Lovituri şi vătămări cauzatoare de moarte

Prin sentinţa penală nr. 54 din 17 februarie 2016 a Tribunalului Arad, în baza art. 195 Cod penal rap. la art. 199 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 396 alin.10 Cod procedură penală şi art. 75 alin.2 Cod penal, art. 76 alin.1 Cod penal a fost condamnat inculpatul R la 3(trei) ani închisoare pentru infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte.

În baza art. 67 alin.1 Cod penal, art. 68 alin.1 lit. c Cod penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin.1 lit.a şi b Cod penal, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 Cod penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin.1 lit.a şi b Cod penal.

În baza art. 399 alin.1 Cod procedură penală s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 72 alin.1Cod penal s-a scăzut din durata pedepsei închisorii aplicate acestuia durata reţinerii şi arestării preventive de la 17 noiembrie 2015 până la zi.

În baza art. 7 alin.1 rap. la art. 4 alin.1 lit.b din Legea nr. 76/2008 modificată s-a dispus prelevarea de la inculpatul R a probelor biologice în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad nr.890/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad înregistrat la această instanţă la data de 12 ianuarie 2016, a fost trimis în judecată inculpatul R pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art.195 Cod penal raportat la art.199 al. l Cod penal.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, în data de 31.10.2015, pe fondul unor neînţelegeri şi al consumului de alcool, inculpatul a agresat-o pe soţia sa, victima RA, cauzându-i leziuni care ulterior, la data de 17.11.2015, au determinat decesul acesteia.

Procedura de Cameră Preliminară.

Prin încheierea Camerei de Consiliu nr.26 din 11 februarie 2016, judecătorul de Cameră Preliminară, în baza art.346 alin.2 Cod procedură penală a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 890/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad privind pe inculpatul R, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art.195 Cod penal raportat la art.199 al. l Cod penal.

S-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii privind pe inculpatul R.

Poziţia procesuală a inculpatului.

În faza de urmărire penală, inculpatul a arătat că nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat în data de 31 octombrie 2015, după reîntoarcerea sa acasă, întrucât se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, însă a precizat că nu poate nega cu certitudine că nu ar fi lovit victima.

În şedinţa publică de astăzi inculpatul a declarat că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi a arătat că doreşte ca judecata cauzei să aibă loc pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, conform art. 375 alin.4 Cod procedură penală.

Din ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză şi anume: proces-verbal de sesizare din oficiu, ordonanţă de schimbare a încadrării juridice, ordonanţă de delegare, procesul verbal de cercetare la faţa locului (cu toate anexele schiţe, planşe foto, dispoziţia efectuării autopsiei, constatări preliminarii la raportul medico-legal de autopsie, rapoarte medico-legale de necropsie, declaraţia martorului RL, înscrisuri, declaraţiile inculpatului, instanţa reţine următoarea:

Stare de fapt.

Inculpatul R a fost căsătorit cu victima RA o perioadă de 50 de ani. În tot acest timp relaţiile dintre cei doi au fost bune, de altfel din căsătoria acestora au rezultat doi copii, respectiv RG, în vârstă de 47 ani şi RAT, în vârstă de 39 de ani.

De aproximativ 28 de ani însă, inculpatul şi victima nu au mai ţinut legătura cu fiica lor, de când aceasta şi-a abandonat copilul nou născut – martorul RL – în Spitalul matern, copil pe care ulterior l-au luat şi l-au crescut bunicii şi care de atunci a locuit împreuna cu aceştia, fără să-şi fi văzut vreodată mama.

De asemenea, numitul RAT fiul soţilor R, se află imobilizat la pat, fiind încadrat în grad de handicap accentuat, ce necesită protecţie specială, conform certificatului nr.747/29.01.2014 eliberat de Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi din cadrul Consiliului judeţean Arad, fiind internat la Secţia Clinica de Psihiatrie Arad, din data de 23.12.2015.

În tot acest timp numitul RAT a fost îngrijit atât de către inculpat cât şi de către soţia acestuia, până în momentul în care aceasta din urmă s-a îmbolnăvit, dată de la care inculpatul a fost cel care s-a îngrijit personal de fiul său. De altfel, inculpatul este cel care se îngrijea şi de soţia sa bolnavă, fiind ajutat şi de către nepotul său martorul RL.

Inculpatul R a muncit aproximativ 40 de ani la întreprinderea Strungul din Arad, iar soţia sa a lucrat timp de 25 de ani la întreprinderea UTA din Arad, în prezent atât inculpatul cât şi soţia acestuia aveau venituri asigurate din pensie, iar fiul acestora RAT a beneficiat de pensie conform Legii nr. 448/2006.

Astfel, în intervalul de timp în care victima a fost bolnavă – în ultimul an fiind necesar permanent ajutorul vreunei persoane pentru a se putea deplasa – datorită greutăţilor cotidiene şi a neputinţei victimei, între inculpat şi soţia sa au mai existat unele divergenţe, culminând, în foarte rare cazuri, cu agresiuni fizice minore exercitate de inculpat asupra soţiei sale.

În acest context, în dimineaţa zilei de 31.10.2015, inculpatul s-a deplasat la cimitir, la mormântul părinţilor săi, după ce în prealabil a avut o discuţie contradictorie cu soţia sa, care nu a fost de acord ca acesta să plece de acasă.De precizat este faptul că, martorul RL a plecat la o prietenă în Timişoara în data de 29 octombrie 2015.

După ce a vizitat mormântul părinţilor, la reîntoarcerea acasă, inculpatul s-a oprit în drum la un local, unde a consumat băuturi alcoolice, respectiv rachiu, pe care obişnuia să-1 consume uneori, astfel că acesta a ajuns la domiciliu sub influenţa băuturilor alcoolice.

În această împrejurare inculpatul R şi-a agresat soţia RA, lovind-o în repetate rânduri, după care a lăsat-o în pat, fără a anunţa ambulanţa sau vreo altă persoană, deşi starea acesteia era gravă.

În seara zilei de 31.10.2015 însă, nepotul celor doi martorul RL a ajuns acasă, ocazie cu care a observat că bunica sa avea mai multe urme de lovituri vizibile la nivelul feţei, împrejurare în care a întrebat-o pe aceasta ce s-a întâmplat, iar victima prin gestică şi folosind câte un cuvânt i-a comunicat că a fost agresată de inculpat.

Întrucât starea de sănătate a victimei s-a deteriorat, în dimineaţa zilei de 01.11.2015, martorul RL a sunat la serviciul de ambulanţă, care a preluat victima şi a transportat-o la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, unde RA a fost operată în data de 03.11.2015, iar ulterior a fost internată la Secţia terapie intensivă, unde în data de 17.11.2015, datorită leziunilor suferite, a decedat.

Conform Raportului Medico Legal nr.343/A/ll.01.2016 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Arad, moartea victimei RA, în vârstă de 68 ani, a fost violentă şi s-a datorat comei cerebrale asociat cu complicaţii toxico – septice în evoluţia grava a unui traumatism cranio-cerebral acut închis cu hematom subdural operat, contuzie şi dilacerare cerebrală, pe fond biologic tarat, leziunile traumatice descrise fiind produse prin loviri cu sau de corpuri dure, între acestea si mecanismul tanatogenerator existând legătura de cauzalitate.

Încadrarea juridică.

Fapta inculpatului R astfel cum a fost descrisă mai sus constituie infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 Cod penal raportat la art. 199 alin.1 Cod penal.

Individualizarea judiciară a pedepsei.

La stabilirea pedepsei, instanţa va ţine seama de disp. art. 74 Cod penal, privitor la criteriile generale de individualizare a pedepsei, respectiv gravitatea infracţiunii săvârşite, periculozitatea infractorului, evaluată în conformitate cu împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

În procesul individualizării pedepselor nu trebuie să se scape nici un moment din vedere făptuitorul cu toate datele ce caracterizează personalitatea lui, orice supralicitare a elementelor obiective cu neglijarea celor subiective, punând în pericol corectitudinea adaptării tratamentului penal la cazul şi persoana în cauză.

O anumită severitate ce trebuie să se manifeste faţă de infracţiunile grave, săvârşite prin acte de violenţă, nu trebuie să aşeze tratamentul penal în afara imperativelor definite de echilibru şi raţiune.Într-un stat de drept caracterul echilibrat şi raţional al represiunii penale trebuie să domine peisajul practicii judiciare.

Cu privire la persoana inculpatului R, instanţa reţine vârsta acestuia având 76 ani la data comiterii faptei, nivelul de instruire şcolară ca absolvent de studii medii, faptul că este pensionar, s-a îngrijit atât de starea de sănătate a victimei RA – soţia sa cât şi de cea a fiului RAT, încadrat în grad de handicap accentuat, a crescut, îngrijit şi educat pe martorul RL – nepotul său, abandonat de mamă. De asemenea, instanţa va avea în vedere conduita bună a inculpatului înainte de comiterea faptei, aspect ce rezultă din fişa de cazier judiciar a acestuia precum şi atitudinea avută în faţa organelor judiciare de recunoaştere şi regret a faptei comise, ceea ce dovedeşte acceptul de a suporta consecinţele propriei fapte, regretul pentru cele întâmplate, împrejurări care au micşorat potenţialul de periculozitate individuală a acestuia şi au mărit corespunzător şansele de reintegrare socială. Totodată, inculpatul a solicitat judecarea cauzei pe procedura recunoaşterii vinovăţiei, urmând a se da eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin.10 Cod procedură penală.

Instanţa apreciază că toate aceste împrejurări imprimă faptei un pericol social redus şi constituie circumstanţe atenuante de natură a coborî pedeapsa proporţional acestora, prin reţinerea dispoziţiilor art.75 alin.2 Cod penal raportat la art.76 Cod penal.

În limitele legale ale pedepselor, instanţa în baza art. 195 Cod penal raportat la art. 199 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 396 alin.10 Cod procedură penală şi art. 75 alin.2 Cod penal, art. 76 alin.1 Cod penal, va condamna pe inculpatul R, la 3(trei) ani închisoare pentru infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte

În baza art. 67 alin.1 Cod penal, art. 68 alin.1 lit. c Cod penal, va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin.1 lit.a şi b Cod penal, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 Cod penal, va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin.1 lit.a şi b Cod penal.

Executarea prin privare de libertate este singura în măsură să asigure atât scopul coercitiv, de exemplaritate cât şi cel educativ al pedepselor în vederea îndreptării atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea lui viitoare pozitivă.

Tribunalul apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, cu împrejurările comiterii faptelor şi cu importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat, privarea acestuia de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, lăsarea sa în libertate ar crea un sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie. Pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Astfel, ]n baza art. 399 alin.1 Cod procedură penală, va menţine starea de arest a inculpatului şi în baza art. 72 alin.1Cod penal şi va scădea din durata pedepsei închisorii aplicate acestuia durata reţinerii şi arestării preventive de la 17 noiembrie 2015 până la zi.

În baza art. 7 alin.1 rap. la art. 4 alin.1 lit.b din Legea nr. 76/2008 modificată va dispune prelevarea de la inculpatul R a probelor biologice în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, solicitând prin motivele depuse în scris se arată că pedeapsa aplicată de instanţa de fond este sub limita minimă prevăzută de lege având în vedere prevederile art.199 al.1 Cp potrivit cărora pentru faptele prev.de art.188. art.189, art.193-195 Cp sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzut de lege se majorează cu o pătrime. Prin majorarea cu o pătrime şi a limitei minime prevăzute de lege, precum şi prin reţinerea în speţă a prevederilor art.375 al.1,2 Cp care duc la o reducere a limitelor de pedeapsă cu o treime urmează să se constate că pedeapsa care putea fi aplicată inculpatului era de 5 ani închisoare iar prin reţinerea şi a circumstanţelor atenuante prev. de art.75 al.2 Cp pedeapsa aplicată inculpatului putea fi redusă la cel mult 3 ani şi 4 luni închisoare.

La termenul de judecată de azi, reprezentantul parchetului a declarat că nu mai susţine apelul formulat în cauză întrucât Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a fost în eroare la momentul declarării acestuia cu privire la limitele de pedeapsă care trebuie să fie avute în vedere pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, neobservând că în conformitate cu prev. art. 199 al.1 Cp pentru faptele prev.de art.188. art.189, art.193-195 Cp, se majorează cu o pătrime doar maximul special prevăzut de lege nu şi minimul special prevăzut de lege, astfel că solicită respingerea acestuia.

Prin decizia penală nr. 528/A din 25 aprilie 2015 Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 pct.1 lit. b Cod procedură penală a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei penale nr. 54 din 17.02.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 118/108/2016.

În motivarea deciziei Curtea de Apel Timişoara a arătat că, din actele de la dosar se reţine că instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prev. de art.195 Cp rap. la art.199 al.1 Cp, la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Potrivit prev. art.195 Cp dacă vreuna din faptele prev. de art.193 şi art.194 Cp a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoare de la 6 la 12 ani închisoare.

Pedeapsa aplicată de instanţa de fond este legală întrucât în cauză a operat o reducere de două ori a limitelor de pedeapsă cu o treime având în vedere prev. art.396 al.10 Cpp ca urmare a recunoaşterii faptei de către inculpat în condiţiile prev. de art.375 Cod de proc. pen şi a circumstanţelor atenuante prev. de art.74 al.2 Cp, reţinute în cauză.

3.Prin încheierea penală nr. 66/CP din Camera de Consiliu din 27 aprilie 2016 a judecătorului de Cameră Preliminară din cadrul Tribunalului Arad s-a respins cererea formulată de inculpaţi, prin apărătorul lor ales, privind restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad.

S-a exclus din probatoriu, înregistrarea efectuată în mediu ambiental la data de 18.10.2015 şi procesul verbal de redare a acestor convorbiri puse la dispoziţia organului de urmărire penală de denunţător, precum şi declaraţiile date de numitul I.

