. LITIGIU DE MUNCĂ. PREJUDICIU CAUZAT
UNITĂŢII DIN VINA ŞI ÎN LEGĂTURĂ CU MUNCA
PÂRÂŢILOR. DESPĂGUBIRE DERIVATĂ DIN FAPTĂ
PENALĂ. SOLUŢIONAREA GREŞITĂ PE EXCEPŢIE FĂRĂ
CERCETAREA FONDULUI. CONSECINŢE.
Legea nr.22/1969
O.U.G. nr.97/2000
Art.975 Cod civil
Art.248 Codul muncii
În cazul în care despăgubirea derivă din fapta penală
comisă de un salariat, poate interveni răspunderea subsidiară a
altor persoane din neglijenţa cărora s-a produs infracţiunea, în
sensul că sunt ţinute să despăgubească unitatea în limita valorii
pagubei rămase neacoperite de autorul ei direct, din momentul
constatării insolvabilităţii acesteia.
Rezultă aşadar că o acţiune în pretenţii formulată de
către unitate împotriva altor persoane decât autorul faptei penale,
persoane despre care se pretinde că, prin neglijenţa lor, au făcut
posibilă săvârşirea infracţiunii, nu este inadmisibilă, ci ea poate fi
formulată, în condiţiile arătate mai sus. Într-o atare acţiune
instanţa trebuie să verifice două aspecte: dacă persoana vinovată
de săvârşirea infracţiunii şi obligată la despăgubiri este insolvabilă
şi, în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin neîndeplinirea atribuţiilor de
serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei infracţiuni.
Ca atare, în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea
pe excepţie, aceea a inadmisibilităţii, şi că în mod eronat nu a
cercetat fondul cauzei.
(Decizia civilă nr.258/R-CM/08 mai 2007, pronunţată de
Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, pentru cauze privind Conflicte de
Muncă şi Asigurări Sociale şi pentru cauze cu Minori şi de Familie)
Prin acţiunea înregistrată sub nr.5826/109/2005 pe rolul
Tribunalului Argeş, reclamanta C.C.M.Piteşti a chemat în judecată pe
pârâţii C.I.C., M.I., A.I. şi I.F. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa
să fie obligaţi la plata sumei de 104.232 lei (1.042.319.074 lei ROL)
reprezentând prejudiciu cauzat cooperativei de credit din vina şi în
legătură cu munca lor, la care se adaugă dobânzile aferente.
În motivarea cererii s-a arătat că fosta salariată a C.C.C.T.,
B.D., a produs un prejudiciu în sumă de 699.310.741 lei ROL în dauna
deponenţilor şi 102.980.733 lei ROL în dauna cooperativei.
Urmare a sentinţei penale nr.245/15.12.2003 pronunţată de
Judecătoria Topoloveni, rămasă definitivă prin decizia penală
nr.553/11.11.2004 a Curţii de Apel Piteşti, salariata B. împreună cu C.C.
au fost obligate să achite suma de 699.310.745 lei ROL către părţile civile
creditori.
Ca urmare a fuziunii realizate, C.C.T. a fost absorbită de către
C.C.M.Piteşti, respectiv reclamanta, care a preluat astfel activul şi pasivul
unităţii absorbite.
S-a ajuns în acest fel ca reclamanta să achite deponenţilor
creditori suma de 104.232 lei pentru care s-a îndreptat împotriva fostei
salariate B.D. printr-o acţiune în regres.
De vreme ce aceasta nu a avut bunuri proprii, fiind şi în
executarea sentinţei penale şi, pe cale de consecinţă, neavând posibilităţi
de plată, consiliul de administraţie al reclamantei a hotărât tragerea la
răspundere, în vederea recuperării prejudiciului, a persoanelor salariaţi cu
funcţii de conducere din cadrul fostei C.C. şi a revizorului contabil,
respectiv pârâţii.
