaşi.
După cum rezultă din considerentele deciziei de casare a Curţii de Apel Iaşi, prezenta cauză urma a fi rejudecată din faza dezbaterilor, urmând ca instanţa de rejudecare să se pronunţe doar asupra aspectului privind verificarea rechizitoriului Parchetului de către prim-procuror.
Potrivit dispoziţiilor art.385 indice18 Cod procedură penală, instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, urmând a se pronunţa doar în limitele în care hotărârea a fost casată.
Raportat acestor considerente, precum şi faţă de următoarele motive, instanţa a apreciat că nu se impune efectuarea calculului retroactiv al alcoolemiei, această probă nefiind utilă cauzei.
Astfel, prelevarea probelor biologice de sânge s-a făcut cu respectarea procedurii prevăzute de Ordinul nr. 367/2006 al Ministerului Sănătăţii. De asemenea, declaraţiile inculpatului cu privire la ora consumului şi cantitatea de alcool ingerată nu sunt constante.
Stabilirea în cursul urmăririi penale a valorii alcoolemiei s-a făcut prin analizarea probelor de sânge prelevate de la inculpat, prelevare care nu a fost contestată de acesta, valorile obţinute fiind valori certe şi obiective, obţinute printr-o metodă ştiinţifică, care demonstrează caracterul lor probant, astfel încât nu pot fi ignorate sau înlăturate în favoarea unei alcoolemii ipotetice stabilite doar pe baza declaraţiei de consum a inculpatului şi eventual a unui martor.
De altfel, nici la prima judecată pe fondul cauzei, inculpatul nu a contestat valorile alcoolemiei stabilite.
Un alt aspect, asupra căruia instanţa a trebuit să se pronunţe în această cauză, este acela invocat de inculpat în recurs, conform căruia rechizitoriul nu a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procuror, fapt care ar atrage nulitatea absolută a sesizării instanţei.
De altfel, această problemă a fost respinsă în cursul rejudecării, prin încheiere, însă inculpatul, prin apărător, a înţeles să reitereze această cerere, motiv pentru care instanţa va prezenta din nou motivele respingerii cererii.
Instanţa apreciază că lipsa menţiunii exprese a prim-procurorului în sensul ”verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei” este o neregularitate care atrage nulitatea relativă a actului de sesizare şi care poate fi înlăturată prin acordarea unui termen în acest scop, potrivit dispoziţiilor art. 300 al. 2 Cod procedură penală.
Astfel, conform dispoziţiilor legale (art. 264 al. 4 Cod procedură penală), activitatea de verificare a prim-procurorului se poate finaliza, fie prin identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi de temeinicie sau, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de temeinicie şi legalitate.
Consecinţa firească a primei ipoteze se va materializa,deci, prin infirmarea actului de trimitere în judecată, dosarul nemaifiind înaintat instanţei, ci restituit procurorului.
A doua ipoteză are ca urmare logică înaintarea dosarului instanţei, însoţit de adresa de înaintare, sub semnătura celui care a făcut verificarea.
Prin urmare, înaintarea dosarului însoţit de adresa de înaintare este consubstanţială verificării prealabile a temeiniciei şi legalităţii, nefiind impusă nici o condiţie de formă care să indice o asemenea verificare.
Şi, chiar dacă s-ar aprecia că ar trebui menţionat expres acest lucru, aceasta se poate face prin acordarea unui termen în acest scop şi nu prin restituirea cauzei la Parchet. Această motivaţie este susţinută şi de formularea art. 264 al. 4 Cod procedură penală, care, în condiţiile neinfirmării rechizitoriului, precizează expres că etapa următoare o constituie înaintarea dosarului la instanţa competentă.
De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 9/18.02.2008, dată în urma soluţionării recursului în interesul legii cu privire la acest aspect.
Situaţia de fapt reţinută este deplin dovedită cu mijloacele de probă aflate la dosar, şi anume: procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, buletin de analiză toxicologie-alcoolemie, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor, fişa de cazier judiciar a inculpatului.
Fapta inculpatuluiS.A, de a conduce autoturismul pe drumurile publice având în sânge o alcoolemie de 1,15 g.‰ la prima probă şi, respectiv, 0,95 g.‰ la proba a doua, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 87 al. 1 din O.U.G. 195/2002 – republicată .
Nu se poate reţine că fapta comisă de inculpat nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Într-adevăr, inculpatul este cunoscut cu o bună conduită în societate, fără antecedente penale, alcoolemia nefiind foarte mare – 1,15 g.‰, respectiv 0,95 g.‰, însă, raportat orei la care acesta a condus, categoria de drum pe care acesta a condus – drum naţional, distanţa mare care urma a fi parcursă, împrejurările în care a fost comisă fapta – inculpatul consumând alcool în condiţiile în care ştia că trebuie să se întoarcă cu maşina acasă în aceeaşi zi, instanţa consideră că aspectele invocate de inculpat pot servi doar ca şi circumstanţe în favoarea sa.
Alcoolemia constatată că a fost avută de inculpat este peste limita de 0,8 g.‰ prevăzută de lege, aceasta ducând la o stare virtual periculoasă prin ea însăşi, motiv pentru care legiuitorul a şi prevăzut-o ca infracţiune de pericol.
Chiar dacă inculpatul nu prezenta semne clinice vizibile ale stării de ebrietate, alcoolemia constatată peste limita legală admisă este suficientă pentru ca fapta să constituie infracţiune şi să prezinte pericolul social prevăzut de lege.
Reţinând vinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii mai sus menţionate, instanţa îl va condamna la o pedeapsă cu închisoarea în limitele prevăzute de textul incriminator.