S-a constatat legalitatea sesizării instanţei şi a efectuării actelor de urmărire penală, cu excepţia celor excluse anterior, în dosarul nr. 835/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad privind pe inculpaţii H şi D.

S-a dispus începerea judecăţii privind pe inculpaţii H şi D, pentru săvârşirea a câte două infracţiuni de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 7 lit. c din Legea nr. 78/2000 şi a unei infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Pentru a pronunţa această încheiere, s-a reţinut că la data de 2 februarie 2016, Tribunalul Arad a fost sesizat cu rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în dosarul nr. 835/P/2015, prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii H şi D – pentru săvârşirea a câte două infracţiuni de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 7 lit. c din Legea nr. 78/2000 şi a unei infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000

În actul de sesizare s-a reţinut în sarcina inculpaţilor, în esenţă, că, în calitate de agenţi de poliţie la Poliţia Municipiului Arad – Biroul Rutier, în data de 28.09.2015 şi în timp ce-şi exercitau atribuţiile de serviciu, în jurul orei 13:00, s-au deplasat cu autoturismul de serviciu la o tamponare care a avut loc în municipiul Arad, în urma căreia au rezultat doar pagube materiale şi după ce au stabilit condiţiile în care s-a produs tamponarea şi persoanele vătămate, au pretins şi primit de la cei doi participanţi la trafic implicaţi în evenimentul rutier, respectiv de la martorul P şi inculpatul I, suma de 400 lei, câte 200 lei de la fiecare, fiecăruia dinte poliţişti revenindu-le astfel câte 200 lei, pentru a nu-şi exercita în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, mai precis să nu constate faptele contravenţionale, să nu întocmească proces verbal de contravenţie şi să nu aplice sancţiunile legale corespunzătoare, amendă şi suspendarea dreptului de a conduce (art. 100 alin 3 lit. c) şi e) din OUG 195/2002 şi art. 101 alin. 3 lit. a) din OUG 195/2002 modificată şi republicată), aducând în acest mod şi un prejudiciu bugetului local al municipiului Arad de minim 500 lei (dacă minimul amenzilor care trebuia stabilit era achita în 48 ore).

Cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată sub control judiciar, măsură dispusă prin ordonanţele procurorului din data de 20 ianuarie 2016, pe o perioadă de 60 de zile.

Prin încheierea nr. 18/03.02.2016, măsura preventivă a controlului judiciar a fost menţinută de către judecătorul de cameră preliminară pe o durată de 60 zile, din 03.02.2016, până la 02.04.2016 inclusiv, apoi prelungită prin încheierea nr.49/29.03.2016, până la data de 01.06.2016, inclusiv.

Rechizitoriul a fost comunicat inculpaţilor în termen legal, fiind formulate cereri şi excepţii cu privire la legalitatea rechizitoriului, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală care au fost analizate de judecătorul de cameră preliminară, iar prin încheierea din 03.03.2016 a judecătorului de cameră preliminară, în baza art. 345 alin. 1 Cod procedură penală a constatat că procesul verbal de consemnare a înregistrărilor audio puse la dispoziţia organelor judiciare încheiat la 18.10.2015, în dosarul penal nr. 835/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad este incomplet în sensul că nu cuprinde datele de identificare a dispozitivului electronic cu care s-a făcut înregistrarea convorbirilor descrise în acesta şi nu cuprinde date cu privire la modul în care înregistrările au fost descărcate pe CD-ul ataşat la dosarul cauzei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 115 alin. 1 Cod procedură penală, s-a constatat că numitul I nu poate fi audiat în calitate de martor deoarece a avut calitatea de subiect procesual principal în prezenta cauză, respectiv cea de inculpat, chiar dacă soluţionarea cauzei faţă de acesta a fost disjunsă, în consecinţă exclude această probă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. 2 Cod procedură penală, s-a dispuse comunicarea încheierii, procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad urmând ca acesta să procedeze în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.

Împotriva acestei încheieri a fost formulată contestaţie care a fost respinsă ca inadmisibilă, prin încheierea penală nr. 53/CO/Cod penal din 29.03.2016 prinunţată de Curtea de Apel Timişoara.

La data de 30.03.2016, procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad a înaintat un proces verbale încheiat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad şi unul încheiat de organele de poliţie din cadrul Serviciului Judeţean Anticorupţie Arad, prin care explică modalitatea de redare a convorbirilor înregistrate în mediul ambiental, încheiat la data de 18.10.2016, precizând totodată că îşi menţine dispoziţia de trimitere în judecată luată prin rechizitoriul din data de 29.01.2016 din dosarul nr. 835/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.

Potrivit dispoziţiilor art. 345 alin.3 cod procedură penală, procurorul primind încheierea prin care se exclud anumite probe, are obligaţia ca în 5 zile să procedeze le remedierea deficienţelor constatate.

În acest caz, procurorul a ales să promoveze o cale de atac neprevăzută de lege şi abia după respingerea ca inadmisibilă a acesteia, cu depăşirea termenului expres prevăzut de lege, să trimită anumite precizări legate de probele apreciate ca fiind pasibile de excludere.

Instanţa apreciază că promovarea unei căi de atac neprevăzute de lege nu poate duce la o repunere în termen, astfel că va constata că procurorul nu a respectat dispoziţiile art 345 cod procedură penală şi va exclude din probatoriu înregistrarea în mediu ambiental arătată în încheierea din 03.03.2016 precum şi declaraţiile de martor date de I -inculpat în legătură cu aceste fapte.

Judecătorul de cameră preliminară constată că rechizitoriul cuprinde datele referitoare la faptă, încadrarea juridică, la profilul moral şi de personalitate al inculpatului, la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată şi cheltuielile judiciare şi nu prezintă neregularităţi de ordin procedural, fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor 328 şi 329 Cod procedură Penală.

De asemenea, se constată că în cursul urmăririi penale nu au fost întocmite acte procedurale cu încălcarea dispoziţiilor art.281 şi 282 Cod procedură Penală care să atragă nulitatea absolută sau relativă cu excepţia înregistrării efectuate în mediu ambiental la data de 18.10.2015 şi procesul verbal de redare a acestor convorbiri puse la dispoziţia organului de urmărire penală de denunţător, precum şi declaraţiile date de numitul I în calitate de martor, care se vor exclude.

În raport de aspectele susmenţionate, va respinge cererea formulată de inculpaţi, prin apărătorul lor ales, privind restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad.

Va consta legalitatea sesizării instanţei şi a efectuării actelor de urmărire penală, cu excepţia celor excluse anterior, în dosarul nr. 835/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad privind pe inculpaţii H şi D.

Va dispune începerea judecăţii privind pe inculpaţii H şi D, pentru săvârşirea a câte două infracţiuni de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 7 lit. c din Legea nr. 78/2000 şi a unei infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad arătând că încheierea atacată este nelegală sub aspectul excluderii din probaţiune a înregistrării efectuate în mediu ambiental la data de 18.10.2015 şi a procesului-verbal de redare a acestor convorbiri puse la dispoziţia organului de cercetare penală de către denunţător, precum şi a declaraţiilor date de numitul I, probele înlăturate fiind administrate în conformitate cu legea, iar eliminarea lor din materialul probator fiind nejustificată.

Procurorul a arătat în legătură cu înregistrarea în mediu ambiental că ar fi fost efectuată la 29.09.2015 şi că probabil Judecătorul de cameră preliminară a avut în vedere copia acesteia, transmisă pe e-mail şi ulterior descărcată pe CD de organele de urmărire penală, întrucât obiecţiunile vizau caracterul incomplet al procesului-verbal, respectiv lipsa menţiunilor referitoare la identificarea dispozitivului cu care s-a efectuat înregistrarea.

Cu privire la audierea numitului I s-a arătat că nu există nici un temei legal pentru a exclude din probatoriu declaraţiile date în calitate de subiect procesual principal, întrucât art. 115 al. 1 C.p.p. se referă la incapacitatea de a fi audiat în calitate de martor şi nimic nu împiedică ascultarea lui în această calitate în cursul judecăţii.

S-a mai arătat că nimic nu împiedică audierea inculpatului sau a suspectului faţă de care s-a disjuns cauza, în calitate de martor, cu argumentul că el nu mai este martor în propria cauză, ori în prezenta speţă s-a disjuns cauza cu privire la acesta, pronunţându-se deja o hotărâre judecătorească definitivă cu autoritate de lucru judecat, solicitându-se în final desfiinţarea în fapt a hotărârii atacate şi înlăturarea dispoziţiilor de excludere din probatoriu a mijloacelor de probă indicate de Judecătorul de cameră preliminară.

Prin încheierea penală nr. 98/CO/CP DIN Camera de Consiliu din 15 iunie 2016 a judecătorului de Cameră Preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara, în baza art. 425 ind. 1 al. 7 pct. 1 lit. b Cod procedură penală rap. la art. 347 Cod procedură penală s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva încheierii penale nr. 66/CP din 27.04.2016, pronunţată în dosarul nr. 453/108/2016/a2 al Tribunalului Arad – Judecătorul de cameră preliminară.

În motivarea acestei încheieri s-a reţinut că din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpaţii H şi D au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. 835/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, pentru săvârşirea a câte 2 infracţiuni de luare de mită, prev. de art. 289 al. 1 C.p. rap. la art. 7 lit. c din Legea 78/2000 şi a unei infracţiuni de abuz în serviciu, prev. de art. 297 al. 1 C.p., rap. la art. 13 ind. 2 din Legea 78/2000, reţinându-se în esenţă că în calitate de agenţi de poliţie din cadrul Poliţiei Municipiului Arad – Biroul Rutier, în data de 28.09.2015 şi în timp ce-şi exercitau atribuţiile de serviciu, au pretins şi primit de la cei doi participanţi la trafic implicaţi într-un evenimentul rutier, respectiv de la martorul P şi inculpatul I, suma de 400 lei, câte 200 lei de la fiecare, fiecăruia dinte poliţişti revenindu-le astfel câte 200 lei, pentru a nu-şi exercita în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, mai precis să nu constate faptele contravenţionale, să nu întocmească proces verbal de contravenţie şi să nu aplice sancţiunile legale corespunzătoare, amendă şi suspendarea dreptului de a conduce (art. 100 alin 3 lit. c) şi e) din OUG 195/2002 şi art. 101 alin. 3 lit. a) din OUG 195/2002 modificată şi republicată), aducând în acest mod şi un prejudiciu bugetului local al municipiului Arad de minim 500 lei (dacă minimul amenzilor care trebuia stabilit era achitat în 48 ore).

Judecătorul de Cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad în mod judicios a apreciat că procesul-verbal de consemnare a înregistrărilor audio, încheiat la data de 18.10.2015 în dosarul penal nr. 835/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, este incomplet, deoarece nu cuprinde datele de identificare a dispozitivului electronic cu care s-a făcut înregistrarea convorbirilor descrise în acesta şi nici date cu privire la modul în care aceste împrejurări au fost descărcate pe CD-ul ataşat la dosarul cauzei, aceste elemente fiind importante pentru posibilitatea verificării autenticităţii acesteia, cu atât mai mult că înregistrarea nu a fost efectuată de către organele de urmărire penală sau ale poliţiei judiciare, ci de denunţătorul I, cu propriul telefon mobil, iar procurorul, cu toate că i s-a pus în vedere ca în termen de 5 zile să procedeze la remedierea deficienţelor constatate, nu a răspuns în termenul prevăzut de lege la cele solicitate.

În aceste condiţii, Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad în mod judicios a dispus excluderea acestei probe ca fiind nelegal administrată, proba fiind înregistrarea ambientală pusă pe suport optic pe un CD, ca urmare a descărcării de către organele de poliţie pe acest suport, fiind încheiat în acest sens un proces-verbal la data de 18.10.2015, în dosarul penal nr. 835/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.

Referirile procurorului în motivele contestaţiei la faptul că înregistrarea efectivă ar fi avut loc la data de 29.09.2015 şi nu la data de 18.10.2015, nu au relevanţă în cauză, întrucât proba administrată este înregistrarea ambientală existentă pe suportul optic la care este ataşat procesul-verbal mai sus menţionat, şi chiar dacă este o copie a înregistrării iniţiale (de pe telefonul mobil), aceasta constituie probă în sensul legii procesual penale şi care a fost exclusă în mod corect de către Judecătorul de cameră preliminară datorită deficienţelor constatate şi care nu au fost remediate de către procuror în termenul prevăzut de legea penală, iar în acest fel criticile formulate în cauză nu pot fi apreciate ca întemeiate.

Cu privire la excluderea declaraţiilor numitului I, instanţa constată că, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad sunt nefondate şi în acest sens, deoarece în speţa de faţă în mod clar sunt incidente dispoziţiile art. 115 al. 1 Cod procedură penală, text de lege care prevede că orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.

În cauza de faţă se poate observa că numitul I nu putea fi audiat în calitate de martor deoarece a avut calitatea de subiect procesual principal în cauza pendinte, respectiv cea de inculpat, şi doar ulterior a fost disjunsă cauza faţă de acesta, ceea ce conduce la incidenţa dispoziţiilor art. 115 al. 1 Cod procedură penală, iar pentru acest motiv de nelegalitate, în mod corect a fost exclusă această probă din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale.

În aceste condiţii, criticile formulate de procuror apar ca fiind nefondate, inclusiv aceea că Judecătorul de cameră preliminară ar fi exclus din probaţiune şi declaraţiile date în calitate de subiect procesual principal ale numitului I, ceea ce este veridic, întrucât în considerentele hotărârii se arată că este vorba de declaraţiile acestuia date în calitate de martor, iar de asemenea instanţa nu se referă la faptul dacă în viitor acesta poate fi sau nu audiat în calitate de martor în cursul judecăţii, acest lucru nefiind apanajul Judecătorului de cameră preliminară, asupra acestui aspect urmând a se pronunţa instanţa de fond, care soluţionează cauza în primă instanţă.