S-a mai arătat de către reclamantă că pârâţii sunt vinovaţi de
neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în calitate de persoane cu
răspundere privind controlul financiar intern, respectiv de faptul că nu au
evitat păgubirea C.C.C. de către salariaţii cu funcţii de gestiune din
subordine.
Pârâtul M.I. depus la dosar întâmpinare, în termen legal, prin
care a învederat faptul că acţiunea este inadmisibilă, reclamanta folosind
ca temei juridic art.270 Codul muncii, care în fapt se constituie într-o
răspundere pentru fapta proprie şi nu într-una pentru fapta altuia,
apreciind totodată că se cere angajarea răspunderii sale pentru fapta
casierei B.D., care şi-a însuşit sumele depuse de diverse persoane. Acelaşi
pârât a considerat că, prin prezenta acţiune, reclamanta a urmărit în fapt
constituirea unui al doilea titlu executoriu pentru recuperarea aceluiaşi
prejudiciu.
S-a mai arătat şi că reclamanta, în exercitarea dreptului său de
opţiune consacrat de dispoziţiile art.14 Cod procedură penală, s-a
constituit parte civilă în procesul penal şi nu mai poate formula şi o
acţiune civilă distinctă pentru acelaşi prejudiciu.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâtul M.I. a precizat că nu
se face vinovat de încălcarea atribuţiunilor de serviciu, art.271 Codul
muncii nefiind aplicabil în cauză. Imposibilitatea descoperirii faptei
casierei s-a datorat modului de operare al acesteia, care a condus la
imposibilitatea verificării documentelor primare de gestiune financiar
contabilă, de vreme ce acestea nu erau întocmite conform dispoziţiilor
legale în materie.
Pârâtul C.C. a arătat prin întâmpinare că în sarcina sa nu sunt
întrunite condiţiile răspunderii patrimoniale instituite de dispoziţiile
art.271 Codul muncii, nefiind încălcate nici una dintre atribuţiile sale de
serviciu. Pentru o răspundere subsidiară, astfel cum aceasta este
reglementată de dispoziţiile Legii nr.2/1969, se poate reţine doar
vinovăţia pârâţilor A.I. şi F.I., în calitatea pe care aceştia au avut-o, de
contabil şef şi respectiv revizor contabil.
Şi pârâtul A.I., prin întâmpinare, a învederat că în cauză nu
sunt întrunite condiţiile art.270, art.271 Codul muncii şi nici cele cuprinse
în O.U.G. nr.97/2000. Reclamanta a fost executată de creditorii săi în
baza unei sentinţe penale pentru prejudiciul cauzat de salariata sa, B.D.
Hotărârea penală de condamnare a acestei din urmă salariate
prezumă autoritate de lucru judecat şi nu i se poate reţine vreo culpă în
calitate de parte responsabilă civilmente, de vreme ce nu a avut această
calitate în procesul penal.
Pârâtul F.I. nu a depus la dosar întâmpinare, ci a solicitat, în
schimb, înaintarea de către reclamantă a unor înscrisuri care ar conduce
la dovedirea nevinovăţiei sale.
Prin sentinţa civilă nr.908/CM/15.12.2006, pronunţată de
Tribunalul Argeş, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă şi a
fost obligată aceasta să plătească pârâtului A.I. suma de 3.000 lei,
pârâtului C.I.C. suma de 1.500 lei şi pârâtului I.M. suma de 3.000 lei
reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că
pârâţii au fost salariaţi ai C.C.„C.” Topoloveni, îndeplinind următoarele
funcţii: C.I.C. – preşedinte în perioada 06.03.2002–31.01.2003; M.I. –
preşedinte în perioada 11.10.2000–06.03.2002; A.I. – contabil şef în
perioada 1990 – 31.01.2003; I.F. – revizor contabil în perioada
01.10.1990-31.01.2003.
Ca urmare a fuziunii realizate între C.C.„C.” Topoloveni şi
C.C. Muntenia, prin absorbţie, prima a dispărut, activul şi pasivul acesteia
fiind preluate de către reclamantă.