Faptul că, cauza a fost disjunsă cu privire la numitul I, pronunţându-se sentinţa penală nr. 58 din 18.02.2016 a Tribunalului Arad, dispunându-se condamnarea acestuia din urmă la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 290 Cod penal rap. la art. 6 din L. 78/2000, hotărâre care a rămas definitivă prin neapelare, nu este un argument suficient pentru a fi validate declaraţiile numitului I date în calitate de martor în dosarul nr. 835/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, întrucât textul art. 115 al. 1 C.p.p. prevede această prohibiţie cu privire la audierea în calitate de martor a unei părţi sau subiect procesual principal, text prohibitiv peste care instanţa nu poate trece, iar în acest context hotărârea Tribunalului Arad apare ca fiind temeinică şi legală.

4.Prin sentinţa penală nr. 105 din 7 aprilie 2016 a Tribunalului Arad, în baza art. 289 alin.1 Cod penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul C, la 3(trei) ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită.

În baza art. 67 alin.2 şi art. 68 alin.1 lit.b Cod penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin.1 lit. a, b şi g Cod penal, pe o perioadă de 2 ani, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 Cod penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin.1 lit.a, b şi g Cod penal.

În baza art. 72 alin.1 Cod penal va scădea din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din 16 iunie 2015.

În baza art. 91 şi 92 Cod penal va dispune suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani .

În baza art.93 alin.1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul C va trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

– să se prezinte la Serviciul de probaţiune Arad, la datele fixate de acesta;

– să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

– să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

– să comunice schimbarea locului de muncă;

– să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă ;

În baza art. 93 alin.2 lit.b Cod penal va impune inculpatului C să urmeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de probaţiune Arad sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin.3 Cod penal pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Consiliul local al municipiului Arad sau Consiliul local al localităţii Vladimirescu jud. Arad, pe o perioadă de 60 zile.

În baza art. 91 alin.4 Cod penal va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal.

În baza art.399 alin.1 Cod procedură penală rap. la art. 242 alin.1 Cod procedură penală va revoca măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpatul C prin încheierea nr. 45 din Camera de Consiliu din 17 iunie 2015 dată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Arad .

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad nr. 619/P/2015, înregistrat la această instanţă la data de 30 iunie 2015, a fost trimis în judecată inculpatul C, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 6 din Legea 78/2000.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că, la data de 16.06.2015 numiții R și T au formulat două denunțuri cu privire la comiterea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea 78/2000.

Din conținutul sesizărilor reiese că martorul R a fost încunoştinţat de către martorul T cu privire la împrejurarea că inculpatul C, medic chirurg în cadrul Secţiei Chirurgie II a Spitalului Judeţean Arad, obişnuieşte să pretindă şi să accepte primirea unor sume de bani pentru efectuarea unor intervenţii chirurgicale care intră în atribuţiile sale de serviciu. Concret, martorul R a aflat că martorului T i s-a pretins suma de 500 de euro pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale, astfel că, apreciind suma ca fiind exagerată pentru o asemenea operaţie, l-a convins pe acesta din urmă să formuleze un denunţ împotriva inculpatului C pentru comiterea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea 78/2000.

Astfel, din sesizările formulate a rezultat că, în urma unei discuţii purtate la sfârşitul lunii aprilie 2015 între martorul T şi inculpatul C (medic în cadrul Secţiei Chirurgie II a Spitalului Judeţean Arad), acesta din urmă i-ar fi pretins martorului să dea o sumă de bani, cuantumul acesteia fiind lăsat la aprecierea denunţătorului, în vederea efectuării unei intervenţii chirurgicale ce intră în sfera atribuţiilor sale de serviciu. Pentru a justifica cuantumul sumei de bani pretinse, inculpatul C i-a promis martorului T că va fi internat la Spitalul Judeţean Arad în vederea efectuării intervenţiei chirurgicale necesare pentru tratarea obezităţii de gradul II (diagnosticul real al martorului T), urmând ca procedura de internare să se efectueze prin inserarea, în înscrisurile întocmite cu această ocazie a unui diagnostic fictiv de ”eventraţie cicatricială”, întrucât în această situaţie, operaţia nefiind una pur estetică, pacientul nu ar mai trebui să plătească cheltuielile de spitalizare şi cele ocazionate de intervenţia chirurgicală, iar astfel suma de bani să fie însuşită de inculpat.

Anterior sesizării organelor judiciare, martorul T l-a contactat telefonic pe inculpatul C, acesta din urmă spunându-i martorului să se prezinte în cursul dimineţii zilei de 16 iunie 2015, la ora 11, la sediul Secţiei Chirurgie II a Spitalului Judeţean Arad, urmând să procedeze aşa cum au stabilit cu ocazia discuţiei anterioare.

Cu ocazia sesizării martorul T a pus la dispoziţia organelor judiciare un înscris înmânat de inculpat care conţinea denumirea diagnosticului fictiv (eventraţie cicatricială) necesar a fi menţionat în biletul de trimitere pentru a putea fi internat la Spitalul Judeţean Arad, în vederea efectuării intervenţiei chirurgicale.

La data de 16 iunie 2015, în jurul orelor 1130, inculpatul C s-a întâlnit cu martorul T în incinta Secţiei Chirurgie II a Spitalului Judeţean Arad, ocazie cu care, au discutat despre intervenţia chirurgicală care trebuia să se efectueze a doua zi. În acest context martorul T l-a întrebat pe inculpatul C dacă în afară de suma de 500 de euro destinată inculpatului mai trebuie remisă vreo altă sumă şi pentru persoana care se va ocupa de anestezie, inculpatul C a lăsat la aprecierea inculpatului cum să procedeze cu persoana care se va ocupa de anestezie.În aceste condiţii martorul T l-a întrebat pe inculpat dacă partea sa de bani o va plăti în acel moment ori a doua zi, când urma să se efectueze intervenţia chirurgicală, inculpatul C răspunzându-i că poate să o dea oricând, asigurându-l că poate avea încredere că operaţia se va efectua şi dacă dă banii anterior.

În momentul în care martorul T a scos suma de 500 de euro pentru a o remite inculpatului C, acesta din urmă s-a ferit să ia banii în mână, oferindu-i martorului un plic de culoare albă şi indicându-i să îi pună acolo, după care să aşeze plicul pe masă.Martorul T s-a conformat solicitării inculpatului introducând suma de 500 de euro în plic şi punând plicul pe masă, iar după ce i s-au indicat documentele pe care trebuie să le aducă în vederea efectuării intervenţiei chirurgicale, acesta a plecat. Cu această ocazie inculpatul, uitând probabil de diagnosticul fictiv indicat anterior (eventraţie cicatricială) i-a mai scris pacientului pe un bilet un alt diagnostic fictiv, care trebuia să figureze pe biletul de trimitere din partea medicului de familie pentru ca intervenţia chirurgicală să fie decontată de sistemul asigurărilor de sănătate.După ce martorul T a ieşit din vestiarul în care a avut loc discuţia, urmând a se prezenta a doua zi pentru a fi operat, inculpatul C a luat plicul de pe masă şi l-a ascuns în masca unor conducte care traversează încăperea, aflată la o înălţime de circa 2 metri.

Până la sosirea organelor de anchetă inculpatul C a plecat urgent din acel vestiar şi a intrat în sala de operaţie, astfel că, pentru a nu periclita viaţa persoanei asupra căreia se efectua intervenţia chirurgicală, nu s-a intervenit decât după finalizarea actului medical. După finalizarea operaţiei inculpatul a fost condus de organele de anchetă în respectivul vestiar, acesta recunoscând primirea plicului şi afirmând iniţial că nu ştie ce se află în interior. Iniţial inculpatul a refuzat să indice organelor de anchetă locul în care a ascuns plicul, însă ulterior l-a predat de bună voie, fiind condus la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad în vederea continuării cercetărilor.

Poziţia procesuală a inculpatului.

În faza de urmărire penală, inculpatul, nu a recunoscut comiterea faptei.

Cu ocazia ascultării în faţa instanţei, inculpatul a arătat că nu se consideră vinovat de acuzaţiile care i se aduc, arătând că a pus la dispoziţia denunţătorului plicul şi a luat suma de bani întrucât dorea să facă un autodenunţ privind sistemul de sănătate.

Procedura de Cameră Preliminară.

Prin încheierea Camerei de Consiliu din 13 august 2015 judecătorul de Cameră Preliminară, în baza art. 345 alin.1 Cod procedură penală a admis cererea formulată de inculpatul C, prin avocat ales şi în consecinţă a constatat neregularitatea rechizitoriului nr. 619/P/2015 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în sensul că acesta cuprinde menţiunea „verificat legalitatea în temeiul dispoziţiilor art. 328 alin.1 Cod procedură penală”, dar nu rezultă că actul de sesizare a fost verificat sub aspectul temeiniciei.

În baza art. 345 alin.2 Cod procedură penală a dispus comunicarea prezentei încheieri Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, în vederea remedierii neregularităţilor constatate în actul de sesizare, procurorul urmând a comunica Judecătorului de Cameră Preliminară, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

S-au respins excepţiile privind nelegalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală formulate de inculpatul C prin avocat ales şi s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Prin încheierea nr. 99/CP/CO din 17 septembrie 2015 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi inculpatul C împotriva încheierii din 13 august 2015 pronunţată de judecătorul de Cameră Preliminară din cadrul Tribunalului Arad.

La data de 13 octombrie 2015, procurorul şef secţie urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, prin referatul depus, în temeiul dispoziţiilor art. 345 alin.3 Cod procedură penală, şi-a menţinut dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului C, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 289 alin.1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin încheierea Camerei de Consiliu din 26 octombrie 2015 judecătorul de Cameră Preliminară, a respins cererea formulată de inculpatul C prin apărător ales, în baza art.345 alin.1 şi art. 346 alin.1 Cod procedură penală a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 619/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad privind pe inculpatul C, trimis în judecată în stare de libertate, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.289 alin.1 Cod penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul C.

Prin încheierea penală nr. 132/CP/CO din 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel Timişoara în baza art.347 Cod procedură penală, a respins contestaţia formulată de inculpatul C împotriva încheierii penale din data de 26.10.2015 a judecătorului de Cameră Preliminară din cadrul Tribunalului Arad în ceea ce priveşte legalitatea sesizării instanţei şi a administrării probelor.

Din ansamblul materialului probatoriu administrat atât în faza de urmărire penală respectiv: denunţuri, proces-verbal de vizualizare a sumei de bani, procese verbale de redare în formă scrisă a convorbirilor purtate în mediu ambiental, proces-verbal de constatare a infracţiuni flagrante, suporţi optici conţinând imagini înregistrate cu ocazia constatării infracţiunii flagrante, declaraţiile martorilor T, R, înscrisuri, cazier judiciar, cât şi în mod nemijlocit în condiţii de oralitate şi contradictorialitate în faţa instanţei şi anume – declaraţiile martorilor T, R, T, C, P, fişa postului, proces verbal de confruntare a martorilor T şi R, înscrisuri, tribunalul reţine următoarea:

Stare de fapt.

În luna aprilie 2015 martorul T s-a deplasat la CMI Chirurgie Generală Dr. C şi a solicitat o consultaţie în vederea unei intervenţii chirurgicale pentru tratarea obezităţii. În cadrul consultaţiei, martorul a adus în discuţie suma de bani necesară pentru efectuarea intervenţiei respective, inculpatul C nu a pretins vreo sumă, dar martorul l-a întrebat dacă este bine 500 euro, întrebare la care inculpatul a răspuns afirmativ. Cu acea ocazie inculpatul a scris pe un bilet diagnosticul ce urma să fie menţionat pe biletul de trimitere emis de medicul de familie „ eventraţie cicatriceală. Obezitate grad II/III”(fila 28 dosar u.p.).

Ulterior acestei date, la 11 mai 2015, martorul T expediază o scrisoare martorului T, aflat în Penitenciarul Arad (fila 152 dosar instanţă), prin care îi comunică acestuia aspectele referitoare la consultaţia acordată de inculpatul C, descrisă anterior (suma de 500, biletul cu diagnosticul pentru biletul de trimitere).Aceste împrejurări au fost discutate de cei doi martori şi în mod nemijlocit, telefonic sau cu ocazia vizitelor.

În perioada 26 mai 2015 – 30 iunie 2015 martorii R şi T au fost cazaţi în aceeaşi cameră de deţinere din cadrul Penitenciarului Arad (fila 172 dosar instanţă), ocazie cu care au discutat despre situaţia martorului T (intervenţia chirurgicală) şi faptul trebuia să dea 500 euro pentru aceasta deşi era pensionar, beneficiar al asigurării de sănătate. Totodată, martorul T i-a predat martorului R, scrisoarea primită de la martorul T, fiind depusă la dosarul cauzei de martorul R, în şedinţa publică din 25 ianuarie 2015. În acelaşi interval de timp respectiv 26 mai 2015 – 29 iunie 2015, martorul R a iniţiat 22 apeluri telefonice, din Penitenciar către martorul T( filele 173-200 dosar instanţă), cele mai multe dintre acestea având o durată de 1-2 minute. Conform susţinerilor martorilor T, R şi T, unele dintre apeluri erau făcute de martorul R în numele martorului T, care nu avea cartelă telefonică. Cei doi martori R şi T au discutat telefonic despre formularea unor denunţuri cu privire la suma de 500 euro promisă a fi oferită şi acceptată de inculpat, aspect ce rezultă din coroborarea înscrisurilor de la filele 173-200) cu declaraţia martorului R(fila 33 dosar u.p. şi fila 154 dosar instanţă), a martorului T (fila 32 dosar u.p.) şi cu faptul că ambii au formulat denunţurile la aceeaşi dată – 16 iunie 2016. Martorul R a hotărât să formuleze un denunţ referitor la acceptarea promisiunii sumei de 500 euro de către inculpat „… pentru a stopa corupţia şi luarea de mită…”(fila 153 –dosar instanţă).