Prin sentinţa penală nr.245/15.12.2003, pronunţată de
Judecătoria Topoloveni, reclamanta, ca succesoare a C.C.„C.”
Topoloveni şi în calitate de parte responsabilă civilmente, a fost obligată
în solidar cu fosta salariată, casiera B.D., la acoperirea prejudiciului
cauzat prin activitatea frauduloasă a acesteia din urmă, creditorilor
deponenţi şi care s-a ridicat în final la suma de 104.232 lei.
Sentinţa penală în cauză a rămas definitivă prin decizia penală
nr.553/11.11.2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
Urmare a acestei situaţii, reclamanta a procedat la iniţierea
unei acţiuni în regres împotriva condamnatei B.D. pentru recuperarea
sumelor achitate cu titlu de despăgubiri creditorilor deponenţi.
Având în vedere starea civilă a fostei casiere, reclamanta a
formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor B.D. şi B.C.,
solicitând partajarea bunurilor comune dobândite de aceştia în timpul
căsătoriei.
Această acţiune a fost formulată la data de 22.02.2005 la
Judecătoria Topoloveni.
Prin sentinţa civilă nr.72/24.02.2006, în dosarul nr.336/2005,
Judecătoria Topoloveni a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că
aceasta nu a făcut dovada existenţei unei stări de insolvabilitate la data
introducerii acţiunii în patrimoniul pârâtei B.D., care să o îndrituiască la
promovarea acţiunii de partajare a bunurilor comune ale soţilor B.
Conform menţiunii efectuate de grefa Judecătoriei
Topoloveni, sentinţa menţionată a rămas definitivă, prin neapelare.
Deosebit de aceasta, tribunalul a reţinut că prin actul de partaj
voluntar încheiat între soţii B. şi autentificat prin încheierea biroului
notarului public nr.5272/28.12.2004, aceştia au stabilit partajarea
bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, prin atribuirea în
patrimoniul fiecăruia a lotului stabilit conform înţelegerii.
În legătură directă cu cele arătate, tribunalul a reţinut şi că la
data efectuării partajului voluntar, procesul penal prin care a fost stabilită
vinovăţia şi deci, condamnarea inculpatei B.D. pentru activitatea
frauduloasă desfăşurată în perioada 11.10.2000-31.01.2003, era finalizat
prin pronunţarea de către Curtea de Apel Piteşti a deciziei
nr.553/11.11.2004.
Urmare a prezumţiei stării de insolvabilitate a fostei casiere,
reclamanta a promovat prezenta acţiune, solicitând obligarea pârâţilor din
prezentul dosar la acoperirea prejudiciului care nu a putut fi recuperat de
la B.D.
S-a reţinut caracterul subsidiar al cererii de chemare în
judecată în ceea ce priveşte acţionarea în instanţă a persoanelor cu funcţii
de conducere, responsabile pentru nesupravegherea activităţii salariaţilor
din subordine.
Cu toate acestea, temeiul de drept pe care reclamanta şi-a
întemeiat în principal pretenţiile îl constituie dispoziţiile art.270, 271
Codul muncii, care reglementează răspunderea patrimonială pentru fapta
proprie a salariatului care, în activitatea desfăşurată, cauzează
angajatorului un prejudiciu.
În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G.
nr.97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, acest act
normativ reglementează conducerea activităţii zilnice a acestui tip de
unitate, activităţile ce trebuie îndeplinite şi condiţiile necesare pentru ca o
persoană să poată desfăşura servicii strict legate de activitatea unei
cooperative de credit.
Ordonanţa amintită trebuie analizată prin perspectiva şi a
Legii nr.22/1969, în privinţa căreia tribunalul a reţinut necesitatea
îndeplinirii unor condiţii strict delimitate de lege pentru ca o persoană să
aibă calitatea de gestionar, cu trimitere concretă la unul financiar contabil,
cazul fostei casiere B.D.