Din discuţiile purtate între martorii T şi T, acesta din urmă a aflat că în urma unui denunţ privind săvârşirea unei infracţiuni, s-ar putea beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă şi având o „obligaţie” faţă de acesta, a fost de acord cu formularea denunţului împotriva inculpatului.

În acest sens, în data de 15 iunie 2015, martorul T a telefonat inculpatului solicitând o consultaţie pentru a doua zi, pentru stabilirea condiţiilor în vederea efectuării intervenţiei şi au convenit să se întâlnească la data de 16 iunie 2015, orele 11, la sediul Secţiei Chirurgie II a Spitalului Judeţean Arad.

Astfel, la data de 16 iunie 2015 martorii R și T au formulat două denunțuri cu privire la comiterea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea 78/2000 (filele 1-3 dosar u.p.). Cu această ocazie, martorul T a pus la dispoziţia organelor judiciare un înscris înmânat de inculpat în luna aprilie 2015, care conţine denumirea diagnosticului fictiv (eventraţie cicatricială) necesar a fi menţionat în biletul de trimitere pentru a putea fi internat la Spitalul Judeţean Arad, în vederea efectuării intervenţiei chirurgicale(fila 28 dosar u.p.).

Urmare a denunţurilor, prin ordonanţa procurorului din 16 iunie 2015 dată în dosarul nr. 619/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad s-a dispus începerea urmăririi penale în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin.1 Cod penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin ordonanţa procurorului din 16 iunie 2015 dată în dosarul nr. 619/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, în temeiul art. 141 Cod procedură penală, s-a dispus autorizarea supravegherii tehnice constând în supravegherea audio, video şi prin fotografiere, cu ocazia întâlnirilor şi discuţiilor dintre denunţătorul T şi făptuitorul C sau cu alte persoane indicate de acesta din urmă în vederea remiterii de sume de bani sau bunuri, pe o perioadă de 24 ore, începând din data de 16 iunie 2015 orele 10,30 până la data de 17 iunie 2015, orele 10,30.S-a menţionat că activităţile de supraveghere tehnică se vor efectua cu sprijinul tehnic al SRI –DJI Arad, Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad şi DGA din cadrul MAI.

Drept urmare, la data de 16 iunie 2015, în jurul orelor 1130, inculpatul C s-a întâlnit cu martorul T în incinta Secţiei Chirurgie II a Spitalului Judeţean Arad, ocazie cu care, au discutat despre intervenţia chirurgicală care trebuia să se efectueze a doua zi. În acest context martorul T l-a întrebat pe inculpatul C dacă în afară de suma de 500 de euro destinată inculpatului mai trebuie remisă vreo altă sumă şi pentru persoana care se va ocupa de anestezie: “…din cei 500 care am vorbit cu dumneavoastră, dau şi la anestezist?…” .Inculpatul C a lăsat la aprecierea martorului cum să procedeze cu persoana care se va ocupa de anestezie: “…dumneavoastră hotărâţi cum faceţi. Nu mă întrebaţi pe mine”… .În aceste condiţii martorul T l-a întrebat pe inculpat dacă partea sa de bani o va plăti în acel moment ori a doua zi, când urma să se efectueze intervenţia chirurgicală: “partea dumneavoastră de care am vor… vă dau acuma sau când vin?…”, inculpatul C răspunzându-i că poate să o dea oricând, asigurându-l că poate avea încredere că operaţia se va efectua şi dacă dă banii anterior: “…da’ cum vreţi dumneavoastră .. io sunt neamţ. Io am făcut şcoală nemţească. Dacă ai discutat cu mine, aşa rămâne…”.

În momentul în care inculpatul i-a dat martorului un plic de culoare albă şi indicându-i să îi pună acolo, după care să aşeze plicul pe masă martorul T a scos suma de 500 de euro pentru a o remite inculpatului C, acesta din urmă a oferit: ” … puneţi aici, uitaţi aicea, vă dau şi … vă dau şi ambalaju’… “. Martorul T s-a conformat solicitării inculpatului introducând suma de 500 de euro în plic şi punând plicul pe masă. Inculpatul i-a indicat martorului T documentele pe care trebuie să le aducă în vederea efectuării internării şi intervenţiei chirurgicale şi i-a mai scris pacientului pe un bilet un alt diagnostic decât cel iniţial „ hernia liniei albe.obezitate gr.III” (fila 28 dosar u.p.), care trebuia să figureze pe biletul de trimitere din partea medicului de familie: “… să zicem hernia liniei albe … ne trebe’ un diagnostic de internare, Da? Ok … hernia liniei albe şi … punem şi grăsimea, obezitatea, că noi ne vom referi şi la obezitate…”.

După ce martorul T a ieşit din vestiarul în care a avut loc discuţia, urmând a se prezenta a doua zi pentru a fi operat, inculpatul C a luat plicul de pe masă şi l-a ascuns în masca unor conducte care traversează încăperea, aflată la o înălţime de circa 2 metri.Imediat inculpatul a intrat în sala de operaţie unde era programat pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale şi după finalizare inculpatul a fost condus de organele de anchetă în respectivul vestiar, acesta recunoscând primirea plicului şi afirmând pentru început, că nu ştie ce se află în interior. Iniţial inculpatul a refuzat să indice organelor de anchetă locul în care a ascuns plicul, însă ulterior l-a predat de bună voie.

Prin încheierea penală nr. 59 din Camera de Consiliu din 17 iunie 2015 dată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Arad, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 141 şi 140 Cod procedură penală, în temeiul art. 141 alin.4 Cod procedură penală s-a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi s-a confirmat ordonanţa procurorului din data de 16 iunie 2015, prin care s-a dispus cu titlu provizoriu, autorizarea supravegherii tehnice constând în supravegherea audio, video şi prin fotografiere, cu ocazia întâlnirilor şi discuţiilor dintre denunţătorul T şi făptuitorul C sau cu alte persoane indicate de acesta din urmă în vederea remiterii de sume de bani sau bunuri, pe o perioadă de 24 ore, începând cu data de 16 iunie 2015 orele 10,30 până în data de 17 iunie 2015 orele 10,30.

Analiza probelor.

Conform art. 8 din Codul de procedură penală, organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.

Dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil îşi are principala reglementare în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în legislaţia naţională a fost prevăzut în art. 21 alin.3 din Constituţia României.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele judiciare să asigure pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei precum şi cu privire la persoana inculpatului, să strângă şi să administreze probe atât în favoarea cât şi în defavoarea acestuia, să respecte dreptul la apărare garantat de stat părţilor şi subiecţilor procesuali principali din procesul penal.

În Codul de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între principiile procesului penal, în art.4 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

Înfăptuirea justiţiei penale nu poate fi concepută fără deplina cunoaştere a adevărului cu privire la cauza penală care face obiectul procesului penal, adică a adevărului asupra existenţei sau inexistenţei faptei imputate şi asupra nevinovăţiei sau vinovăţiei persoanei inculpate, precum şi asupra tuturor împrejurărilor care servesc la punerea în lumină a acestui adevăr. Adevărul, în orice domeniu al activităţii umane, nu se relevă spontan nici chiar în momentul în care o faptă este săvârşită, el trebuie totdeauna să fie descoperit şi dovedit, sub toate aspectele sale, numai în felul acesta se poate considera că adevărul a fost aflat.

Se poate considera că adevărul a fost aflat într-o cauză penală doar atunci când nu există nici un dubiu că între situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi concluziile la care au ajuns autorităţile judiciare, pe baza probelor directe şi indirecte administrate, există concordanţă deplină.

În doctrină s-a apreciat că adevărul judiciar, adică cel la care ajung organele judiciare cu privire la acţiunea penală, este echivalentul adevărului obiectiv, dacă obiectul probaţiunii este corect delimitat(în sensul că în cauză se dovedesc exact acele împrejurări faptice care urmează a fi relevate), dacă probele sunt de bună calitate(adică lămuresc realităţile aşa cum sunt ele fără a le distorsiona) şi dacă operaţiunea de apreciere a probelor se face corect de către organele judiciare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Relativ la aprecierea probelor se impune a se reţine că aceasta este o operaţiune finală a activităţii de probaţiune care permite instanţei să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor probelor administrate în ansamblul lor, instanţa îşi formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumţia de nevinovăţie a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăţie, dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru faptele deduse judecăţii.

Înfăptuirea justiţiei penale cere ca instanţa să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta dedusă judecăţii).

Un prim aspect care urmează a fi analizat este cel referitor la implicaţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 asupra măsurilor de supraveghere tehnică anterioare OUG nr. 6/2016, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 14 martie 2016, invocat de inculpatul C prin avocatul său.

În mod cert, efectele Deciziei nr. 51/16.02.2016 se produc numai „ex tunc”, respectiv de la momentul publicării hotărârii în Monitorul Oficial, când norma a cărei neconstituţionalitate a fost constatată este suspendată de drept, încetându-şi efectele în termen de 45 zile de la publicare(art. 147 alin.1 şi 4 din Constituţia României).Privitor la cauzele nesoluţionate până la data publicării hotărârii, prin însăşi textul Deciziei nr. 51/2016, instanţa de control constituţional a resimţit necesitatea clarificării efectelor acestei hotărâri, subliniind că aceasta se va aplica „în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată”(paragraful 52 al hotărârii), paragraf în care se precizează că „pe toată perioada de activitate a unui act normativ aceasta se bucură de prezumţia de constituţionalitate”.

Prin sintagma „în mod corespunzător” întrebuinţată în paragraful 52 al Deciziei nr. 51/2016, Curtea Constituţională nu a făcut altceva decât să se refere la normele procesuale care reglementează desfăşurarea procesului penal, fiind incontestabil că hotărârea urmează a-şi produce efectele în cauzele penale individuale, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.

Pentru a analiza care sunt consecinţele efectuării activităţilor de supraveghere tehnică de alte organe decât cele judiciare penale, prezintă interes principiul legalităţii în procesul penal, legalitatea procesuală în realizarea justiţiei penale, care însoţeşte şi disciplinează întreaga desfăşurare a procesului penal, este incident, în mod corespunzător şi în materia instituţiei probelor, a mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii.

Neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 142alin.1 teza finală Cod procedură penală se referă exclusiv la neregularităţile executării propriu zise a supravegherii tehnice, respectiv procedeul probatoriu de obţinere a probelor elemente de fapt surprinse prin metodele speciale prevăzute de art. 138 alin.1 lit.a –e Cod procedură penală şi valorificate în procesul penal prin mijlocul de probă reprezentat de procesul verbal în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică(art. 143 Cod procedură penală).

Ca atare, materia fiind cea a probelor, orice transgresare a normelor legale regăsite în Titlul V a Părţii generale a Codului de procedură penală, atrage în mod necesar şi sancţiunea legală aferentă, respectiv cea a nulităţii actelor făcute cu încălcarea dispoziţiilor legale(art. 280- 282 Cod procedură penală).

Sancţiunea specifică a excluderii(art.102 Cod procedură penală) reprezintă doar un efect al nulităţii, fiind izvorâtă fie din neobservarea dispoziţiilor legale privind dispunerea, autorizarea sau administrarea probelor(art. 102 alin.3 Cod procedură penală), fie din încălcarea unor reguli fundamentale în materia probatoriului – întrebuinţarea torturii sau folosirea unor mijloace neloiale sau nelegale în obţinerea probelor(art. 102 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală).

În toate cazurile nerespectarea principiilor şi dispoziţiilor legii fundamentale în activitatea de executare a mandatelor de supraveghere tehnică are drept urmare sancţiunea nulităţii, cu consecinţa excluderii probelor obţinute în această manieră nelegală.

În privinţa regimului neregularităţii provenite din calitatea organului care a executat metode de supraveghere tehnică aceasta se înscrie în registrul nulităţilor virtuale şi relative(art.282 Cod procedură penală), niciuna dintre nulităţile exprese, enumerate limitativ prin dispoziţiile art. 281 alin.1 lit.a- f Cod procedură penală, neregăsindu-se în ipoteza dată. Pe cale de consecinţă, orice activităţi de supraveghere tehnică realizate de alte organe decât organele de urmărire penală sunt sancţionate cu nulitatea relativă, condiţionată de producerea unei vătămări a drepturilor părţilor ori ale altor subiecţi procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului(art.228 alin.1 Cod procedură penală).

Sancţiunea procedurală a excluderii probelor, este subsumată aceloraşi condiţionalităţi, nu orice încălcări ale dispoziţiilor legale în materia dispunerii, autorizării sau administrării probelor atrăgând automat excluderea acestora, în considerarea regulii proporţionalităţii, urmând a fi excluse doar acele probe în privinţa cărora fie a fost înfrânt principiul loialităţii în obţinerea acestora, fie au fost încălcate prevederi legale de ordine publică, precum este cazul mijloacelor de probă interzise de lege sau administrate cu încălcarea prevederilor legale care le garantează autenticitatea. Doar o încălcare semnificativă şi substanţială a prescripţiilor legale aferente obţinerii şi administrării probelor justifică sancţiunea excluderii acestora, dacă ne raportăm şi la temeiul procesual al excluderii – nulitatea ca sancţiune procesuală, care suportă o serie de condiţionări în privinţa gravităţii şi conturării intereselor procesuale sau drepturilor fundamentale vătămate, pentru a produce efectul sancţionator. Astfel, simpla calitate a organului care a pus în executare mandatul de supraveghere tehnică poate constitui motiv de nulitate şi implicit de excludere a probei, atunci când subiectul procesual care are interesul invocării neregularităţii demonstrează producerea unei vătămări concrete, personale, actuale şi iremediabile prin faptul desfăşurării metodei investigative specifice de către alte organe decât cele de urmărire penală. Aşadar, neconstituţionalitatea art. 142 alin.1 teza finală Cod procedură penală atrage sancţiunea nulităţii relative şi consecutiv, excluderea probelor astfel obţinute, însă numai în condiţiile art. 282 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală.