Legea nr.22/1969 instituie o prezumţie relativă de vinovăţie a
gestionarului în producerea unui prejudiciu unităţii în cadrul căreia îşi
desfăşoară activitatea, care poate fi răsturnată prin dovada contrară.
Dispoziţiile legii gestionarilor fac trimitere, prin art.28-30, la
existenţa unei răspunderi cu caracter subsidiar, care antrenează vinovăţia
celui vinovat de angajarea, trecerea sau menţinerea unei persoane în
funcţia de gestionar, fără respectarea condiţiilor strict delimitate de lege,
precum şi a neluării măsurilor de înlocuire a gestionarului care nu-şi
îndeplineşte atribuţiile în mod corespunzător.
Cu toate acestea, pentru a putea solicita incidenţa unei astfel
de răspunderi, trebuie fără dubiu făcută dovada că salariaţii în cauză şi-au
încălcat îndatoririle de serviciu, prin arătarea concretă a acestora, urmând
a fi stabilită şi legătura de cauzalitate între încălcarea acestor îndatoriri şi
paguba suferită.
Tribunalul a mai reţinut şi faptul că răspunderea subsidiară,
prin însăşi natura ei, intervine, pe latură patrimonială, numai în
momentul în care au fost epuizate toate căile posibile de recuperare a
pagubei create de salariatul gestionar responsabil.
Din acest ultim punct de vedere, tribunalul a apreciat că
acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă, neexistând
posibilitatea recunoscută de legislaţia românească în vigoare de a înlătura
starea de pasivitate a creditorului în recuperarea pagubei de la adevăratul
debitor şi încercarea acoperirii prejudiciului prin chemarea în judecată a
unor posibili debitori subsidiari.
Astfel, urmare a promovării cererii de chemare în judecată
privind partajul bunurilor dobândite de soţii B. în timpul căsătoriei,
instanţa, Judecătoria Topoloveni, a pronunţat sentinţa civilă
nr.72/24.02.2006 prin care a respins acţiunea promovată de
C.C.Muntenia. Starea de pasivitate a reclamantei este dovedită prin
nedeclararea căilor legale de atac împotriva hotărârii pronunţate care,
prin neapelare, a rămas definitivă şi pe cale de consecinţă şi irevocabilă.
Pe de altă parte, cu toate că împotriva fostei casiere B.D.
fusese desfăşurat un proces penal finalizat prin condamnarea acesteia,
dar şi prin obligarea sa în solidar cu reclamanta la acoperirea prejudiciului
cauzat deponenţilor creditori, la data de 24.12.2004 a fost încheiat actul
de partaj voluntar între soţii Belchiţă, prin care aceştia şi-au împărţit
bunurile dobândite în căsătorie.
În calitatea sa de creditoare a fostei salariate, reclamantei îi
erau pe deplin aplicabile dispoziţiile art.975 Cod civil care reglementează
acţiunea pauliană (revocatorie) şi care permite creditorului atacarea unui
act pe care debitorul l-a făcut în fraudarea intereselor sale, prin crearea
sau mărirea unei stări de insolvabilitate.
Reclamanta însă, a rămas şi de această dată în pasivitate.
Pretinzând că este în imposibilitate de a recupera prejudiciul cauzat de
casiera B., reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu face
dovada insolvabilităţii acesteia, moment în care ar putea interveni o
eventuală răspundere subsidiară.
Pe cale de consecinţă, a acorda satisfacţie reclamantei prin
admiterea prezentei cereri de chemare în judecată, s-ar ajunge la
acoperirea prin intermediul instanţei a stării acesteia de pasivitate în
neurmarea tuturor căilor principale de recuperare a prejudiciului, deci a
culpei sale şi apelarea la răspunderea subsidiară.
De altfel, faţă de nici unul dintre pârâţi, reclamanta nu a arătat
în concret care sunt acele atribuţiuni de serviciu pe care aceştia le-au
încălcat în mod concret, putându-se stabili totodată legătura de
cauzalitate între încălcarea îndatoririlor şi paguba suferită, respectiv a
faptului că în lipsa unor astfel de încălcări, prejudiciul nu s-ar fi produs.