Referitor la momentul procesual până la care poate fi invocat acest motiv de excludere a probelor, acesta este în mod neîndoielnic situat până la închiderea procedurii de cameră preliminară.Aceasta pentru că, dispoziţiile art. 282 alin.3 şi 4 lit.a Cod procedură penală instituie acest termen limită pentru invocarea nulităţilor relative şi cele ale art. 342 Cod procedură penală care fixează obiectul procedurii de cameră preliminară, constituit „inter alia” de verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală.

Cu referire la cauzele aflate în cursul judecăţii, după epuizarea camerei preliminare, orice excepţie de nelegalitate a probelor obţinute este tardivă, după cum rezultă din însăşi redactarea art. 282 alin.5 lit.a Cod procedură penală, în temeiul cărora orice nulitate este acoperită prin neinvocarea acesteia în termenul prevăzut de lege, dar şi a art. 346 alin.5 Cod procedură penală, potrivit cărora doar probele excluse în procedura de cameră preliminară nu vor fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

Cu privire la starea de provocare invocată de inculpatul C prin avocatul său, instanţa reţine că principiul loialităţii în administrarea probelor, consacrat în art. 101 Cod procedură penală, interzice utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea credinţă, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni în vederea obţinerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere dreptului persoanei la un proces echitabil sau la viaţă privată. Este neloial ca organele judiciare să folosească procedee neconforme principiilor fundamentale ale procesului penal, în scopul obţinerii unor mijloace de probă.Organele judiciare nu trebuie să pună în balanţă eficacitatea procedurilor cu loialitatea procesuală pentru a decide care dintre acestea urmează a fi sacrificate pentru aflarea adevărului, indiferent de natura sau gravitatea infracţiunii investigate. Dispoziţiile art. 101 alin.1 Cod procedură penală interzic folosirea mijloacelor de constrângere, a violenţelor, ameninţărilor, a promisiunilor sau îndemnurilor în scopul obţinerii de probe.Art. 101 alin.3 Cod procedură penală stipulează că este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

Agenţii provocatori au fost definiţi ca agenţi ai statului sau orice persoană ce acţionează sub coordonarea sau supravegherea unei autorităţi care în activitatea desfăşurată îşi depăşesc limitele atribuţiilor conferite de lege de a acţiona în scopul relevării activităţii infracţionale a unei persoane, provocând-o pe aceasta să comită infracţiunea, în vederea administrării de probe în acuzare.

Se observă că, denunţătorul nu are calitatea „altor persoane care acţionează pentru organele judiciare”, care sunt investigatorul sub acoperire definit de art. 148 alin.4 Cod procedură penală, colaboratorul investigatorului sub acoperire definit la art. 148 alin.10 Cod procedură penală şi nu se încadrează în situaţia martorului vulnerabil astfel cum este definit de art. 130 Cod procedură penală. În acest sens, sunt relevante şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele Edwards şi Lewis c.Regatul Unit din 27 octombrie 2004 şi Ramanauskas c.Lituania din 5 februarie 2008.

În atare situaţie, instanţa constată că, în speţă nu există provocarea în sensul prevăzut de art. 101 Cod procedură penală.

Pe de altă parte, analizând probatoriul se observă că denunţurile formulate în cauză de martorii T şi R îndeplinesc condiţiile legale prevăzute de art. 290 Cod procedură penală. Împrejurarea că denunţătorul R era arestat preventiv la momentul formulării denunţului într-o altă cauză, având ca obiect o infracţiune de contrabandă şi constituire a unui grup infracţional organizat şi deci avea interes în cooperarea cu organele judiciare în scopul reducerii pedepsei, nu alterează conţinutul denunţului său, întrucât, dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 republicată, prevede expres această cauză de reducere a pedepsei în vederea scopului licit avut în vedere chiar de legiuitor, respectiv descoperirea infracţiunilor de corupţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin.1 Cod procedură penală probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate.

Procedând la analizarea probatoriului administrat tribunalul constată că denunţul martorului T şi declaraţia dată de acesta în faţa procurorului, pe care a menţinut-o cu ocazia ascultării în faţa instanţei, se coroborează cu denunţul şi declaraţia martorului R dată în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei, cu conţinutul convorbirilor şi imaginilor înregistrate cu ocazia întâlnirii dintre martorul T cu inculpatul C la data de 16 iunie 2015 şi cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei (filele 152 dosar instanţă şi fila 28 dosar u.p.).

Aspectele din declaraţia martorului T dată în faţa instanţei, privind vizitarea sa la domiciliu de organe ale SRI, stabilirea împrejurărilor întâlnirii cu inculpatul la restaurantul P din Arad, urmează a fi înlăturate ca fiind nesincere, fără a se corobora cu alte probe, acest martor încercând să nuanţeze şi chiar să nege unele aspecte declarate în faza de urmărire penală, reveniri care nu au la bază motive plauzibile, fiind lesne de observat că a încercat să creioneze o imagine favorabilă inculpatului. Pe de altă parte, nesinceritatea acestui martor rezultă şi din faptul că a negat convorbirile telefonice avute cu martorul R, în ciuda înscrisurilor de la Penitenciar care atestă un număr de 22 convorbiri şi a declaraţiei martorilor R şi T.

De asemenea, instanţa constată că denunţul şi declaraţiile martorului R se coroborează cu denunţul şi declaraţia martorului T, cu aspectele relevate anterior, cu înscrisurile de la dosarul cauzei, menţionate mai sus, cu conţinutul procesului verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică şi a imaginilor de pe CD –ul de la fila 29 dosar u.p. şi în mod indirect cu declaraţia martorului T, care conturează alături de celelalte probe enumerate anterior, activitatea infracţională a inculpatului.

Faţă de ansamblul probatoriu administrat, declaraţiile martorilor C şi P, martori propuşi în apărare, care cunosc aspecte colaterale infracţiunii se consideră a fi subiective, astfel că urmează a fi avute în vedere în măsura în care se coroborează cu alte probe.

Susţinerile inculpatului C privind intenţia sa de a formula un autodenunţ apare ca nefondată, în condiţiile în care din probatoriul administrat – denunţuri, declaraţiile martorilor, conţinutul procesului verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică şi a imaginilor de pe CD –ul de la dosar reiese cu certitudine că inculpatul a primit suma de 500 euro de la denunţătorul T, pentru efectuarea intervenţiei chirurgicale şi s-a organizat un flagrant, finalizat cu surprinderea inculpatului, banii fiind descoperiţi în plicul pus la dispoziţie de inculpat, ascunşi în încăperea respectivă.

Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpatul C, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.

Concluzia firească, fără dubiu, care se desprinde din ansamblul probatoriu de la dosar, este aceea a faptului că inculpatul C se face vinovat de comiterea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin.1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Încadrarea juridică.

Infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin.1 Cod penal rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pentru care inculpatul C a fost trimis în judecată constă în fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde sau primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Prin Decizia nr. 26/2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 13 ianuarie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin.1 lit. b teza a II a Cod penal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 477 alin.3 Cod procedură penală, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial, astfel că, tribunalul constată că inculpatul C are calitatea de funcţionar public, fiind subiect activ al infracţiunii de luare de mită, apărările acestuia formulate în acest sens, urmând a fi respinse.

Sub aspectul elementului material aceasta se realizează printr-a acţiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase.

A primi înseamnă a lua în posesie, a prelua un obiect care se înmânează, se dăruieşte ori a încasa o sumă de bani. Primirea implică o dare corelativă, acţiunea de primire trebuie să fie voluntară şi spontană.În general, orice primire implică o acceptare, care poate interveni fie chiar în momentul primirii, fie anterior.

În speţă, consumarea infracţiunii a avut loc în momentul primirii sumei de 500 euro de către inculpatul C, fapt neîndoielnic, o eventuală pretindere anterioară la care a făcut referire denunţătorul, este o simplă discuţie între denunţător şi inculpat şi care a stat la baza iniţierii denunţului.

Se constată că şi celelalte condiţii concomitente care trebuie îndeplinite pentru ca acţiunea să constituie elementul material al acestei infracţiuni, există – primirea a avut ca obiect o sumă de bani(suma de 500 euro), – banii nu au fost legal datoraţi, au fost primiţi pentru sine şi actul pentru a cărui îndeplinire s-a primit face parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale medicului C – conform fişei postului aflată la fila 118 dosar instanţă.

Aşa fiind, fapta inculpatului C astfel cum a fost descrisă mai sus constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin.1 Cod penal rap. la art. 78/2000.

Individualizarea judiciară a pedepsei.

La individualizarea pedepsei ce urmează a se aplica inculpatului instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului. În privinţa gradului de pericol social al faptei, instanţa constată că, infracţiunea de luare de mită prezintă un grad de pericol ridicat în contextul actual, instituţiile statului acţionând în acest sens, combaterea corupţiei fiind în atenţia instituţiilor statului prin elaborarea de către Guvernul României a Programului naţional de prevenire a corupţiei şi este importantă pentru a se asigura atât protecţia cât şi încrederea cetăţenilor în corectitudinea şi eficacitatea sistemului judiciar.

Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite, în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care-l prezintă, în mod real persoana inculpatului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio – etice impuse de societate.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei inculpatului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise în Legea nr. 254/2013 – art. 3 alin.1 – potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.

Pornind de la aceste considerente, instanţa va avea în vedere cu privire la persoana inculpatului C, faptul că nu este cunoscut cu antecedente penale, nivelul de instruire şcolară ca absolvent de studii superioare, vârsta acestuia – având 61 ani la data comiterii faptelor, împrejurarea că este căsătorit, are o bună reputaţie, precum şi atitudinea avută în faţa instanţei.

De asemenea, se remarcă prezenţa inculpatului la judecată, prezenţă care dovedeşte interesul pe care acesta îl manifestă faţă de situaţia sa şi conştientizarea riscului pe care îl presupune aplicarea unei eventuale sancţiuni.

Totodată, prezenţa inculpatului la judecată denotă, intenţia acestuia de a colabora cu autorităţile judiciare şi dovedeşte o adaptare adecvată la standardele normative ale societăţii şi o acceptare a acestora. Această capacitate corespunzătoare de integrare socială permite exprimarea concluziei că inculpatul a realizat gravitatea faptei comise, impunându-se aplicarea unui tratament mai puţin represiv.

În limitele legale ale pedepselor, instanţa în baza art. 289 alin.1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, îl va condamna pe inculpatul C, la 3 (trei) ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită.

Faţă de natura şi gravitatea infracţiunii comise – respectiv luare de mită, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului, instanţa apreciază că este necesară aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin.1 lit.a, b şi g Cod penal, pe o perioadă de 2 ani, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 Cod penal va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin.1 lit.a, b şi g Cod penal.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte persoana făptuitorului. Pe de altă parte, pedeapsa trebuie să fie individualizată astfel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea în viitor a săvârşirii unor fapte penale similare. Aprecierea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără aplicarea imediată a acesteia, trebuie să se fundamenteze pe un complex de elemente obiective şi subiective care să ducă la concluzia că scopul pedepsei, poate fi realizat şi în acest mod.

În privinţa inculpatului C, se va aprecia că, conduita bună în familie şi societate ulterior comiterii faptei sunt aspecte care conduc la concluzia că fapta săvârşită de aceştia este urmarea unui complex de împrejurări care au determinat ca inculpatul susmenţionat să se abată de la conduita sa obişnuită.

Văzând cuantumul pedepsei aplicate acestui inculpat şi faptul că acesta are un comportament general adecvat normelor de convieţuire socială, nu a mai fost condamnat anterior, şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, vârsta acestuia, atitudinea de recunoaştere şi regret a faptei comise, valoarea prejudiciului care a fost reparat integral, instanţa consideră că prezenta infracţiune reprezintă o excepţie de la comportamentul lui obişnuit şi apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi chiar fără executarea acesteia, nu va mai comite alte infracţiuni, dar este necesară supravegherea conduitei lui pe o perioadă determinată de timp.

Astfel, în baza art. 91 şi 92 Cod penal, va dispune suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani .

Pentru a se permite verificarea conduitei şi activităţii inculpatului, lucru absolut necesar pentru a se putea analiza dacă încrederea oferită prin dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere a fost justificată sau se impune executarea pedepsei, inculpatul va trebui să respecte o serie de măsuri de supraveghere, cu conţinut extensiv şi variat. Aşadar, în baza art.93 alin.1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul C va trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

– să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă ;

Aceste obligaţii stabilite în sarcina inculpatului C oferă un sprijin în vederea integrării lui sociale şi caută să elimine riscul săvârşirii unor noi infracţiuni, prin conştientizarea riscurilor pe care le presupune o conduită infracţională şi desfăşurarea unor activităţi sau abţinerea de la desfăşurarea altora, care vădesc capacitatea de a respecta normele de conduită socială.

În baza art. 93 alin.2 lit.b Cod penal va impune inculpatului C să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin.3 Cod penal pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei municipiului Arad sau Consiliul local al comunei Vladimirescu jud. Arad, pe o perioadă de 60 zile.

În baza art. 91 alin.4 Cod penal, va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal, în sensul că dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa va revoca suspendarea şi va dispune executarea pedepsei .

Măsuri preventive.

Prin încheierea nr.45 din Camera de Consiliu din 17 iunie 2015 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Arad s-a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului C şi s-a dispus luarea faţă de acesta a măsurii controlului judiciar pe o perioadă de 60 zile, cu stabilirea obligaţiilor prevăzute la art. 215 alin.1 şi 2 Cod procedură penală. Această măsură preventivă restrictivă de libertate a fost analizată sub aspectul temeiniciei şi legalităţii şi a fost menţinută atât de către judecătorul de Cameră Preliminară cât şi de instanţă.

În speţă, revocarea controlului judiciar sau menţinerea acestuia, trebuie examinată, în raport de dispoziţiile art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a art.2 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţia menţionată. Conform art.2 paragrafele 2 şi 3 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţie, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare. într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Instanţa dispune revocarea măsurii preventive a controlului judiciar, dacă. în urma acestei examinări, constată că măsura preventivă nu mai poate fi considerată necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, cum este cazul în care inculpatul a respectat întocmai, pe durata pentru care măsura preventivă a fost luată şi menţinută, obligaţiile dispuse de organul judiciar, s-a prezentat la fiecare solicitare şi a fost audiat cu privire la infracţiunile pentru care este cercetat.

Paragraful 3 al aceluiaşi articol, statuează că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

În sistemul european de protecţie a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: primul este cel prevăzut în art.5 din Convenţie, care garantează libertatea şi siguranţa persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, şi anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reţinută sau arestată în mod abuziv; cel de al doilea priveşte restricţiile la libertatea de circulaţie, care intră în domeniul de aplicare al art.2 din Procotolul nr.4 adiţional la Convenţie. Dreptul la liberă circulaţie, atât în interiorul unui stat, cât şi între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art.2 paragraful 3 din Protocolul nr.4.

Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.

Instanţa reţine că în speţă, nu mai există temeiuri care să justifice prelungirea măsurii controlului judiciar, în condiţiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu caracter de excepţie, iar constatarea că în cauză s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă de condamnare a inculpatului C nu este suficientă şi nu justifică prin ca însăşi, prelungirea măsurii.

Având în vedere conduita procesuală a inculpatului, după ce s-a dispus faţă de acesta măsura preventivă, dar şi ulterior, prezentându-se la toate chemările organului de urmărire penală, respectând întocmai dispoziţiile acestuia, precum şi a obligaţiilor dispuse, în condiţiile în care se efectuează cercetări din luna iunie a anului 2015, toate acestea constituie garanţii eficiente că buna desfăşurare a procesului penal, nu va fi împiedecată în niciun fel, iar derularea în continuare a acestuia poate fi realizată şi fără a se dispune o restrângere a libertăţii de mişcare a inculpatului C.

Între privarea de libertate şi restricţia libertăţii de circulaţie nu există deosebiri de natură ori de esenţă ci, doar de diferenţă de grad ori de intensitate (cauza Guzzardi c/a Italiei, hotărârea din 6.11.1980. citată în hotărârea din 25.01.2007 în cauza Sissanis împotriva României).

Tribunalul reţine şi apreciază că, prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar faţă de inculpatul C nu mai poate fi privită ca fiind necesară, într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit, prin aplicarea acesteia.

Durata extinsă din luna iunie 2015 şi până în prezent a măsurii controlului judiciar, pe o durată de aproape un an, poate dobândi un caracter nerezonabil dacă, în raport de gravitatea faptelor, complexitatea cauzei, pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă, comportamentul procesual al inculpatului, se dovedeşte a fi o măsură disproporţionată faţă de scopul urmărit, cel al bunei derulări a procesului penal.

Prelungirea măsurii poate deveni nejustificată dacă se constată dispariţia justului echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulaţie al inculpatului şi scopul urmărit, prin atingerea adusă acestui drept.

Inculpatului i s-a restrâns dreptul la liberă circulaţie, pentru o durată apreciată ca fiind relativ destul de lungă. Inculpatul este acuzat de comiterea unor infracţiuni grave, dar natura acuzaţiilor nu poate constitui un temei pentru restrângerea unor drepturi pentru o durată mare de timp.,întrucât orice persoană are vocaţia de a fi judecată într-un termen rezonabil, pentru a se evita menţinerea ei într-o stare de nesiguranţă, cu privire la situaţia sa pentru o perioadă de timp prea mare (C.E.D.O., cauza Wemhhof c/a R.F.G.), cu atât mai mult cu cât acuzaţiile penale sunt însoţite de o restrângere a dreptului la libera circulaţie. Această restrângere nu poate fi acceptată, decât prin raportare şi la durata rezonabilă a măsurii, condiţie ce rezultă din art.6 paragraf 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât prin perpetuarea unei măsuri restrictive de drepturi, se încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la componenta judecării cauzei într-un termen rezonabil.

Aşa fiind, în baza art.399 alin.1 Cod procedură penală raportat la art. 242 alin.1 Cod procedură penală va revoca măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpatul C prin încheierea nr. 45 din Camera de Consiliu din 17 iunie 2015 dată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Arad .

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul şi a solicitat desfiinţarea sentinţei penale nr. 105/07.04.2016, a încheierii de şedinţă a camerei de consiliu din data de 13.08.2015, a încheierii de şedinţă a camerei de consiliu din data de 26.10.2015 şi a încheierii de şedinţă nr. 93/17.03.2016, hotărâri pronunţate în dosarul nr. 1781/108/2015 al Tribunalului Arad; pronunţarea unei noi hotărâri legale în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunţată la data de 08.03.2016 în cauza Morari vs Moldova şi la întreaga jurisprudenţă a C.E.D.O. cu privire la incidenţa în cauză a prevederilor art. 6 pct. 1 din Titlul I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; achitarea sa potrivit dispoziţiilor art. 20, art. 21 alin. 3 si art. 148 alin. 2 din Constituţia României republicată şi ale art. 396 alin. 5 raportate la prevederile art. 16 alin. 1 lit. c C.p.p. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. 1 C.p. raportate la prevederile art. 6 din Legea nr. 78/ 2000 modificată, susţinând că administrarea probelor în dosarul nr. 619/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad a fost efectuată cu nerespectarea vădită a principiului loialităţii administrării probelor, prevăzut de dispoziţiile art. 101 alin. 1 şi alin. 3 C.p.p., motiv pentru care acestea ar fi lovite de nulitate absolută, conform prevederilor art. 102 alin. 2-4 C.p.p. În subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. 1 C.p. raportat la prevederile art. 75 alin. 2 lit. b C.p., cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei pentru infracţiunea de luare de mită de care este acuzat; suspendarea (în mod similar soluţiilor pronunţate la data de 19.05.2016 de Curtea Militară de Apel Bucureşti în cauzele privind colonelul doctor Mocanu Iancu) a executării pedepsei complementare şi a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. 1 lit. g C.p.

În dezvoltarea motivelor de apel, în esenţă, inculpatul a invocat existenţa unei acţiuni provocatorii din partea organelor de urmărire penală, ce ar rezulta din aceea că aceste organe au contactat, au determinat, au instruit şi au pus la dispoziţia martorului T suma de bani ce constituie obiectul mitei. În acest context, inculpatul a susţinut că, deşi a invocat atât nelegalitatea operaţiunii de administrare a probelor, ca fiind obţinute printr-o operaţiune provocatoare, cu încălcarea vădită a principiului loialităţii administrării probelor reglementat de dispoziţiile art. 101 alin. 1 teza a II – a şi alin. 3 C.p.p., cât şi a efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr. 619/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, iar pe cale de consecinţă, a sesizării instanţei prin rechizitoriul întocmit de procurorul de caz pe baza acestor probe nule de drept, instanţa de cameră preliminară a respins în mod extrem de superficial excepţiile sale, fără a efectua examinarea modului de obţinere a acestor probe, cerută de jurisprudenţă C.E.D.O. (respectiv, motivele care au determinat operaţiunea iniţiată de organele de urmărire penală, gradul de implicare al acestor organe în comiterea infracţiunii de care a fost acuzat şi natura provocării reclamate) şi fără a solicita parchetului să probeze faptul că provocarea nu a avut loc, cu toate că prin motivele şi argumentele invocate a creat suspiciunea rezonabilă a unei astfel de stări de fapt. Astfel, inculpatul a susţinut că aceste hotărâri ar fi complet nelegale şi netemeinice, în condiţiile în care instanţa de fond a ignorat în mod vădit nefondat cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea pronunţată la data de 08.03.2016 în cauza Morari vs Moldova şi prin extensie, întreaga jurisprudenţă a C.E.D.O., cu privire la incidenţa prevederilor art. 6 pct. 1 din Titlul I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în toate cauzele în care agenţii statului (în speţă, organele de urmărire penală) determină în mod activ o persoană (o provoacă) să comită o anumită infracţiune. În acest context, inculpatul a învederat că în condiţiile în care martorul denunţător R şi martorul T nu au avut nici un fel de raporturi juridice directe cu acesta, ci au luat la cunoştinţă despre pretinsa infracţiune de care a fost acuzat doar de la martorul denunţător T, ale cărui acţiuni şi declaraţii reprezintă, aşa cum rezultă în mod lipsit de orice echivoc din rechizitoriul întocmit în dosarul nr. 619/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, principalele probe pe care organele de urmărire penală şi-au întemeiat acuzaţia de luare de mită pe care au formulat-o, se impunea ca prima instanţă să analizeze cu deosebită atenţie aceste probe prin raportare la cele statuate de jurisprudenţa C.E.D.O., în scopul de a stabili dincolo de orice suspiciune rezonabilă dacă agenţii statului au respectat într-adevăr principiul loialităţii administrării acestor probe, respectiv dacă au avut un comportament pasiv de natură să nu fi determinat în nici un mod provocarea mea la comiterea acestei fapte infracţionale. Astfel, s-a invocat în apărarea inculpatului că din simpla vizionare a depoziţiei luate martorului denunţător T de către prima instanţă, ar rezulta în mod indubitabil exact contrariul, respectiv împrejurarea că martorul denunţător – colaborator menţionat a fost contactat, convins, instruit şi chiar stipendiat de organele de urmărire penală să îl incite la comiterea infracţiunii de care a fost acuzat, aceste organe având un rol activ, determinant în consumarea acestei fapte ilicite, care nu s-ar fi produs dacă nu ar fi fost provocată intenţionat de agenţii statului, sens în care învederează că martorul a arătat că nu era hotărât să facă acest denunţ; că la locuinţa sa ar fi venit 3 ofiţeri SRI, nu îşi aminteşte dacă s-au legitimat şi i-au cerut să vină să îl provoace pe inculpat la luare de mită şi dacă este de acord să îi dea o sumă de bani pentru că „ei trebuie să îl prindă “; că cei trei i-au cerut să-l sune pe inculpat şi să se programeze a doua zi pentru operaţie; i-au dat suma de 500 de euro care a fost fotografiată, asupra sa s-a montat tehnică de înregistrare şi a fost condus spre Spitalul Municipal solicitându-i-se să facă în aşa fel încât inculpatul să ia banii sau în caz contrar să îi bage în buzunar; că nu a scris nici un denunţ; că i-a fost dictat denunţul aflat la dosar; că declaraţia pe care a fost pus să o scrie făcea referire şi la faptul că ar fi primit înapoi cei 500 de euro, dar suma respectivă nu era a martorului, că a primit-o de la organele de poliţie; că a fost instruit, solicitându-i-se să ţină în aşa fel „brelocul de chei” pentru a se vedea suma de bani; că e nemulţumit de ceea ce s-a întâmplat. Totodată, inculpatul a susţinut că în lipsa unui criteriu impus de vreo normă legală penală, sau de vreun alt criteriu ştiinţific de determinare exactă a „gradului de adevăr” al fiecărei afirmaţii efectuate de un martor într-o depoziţie dată sub stare de jurământ, instanţa de judecată nu este îndreptăţită să dea eficienţă doar unei părţi din această depoziţie pe care să o considere reală, iar restul depoziţiei să fie înlăturat ca „nesincer”, ci se impune ca depoziţia martorului să fie considerată adevărată sau mincinoasă în întregul său. S-a mai învederat că din coroborarea acestei depoziţii cu alte probe administrate în dosar, se constată că soluţia de condamnare pronunţată în cauză de prima instanţă, este nelegală şi netemeinică din mai multe motive şi anume: din simpla vizionare a procesului – verbal de vizualizare a sumei de bani, înscris întocmit la data de 16.06.2015 de către organele de urmărire penală în dosarul nr. 619/ P/ 2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, anterior organizării figurantului, rezultă în mod lipsit de orice echivoc că „…am procedat la vizualizarea sumei de bani pusă la dispoziţia denunţătorului T, în cuantum de 500 euro…”, deşi la acel moment procedural, numitul T nu avea încă calitatea de denunţător, iar ulterior organizării flagrantului, în aceeaşi zi, organele de urmărire penală au încheiat un nou proces – verbal în dosarul nr. 619/ Pi 2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, în care au consemnat că „…am procedat la restituirea către denunţătorul T, a sumei de 500 euro…”, ceea ce ar conduce la concluzia că martorul denunţător T a fost recompensat de organele de urmărire penală pentru participarea sa la operaţiunea de organizare a flagrantului. Totodată, s-a susţinut că participarea martorului denunţător T la operaţiunea de organizare a flagrantului a fost nelegală întrucât nu a fost dispusă prin ordonanţă de către procurorul de caz conform art. 150 alin. 1-2 C.p.p., motiv pentru care probele obţinute de organele de cercetare penală cu ajutorul acestuia ar fi lovite de nulitate absolută conform art. 102 alin. 3 C.p.p. Referitor la măsurile de supraveghere tehnică, apărarea inculpatului a susţinut că, din punct de vedere procedural, acestea suferă (pe lângă faptul că au fost obţinute cu ajutorul unei persoane lipsită de calitatea cerută de lege ) de încă un viciu major care determină nulitatea lor, respectiv de faptul că nu a fost autorizată efectuarea lor de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul politiei, încălcându-se dispoziţiile de natură imperativă ale art. 142 alin. 1 C.p.p. Astfel, s-a susţinut că, chiar şi în condiţiile în care autorizarea acestor măsuri de supraveghere tehnică a fost efectuată înainte de apariţia O.U.G. nr. 6/2016, se impune excluderea lor din ansamblul probator, potrivit principiului de drept „milior lex” consacrat de prevederile art. 15 alin. 2 din Constituţia României republicată, în sensul că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, raportate la dispoziţiile art. 102 alin. 3 C.p.p.; că faţă de prevederile constituţionale invocate, nulitatea de care sunt lovite măsurile de supraveghere tehnică efectuate în cauză de alte organe decât organul de cercetare penală ori lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, acţionează din oficiu, „ex lege” şi nu avea nicio obligaţie de a o invoca într-un anumit termen.