Mai mult chiar, prin contractul de garanţie imobiliară
suplimentară, reclamanta a acceptat crearea de către soţii B. a unui drept
de ipotecă în favoarea sa numai până la concurenţa sumei de 10.000 lei
pentru eventualele pagube pe care casiera le-ar putea provoca, limitându-
şi în acest fel posibilitatea de recuperare a prejudiciului.
Reţinând că reclamanta nu a făcut dovada insolvabilităţii
fostei casiere B.D., rămânând în pasivitate, tribunalul, în temeiul
dispoziţiilor art.284 Codul muncii, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
În termen legal reclamanta C.C.Muntenia Piteşti a declarat
recurs împotriva acestei sentinţe, pe care a criticat-o pentru netemeinicie.
În dezvoltarea recursului, reclamanta a arătat că prima
instanţă nu a analizat fondul cauzei, în sensul că nu a cercetat modalitatea
în care pârâţii au contribuit la prejudicierea unităţii prin încălcarea
atribuţiilor de serviciu, ci s-a rezumat la aprecierea inadmisibilităţii
acţiunii.
A mai arătat recurenta că a plătit în locul casierei B.D.
prejudiciul produs de aceasta şi, întrucât B.D. este insolvabilă, în mod
corect reclamanta s-a îndreptat cu acţiune împotriva celor trei pârâţi,
care, în calitate de preşedinţi şi respectiv contabil şef, nu şi-au îndeplinit
în mod corespunzător sarcinile de serviciu, pentru a putea evita
producerea pagubei prin infracţiune de către B.D.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticii formulate,
Curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele
considerente:
Tribunalul Argeş a respins acţiunea ca inadmisibilă, fără să
intre în cercetarea fondului, soluţie pe care Curtea a apreciat-o ca fiind
greşită.
Astfel, în cauză, printr-o hotărâre penală definitivă s-a stabilit
că numita B.D., în calitate de casieră la societatea reclamantă, a cauzat un
prejudiciu membrilor cooperatori, fie prin neevidenţierea contabilă a
unor operaţiuni, fie prin întocmirea unor acte false cu privire la aceste
operaţiuni, însuşind şi traficând depunerile membrilor cooperatori.
Inculpata a fost condamnată penal şi obligată în solidar cu
partea responsabilă civilmente C.C.„C.”Topoloveni (a cărei succesoare în
drepturi este reclamanta C.C.Muntenia Piteşti), să plătească despăgubiri
către părţile civile.
În cazul în care despăgubirea derivă din fapta penală comisă
de un salariat, poate interveni răspunderea subsidiară a altor persoane din
neglijenţa cărora s-a produs infracţiunea, în sensul că sunt ţinute să
despăgubească unitatea în limita valorii pagubei rămase neacoperite de
autorul ei direct, din momentul constatării insolvabilităţii acesteia.
Aşadar, a rezultat că acţiunea în pretenţii formulată de către
unitate împotriva altor persoane decât autorul faptei penale, persoane
despre care se pretinde că, prin neglijenţa lor, au făcut posibilă săvârşirea
infracţiunii, nu este inadmisibilă, ci ea poate fi formulată, în condiţiile
arătate mai sus. Într-o atare acţiune, instanţa trebuie să verifice două
aspecte: dacă persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii şi obligată la
despăgubiri este insolvabilă şi, în caz afirmativ, dacă pârâţii, prin
neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, au făcut posibilă săvârşirea acestei
infracţiuni.
Ca atare, Curtea a apreciat că în mod greşit prima instanţă a
respins acţiunea pe excepţie, aceea a inadmisibilităţii, şi că în mod eronat
nu a cercetat fondul cauzei.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art.291 Codul muncii
şi art.312 Cod procedură civilă, a fost admis recursul şi casată hotărârea,
trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se cerceta
fondul cauzei.