În subsidiar, inculpatul a invocat faptul că susţinerile sale vizând autodenunţul pe care a dorit să îl facă în legătură cu efectele negative determinate de reducerea veniturilor salariale ale medicilor din sistemul sanitar prin desfiinţarea liniilor de gardă în spitale, măsură extremă prin care a urmărit să arate faptul că medicii nu doresc să trăiască din recompensele primite de la pacienţi şi nici să beneficieze de venituri pecuniare ilicite, sunt confirmate întru totul de martorii C şi P; că atunci când martorul denunţător T i-a oferit o sumă de bani cu titlul de mită, făcând referire nu numai la persoana sa, ci şi la medicul anestezist, a considerat că este momentul oportun pentru a efectua acest autodenunţ, hotărându-se instantaneu să procedeze în acest sens, motiv pentru care a adoptat un comportament neutru faţă de acesta, înmânându-i doar un plic în care să păstreze în siguranţă dovada mitei, pe care martorul din propria sa voinţă şi fără a fi în vreun fel influenţat l-a aşezat pe o masă din încăperea în care se întâlniseră, iar după ce martorul a părăsit încăperea, a depus plicul în care se aflau banii într-un loc sigur, urmând ca după ce va ieşi din operaţia care era programată la acea oră (pacientul fiind deja sub anestezie), să remită banii conducerii spitalului şi să solicite concursul organelor de poliţie pentru efectuarea de cercetări în cauză. În acelaşi sens, a învederat că intenţia sa nu s-a mai concretizat însă, deoarece după ce a ieşit din sala de operaţie, după o intervenţie lungă şi dificilă, deşi s-a grăbit cât de mult a putut pentru a efectua autodenunţai, lăsând chiar un coleg mai tânăr să finalizeze operaţia, a fost abordat de organele de urmărire penală, cărora cu bună credinţă le-a remis plicul cu bani şi cărora deşi le-a explicat scopul pentru care nu a refuzat mita oferită de martorul denunţător T, precum şi autodenunţul pe care urmărea să îl facă, nu l-aut crezut.

În susţinerea cererii de reţinere a circumstanţelor atenuante, inculpatul a invocat: faptul că nu a încercat nici un moment să se sustragă de la urmărirea penală, ci din contra, a colaborat cu organele de urmărire penală pe tot timpul cercetării penale în scopul aflării adevărului în cauză, predându-le din proprie iniţiativă plicul în care se afla proba mitei pe care urmăream să o folosesc în autodenunţ, în condiţiile în care aceste organe nu o găsiseră în lipsa sa; nu are antecedente penale, fiind la prima faptă săvârşită sub circumstanţe penale, fiind o persoană serioasă, bine integrată în societate atât pe plan profesional, cât şi pe plan personal – este absolvent a două facultăţi (Facultatea de medicină generală Timişoara şi Facultatea de arte vizuale Oradea – specializarea sculptură), are un doctorat în medicină cu teza „Relaţia structură – biomecanică în chirurgia reparatorie a peretelui abdominal” şi un masterat în specializarea sculptură; este medic primar chirurg la Clinica Chirurgie Generală II din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, cu aproximativ 10.000 de intervenţii de specialitate din sfera chirurgiei generale, în cei peste 30 de ani de practică chirurgicală; prin activitatea desfăşurată de-a lungul întregii sale cariere, a reparat sănătatea, iar uneori a salvat chiar viaţa pacienţilor săi, bucurându-se permanent de stima şi respectul atât al colegilor, cât şi al pacienţilor; a acţionat dintr-un impuls de moment, în scopul efectuării unui autodenunţ, crezând că nu săvârşeşte nici un lucru rău dacă trage un semnal de alarmă cu privire la efectele negative determinate de reducerea veniturilor salariale ale medicilor din sistemul sanitar prin desfiinţarea liniilor de gardă în spitale; îi pare sincer rău şi regretă fapta comisă; se angajează să nu mai repete pe viitor astfel de fapte; a achitat în totalitate sumele reprezentând cheltuielile judiciare avansate în cauză de către stat; va presta munca neremunerată în folosul comunităţii stabilită de instanţa de judecată; se va prezenta la serviciul de probaţiune, ori de câte ori va fi chemat de către consilierul desemnat cu supravegherea sa şi va respecta toate celelalte obligaţii legale impuse de dispoziţiile ort. 93 alin. 1 Cod penal; are nevoie de un venit obţinut în mod legal, fiind coîntreţinător al fiului său C, în prezent student la Universitatea Iuliu Haţieganu – Cluj Napoca. Totodată, aceste circumstanţe au fost invocate şi în susţinerea cererii având ca obiect suspendarea executării pedepsei complementare şi a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. 1 lit. g) C.p., învederând că scopul de constrângere şi reeducare al pedepsei aplicate împotriva sa poate fi atins fără executarea acestei pedepse, având în vedere că profesia de medic chirurg pe care o practică are un important rol social, ce poate compensa prin practicarea sa în continuare urmările negative ale faptei singulare de care am fost acuzat.

Prin decizia penală nr. 804/A din 23 iunie 2016 Curtea de Apel Timişoara în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C împotriva sentinţei penale nr. 105/07.04.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1781/108/2015.

În motivarea deciziei de apel s-a reţinut referitor la criticile formulate de apărarea inculpatului C vizând nulitatea absolută a probelor administrate în cursul urmăririi penale, nelegalitatea participării martorului denunţător T la operaţiunea de organizare a flagrantului în absenţa existenţei unei ordonanţe emise de procuror conform art. 150 alin. 1 – 2 C.p.p.; Curtea de Apel constată că nu pot fi analizate în această etapă procedurală, formând obiectul procedurii de cameră preliminară conform art. 342 C.p.p.: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”

Un prim aspect relevant raportat la apărările inculpatului este acela că regimul sancţionării nelegalităţii efectuării actelor de urmărire penală este cel al nulităţilor, cu distincţiile de la art. 280 – 282 C.p.p. Aceste nulităţi pot fi invocate în condiţiile art. 281 alin. 4 lit. a C.p.p., respectiv art. 282 alin. 4 lit. a C.p.p., până la închiderea (finalizarea definitivă) a procedurii de cameră preliminară.

Prin folosirea terminologiei de verificare a legalităţii administrării probelor, legiuitorul a urmărit să supună controlului judecătorului de cameră preliminară modalitatea, operaţiunile de obţinere şi folosire a probei, putându-se constatat nulitatea procedurii de administrare a probei, cu consecinţa excluderii acesteia. Ca atare, excluderea nu reprezintă o sancţiune autonomă de drept procesual penal, ci este rezultatul constatării/declarării nulităţii procedurii de administrare a probei. În acest sens, sunt şi considerentele deciziei nr. 383/2015 a Curţii Constituţionale, în care se arată că: „Curtea constată că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280 – 282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal. Aşadar, Curtea apreciază că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 – 282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.”

Probele care nu au fost excluse sau actele de urmărire penală menţinute cu ocazia verificării în cameră preliminară nu mai pot fi excluse în etapa judecăţii. Acest aspect reiese din raţiunea legiuitorului care a intenţionat ca într-o procedură prealabilă judecăţii să se evalueze într-un termen scurt şi cu caracter definitiv actele de urmărire penală. Ca atare, Curtea de Apel nu poate avea în vedere criticile formulate de apărarea inculpatului cu privire la aspectele procedurale vizând urmărirea penală şi unele mijloace de probă întrucât acestea sunt atributul procedurii de cameră preliminară, procedură finalizată prin încheierea nr. 132/CP/CO/23.11.2015 pronunţată definitiv de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 1781/108/2015/a4/a1.

Poziţia procesuală a inculpatului C:

În declaraţi dată în timpul urmăririi penale, din 16.06.2015, inculpatul a arătat că: „În cursul lunii aprilie 2015 am fost contactat la Spitalul Judeţean Arad – Secţia Chirurgie II de către o persoană despre care am aflat azi de la organele de anchetă că se numeşte T. Nu cunosc modalitatea în care a ajuns să mă contacteze la Ambulatoriul de chirurgie situat în incinta clădirii secţiei de la Piaţa Mihai Viteazul. Îmi amintesc că acesta mi-a relatat că are dublă cetăţenie româno-australiană şi că doreşte să beneficieze de tratament de specialitate pentru eliminarea surplusului de strat adipos din zona abdominală. În urma consultului am constata că acesta suferă de obezitate şi de un posibil defect parietal-abdominal (hernie). În consecinţă, i-am spus acestuia că operaţia nu este obligatorie, iar beneficiul unei astfel de intervenţii nu este substanţial şi să se gândească dacă merită să intervenim chirurgical. I-am spus aceasta deoarece conformaţia abdomenului său nu permitea o lipectomie substanţială, volumul abdominal datorându-se în special masei viscerale, nefiind determinat de cantitatea de grăsime. Cu toate că nu l-am încurajat în vederea efectuării intervenţiei, acesta a spus că se va mai gândi, cred că a făcut referire la suma de 500 euro sau altă valută, vehiculând şi sume mai mari în cadrul discuţiei. I-am spus acestuia că nu mă interesează vreo sumă de bani, arătându-mă iritat de această propunere pentru că mă simţeam umilit de situaţie. Menţionez că mă confrunt frecvent cu astfel de oferte din partea pacienţilor şi de fiecare dată sunt iritat de aceste situaţii, obiectivul meu fiind efectuarea tratamentului. Nu mai reţin exact dacă l-am întrebat pe pacient dacă are asigurare valabilă în România pentru decontarea cheltuielilor de spitalizare de către sistemul asigurărilor de sănătate, însă, de obicei, îi întreb pe pacienţi dacă au o asemenea asigurare. Fac precizarea că o operaţie pur estetică de lipectomie (excizie a grăsimii excedentare) nu se efectuează în cadrul secţiei de Chirurgie generală, ci la secţia de Chirurgie estetică, iar operaţiile de chirurgie estetică nu sunt suportate de sistemul asigurărilor de sănătate. Menţionez că în cadrul secţiei de Chirurgie generală nu se pot face efectua intervenţii de lipectomie, decât dacă aceasta este asociată cu patologie de perete abdominal (hernie, eventraţie abdominală). În cazul acestui pacient, după consult, mi-am dat seama că era o posibilă suspiciune de hernie.(…) Mi s-a prezentat un înscris cu parafa şi semnătura mea, pe care am scris „Bilet de trimitere pentru Chirurgie Dg. eventraţie cicatricială, obezitate gr. II/III”. Deoarece am observat că pe acest înscris se regăseşte ştampila cabinetului medical individual, unde ofer consultaţii private, cred că prima întâlnire a avut loc în incinta cabinetului din cadrul Policlinicii municipale. Am scris acel bilet pentru a-i servi medicului de familie la întocmirea biletului de trimitere. Menţionez încă o dată că nu am pretins cu acea ocazie vreo sumă de bani sau alte foloase şi nici nu am acceptat promisiunea acestuia, atitudinea mea fiind de respingere şi i-am spus că nu este nevoie de nicio sumă de bani pentru că nu mă interesează. (…) în cursul zilei de ieri, 15 iunie 2015, am fost contactat telefonic de un bărbat care mi-a spus că doreşte să vină la o consultaţie, spunându-mi că a fost şi altă dată pentru a se consulta, precizând că vine pentru a discuta şi nu pentru a se interna. Cred că i-am spus să mă caute după ora 10, ştiind că urma să efectuez două operaţii azi. După încheierea primei intervenţii chirurgicale am coborât pentru o mică intervenţie în ambulator asupra unui pacient care s-a programat în cursul zilei de ieri, ocazie cu care l-am observat pe T care mă aştepta pe o bancă, fără a-l recunoaşte. În momentul în care am comunicat că voi pleca în sala de operaţie, acesta din urmă s-a apropiat de mine spunându-mi că el este cel care m-a sunat ieri, iar eu i-am spus să vină să îl consult. În timp ce îl consultam, i-am amintit că este persoana consultată şi în urmă cu două luni şi i-am explicat din nou care sunt problemele sale medicale. Deşi i-am spus că nu este recomandat să se opereze, fiind o indicaţie relativă chirurgicală, acesta mi-a spus că este decis să se opereze. L-am poftit pe acesta să mă aştepte pe coridor deoarece a mai intrat un pacient în ambulatoriu, după care am ieşit şi eu pe coridor şi am intrat în vestiar pentru a bea apă, fiind urmat de către T. I-am zis acestuia să intre dacă mai are alte nelămuriri, iar după ce a intrat, uşa a rămas întredeschisă. I-am explicat din nou ce documente trebuie să aducă pentru internare şi acesta a deschis din nou subiectul remunerării mele, spunând că îmi oferă 500 euro, iar eu cred că din reflex i-am explicat că nu trebuie să avem asemenea discuţii. Totodată, în timp ce ţinea banii în mână, m-a întrebat dacă din această sumă poate fi plătit şi anestezistul, moment în care m-am simţit umilit şi iritat şi am luat decizia să mă folosesc de acest moment pentru a formula un autodenunţ despre care am menţionat mai sus. I-am dat acestuia un plic spunându-i să introducă el banii în plic şi să pună plicul pe masă, dacă asta doreşte, nu înainte de a-i scrie pe o hârtie diagnosticul orientativ pentru medicul de familie. Ulterior acestui moment, T a plecat, iar eu, fără a pune mâna pe bancnote, am pus plicul la loc sigur, într-o mască care acoperă conductele instalaţiei de căldură. În locul respectiv păstrez şi alte lucruri care constituie probe ale unor situaţii-limită de natură profesională, aspecte pe care le-am adus la cunoştinţă organelor de urmărire penală. (…) Aveam de gând ca a doua zi să-i cer socoteală lui T, cu atât mai mult că l-a implicat şi pe medicul anestezist. Intenţionam ca a doua zi să îl confrunt pe acesta, să înţeleg de ce a procedat aşa şi, în funcţie de răspunsul său, să procedez la înapoierea banilor, indiferent dacă mai dorea să se opereze sau nu ori să mă folosesc de această împrejurare pentru a atrage atenţia asupra problemelor cu care corpul medical se confruntă zilnic.”

În faţa Tribunalului Arad, inculpatul a relatat în linii mari aceleaşi aspecte, însă apar anumite diferenţe relevante (03.12.2015 – filele 100 -101 dosar tribunal): „În luna aprilie a anului 2015 în acest sens am făcut o declaraţie prin care arătam că sunt de acord să fac un autodenunţ în acest scop. La câteva zile de la acest moment am fost căutat la cabinetul privat situat în cadrul vechii Policlinici Municipale din Arad de către numitul T care mi-a solicitat un tratament de specialitate referitor la problema de sănătate pe care o prezenta, respectiv obezitate. La consultul pe care l-am făcut am suspicionat şi un defect parietoabdominal necesitând şi investigaţii suplimentare. Ceea ce m-a uimit la acest pacient a fost faptul că fără ca eu să solicit, să pretind sau să condiţionez actul medical mi-a făcut o promisiune, respectiv o sumă de bani într-un cuantum mare, fapt ce m-a indignat şi probabil văzând poziţia mea respectiva persoană a redus suma, stabilind cuantumul la suma de 500 euro. Cu acea ocazie nu s-a stabilit nimic concret privind actul medical, denunţătorul T spunând că mă va căuta ulterior după ce i-am comunicat care sunt înscrisurile de care are nevoie pentru a se interna.”; „În ambulatoriu, în prezenţa asistentei, T şi-a desfăcut îmbrăcămintea prezentându-mi abdomenul, moment în care l-am recunoscut şi mi-am amintit de vizita anterioară a acestuia şi din nou i-am explicat acestuia în ce constă intervenţia, respectiv că este una secundară şi trebuie rezolvată problema presupusei hernii. Menţionez că această intervenţie este o operaţie funcţională şi nu estetică şi toate aceste aspecte le-am prezentat lui T, dar acesta a insistat pentru operaţia de hernie. I-am solicitat acestuia să ia loc, am ieşit şi am intrat în garderobă pentru a lua un bilet de hârtie pe care să îi notez pacientului cele necesare pentru internare. T m-a urmat în această încăpere fără a-l fi invitat, am mai avut loc un schimb de informaţii pe care i le-am furnizat şi a întins mâna cu banii, spunându-mi că trebuie să rezolve imediat această problemă. Menţionez încă o dată că nu am pretins şi nu am condiţionat actul medical de primirea vreunei sume de bani, denunţătorul T a insistat, fapt ce m-a indignat şi în momentul în care a făcut referire la medicul anestezist, am hotărât că această împrejurare este cea care mă va conduce la autodenunţ. În acest sens i-am înmânat lui T un plic în care după o scurtă ezitare acesta a pus banii, plic pe care l-am pus într-un loc sigur pe care îl cunoşteam doar eu cu scopul păstrării acestei probe şi utilizării ulterioare”. Fiind întrebat care a fost motivaţia ce a stat la baza solicitării adresate lui T de a pune el banii în plic, inculpatul a arătat: „Nu am nicio explicaţie pentru acest fapt, aşa am considerat că trebuie să fac”; iar la întrebările legate de natura intervenţiei chirurgicale şi dacă pacientul a fost supus unor investigaţii pentru stabilirea diagnosticului de eventraţie cicatricială sau hernia liniei albe, a susţinut că la vizita pe care a făcut-o, pacientul acuza o jenă în zona abdominală; că nu îşi aminteşte ca pacientul să fi vorbit despre o operaţie estetică; iar investigaţiile urmau să fie efectuate ulterior; cele două diagnostice fiind aproape identice din punct de vedere al genozei. Totodată, inculpatul a susţinut că atât în aprilie, cât şi în 16 iunie 2015 i-a spus lui T că intervenţia nu îi aduce beneficii.”

În faţa Curţii de Apel, inculpatul a susţinut următoarele: „Nu mă fac vinovat de luare de mită, dimpotrivă am fost singurul dispus să expună din proprie iniţiativă şi pe propriul meu risc aspecte de corupţie din sistemul sanitar. M-am referit la un autodenunţ şi există martori care cunosc acest lucru, însă au fost respinşi şi de prima instanţă, fără a înţelege care este motivul. Prin atitudinea mea eu am devenit persona non grata în propriul meu sistem, unde s-a decis eliminarea mea. Am pledat constant şi consecvent pentru realizarea de către medici a unui venit decent şi legal prin muncă suplimentară, gărzi, etc. M-am bătut cu conducerea spitalului care a restrâns dreptul la muncă şi astfel mi-am făcut duşmani. Am redobândit acest drept prin acţiunile mele. În 16.06.2015 s-a ivit subit ocazia să transpun ceea ce intenţionam să fac, respectiv autodenunţul. Numitul T era exemplul perfect pentru darea de mită în raportul pacient-medic. Obligaţiile mele profesionale absolute nu mi-au permis să finalizez în acel moment autodenunţul. Decizia am luat-o rapid, pe loc, atunci, fără să mă gândesc la urmările ce ar fi putut să apară datorită deciziei de a proceda atipic. Acum îmi reproşez şi regret că m-am grăbit, procedând aşa, fără un suport juridic adecvat, dar pot dovedi că a existat şi această intenţie, în sensul contactării unui specialist, dar nu am ajuns să avem discuţii în amănunt întrucât momentul s-a ivit subit. Acel martor a fost cerut şi respins de prima instanţă. Referitor la acel plic, era dovada pentru ceea ce am vrut să arăt şi se întâmplă în fiecare zi în sistemul sanitar, pacienţi vin şi mituiesc medicii, înainte să se ia mită, ea se dă, fără pretindere; eu am securizat acel plic, nicidecum nu l-am ascuns, cum tendenţios a afirmat prima instanţă. Acea încăpere este un vestiar cu acces nelimitat şi nu puteam lăsa plicul nesecurizat, acesta era proba mea. Nu am ezitat deloc să prezint acea probă organelor de urmărire penală, la solicitarea lor; contrar afirmaţiilor tendenţioase ale primei instanţe. Eu nu sunt infractorul descris în rechizitoriu, din contră faţă de colegi mei din secţia chirurgie II a Spitalului Judeţean Arad, care se întrec în efectuarea operaţiilor pentru aceleaşi salariu şi mă întreb de ce, eu m-am distanţat de acest fenomen. Am studiat şi m-am format şi pentru o altă îndeletnicire în ultimii 16 ani. Eu nu sunt doar chirurg, sunt şi sculptor licenţiat şi cu masterat. Toate acestea după vârsta de 50 de ani, şi apreciez că spune ceva despre reacţia mea faţă de ceea ce se întâmplă în sistemul de sănătate.” Totodată, referitor la întrebarea de ce nu a formulat denunţul în ceea ce-l priveşte pe T din luna aprilie 2015 până în iunie 2015, inculpatul a răspuns că: „Oamenii sunt inconsecvenţi şi nu aveam garanţia că acesta va reveni. Multe persoane se interesează despre posibilitatea unor intervenţii chirurgicale, vin să ofere mită, după care nu mai revin. Unii chiar sunt programaţi cu dată şi oră şi nu se prezintă fără a motiva şi anunţa absenţa. În aprilie 2015 el nu s-a prezentat ca şi nume, iar eu nu l-am întrebat, neluându-l în serios. Pe o hârtie eu i-am notat lui T ce acte îi sunt necesare în cazul în care va reveni. În momentul în care m-a sunat în 15 iunie 2015 nu s-a prezentat, iar în 16.06.2015 între două operaţii, mi-am amintit de el când l-am văzut. Apreciez că nu a existat în aprilie 2015 nicio motivaţie, nu aveam nimic concret pentru a formula denunţul.”

Comparând cele trei declaraţii, Curtea de Apel constată că inculpatul încearcă în esenţă acreditarea ideii că prin conduita sa a dorit să tragă un semnal de alarmă asupra sistemului medical prin efectuarea unui autodenunţ, că este un luptător pentru drepturile personalului medical şi că în relaţia cu martorul T a procedat doar în limitele atribuţiilor sale, discuţiile având loc în vederea unei operaţii funcţionale. Cu toate acestea se observă că, în prima declaraţie, inculpatul recunoaşte că martorul s-a prezentat pentru că dorea să beneficieze de tratament de specialitate pentru eliminarea surplusului de strat adipos din zona abdominală, că a constatat că acesta suferă de obezitate şi de un posibil defect parietal-abdominal (hernie) şi că i-a comunicat că operaţia nu era obligatorie, iar beneficiul nu era substanţial; pentru ca în faţa tribunalului să susţină că pacientul acuza o jenă în zona abdominală, că nu îşi aminteşte să fi vorbit despre o operaţie estetică, iar investigaţiile urmau să fie efectuate ulterior. Totodată, în condiţiile în care inculpatul susţine că avea de gând să procedeze la un autodenunţ, fiind revoltat de renunţarea la sistemul de gărzi şi dorind să arate că medicii sunt pentru obţinerea unui venit decent şi legal prin muncă suplimentară şi menţionează în faţa procurorului că se confruntă frecvent cu astfel de oferte din partea pacienţilor şi de fiecare dată este iritat de aceste situaţii, este greu de crezut că nu a găsit altă ocazie de a pune în practică această dorinţă decât cea în care a fost surprins în flagrant de către organele judiciare. De asemenea, deşi în cursul urmăririi penale a afirmat că avea de gând ca a doua zi să-i ceară socoteală lui T, cu atât mai mult că l-a implicat şi pe medicul anestezist; să îl confrunte şi să înţeleagă de ce a procedat aşa şi, în funcţie de răspunsul său, să procedez la înapoierea banilor ori să se folosească de această împrejurare pentru a atrage atenţia asupra problemelor cu care corpul medical se confruntă; în faţa Curţii de Apel susţine că a luat decizia în 16 iunie 2015, pe loc, fără să se gândească la consecinţe, însă nu a putut-o pune în practică datorită obligaţiilor profesionale urgente (că trebuia să intre în operaţie). Pe de altă parte, referitor la derularea evenimentelor din 16 iunie 2015, în cursul urmăririi penale relatează că ar fi avut loc o discuţie, după care martorul T a ieşit din cabinet pentru că trebuia consulat un alt pacient şi în momentul în care inculpatul a mers în vestiar să bea apă, l-a văzut şi poftit să intre dacă mai are nelămuriri; în timp ce în faţa tribunalului susţine că în momentul în care a mers în garderobă pentru a lua un bilet pe care să scrie actele necesare internării, a fost urmat de martor fără a fi invitat. Un alt element care contrazice varianta inculpatului este acela că în toată „indignarea” şi impulsivitatea momentului (afirmate/descrise de inculpat), acesta şi-a luat măsuri de precauţie, nepunând mâna pe bani („fără a pune mâna pe bancnote” – declaraţie urmărire penală) şi oferindu-i martorului T un plic în care să-i pună, apoi dosindu-i într-un loc aflat la înălţime de 2 metri. Faptul că inculpatul avea la îndemână un plic şi l-a întins imediat martorului (nu l-a căutat, ştia că deţine aşa ceva în vestiarul personalului din incinta unităţii spitaliceşti) creează convingerea că nu e vorba de un eveniment singular.

Analiza probelor administrate în cauză:

În procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante din 16.06.2016, semnat fără obiecţiuni de către inculpat, se consemnează că: „Am aşteptat circa o oră ca medicul C să finalizeze operaţia, iar la ieşirea din sala de operaţie, ne-am legitimat şi am arătat motivul prezenţei noastre, după care i-am cerut să ne însoţească la garderoba în cauză. Medicul C a cerut să fie lăsat doar cu martora C pentru a preda suma de bani, fiind refuzat să rămână singur doar cu martora, iar la solicitarea noastră, a predat un plic alb pe care l-a luat din masca unor conducte ce traversau încăperea, aflate la o înălţime de circa 2 metri. Acesta a declarat verbal că plicul în cauză a fost lăsat la el pe birou de către un bărbat în contextul unor discuţii anterioare legate de efectuarea unei intervenţii chirurgicale şi că nu cunoaşte ce sumă conţine. În prezenţa acestora a fost verificată suma de bani aflată în plic şi s-a constata existenţa sumei de 500 euro formată dintre-o bancnotă de 100 euro şi 8 (opt) bancnote a câte 50 euro, care a fost ridicată în vederea continuării cercetărilor, constatându-se că seriile bancnotelor sunt identice cu cele ale bancnotelor vizualizate anterior şi aflate asupra denunţătorului. Activitatea descrisă mai sus a început la ora 12,05 (…)”.

În declaraţia dată de martorul T în cursul urmăririi penale, acesta a arătat că: „În cursul lunii aprilie 2015, m-am hotărât să-mi fac o operaţie de liposucţie deoarece sufăr de obezitate. În acest sens, l-am întrebat pe un prieten despre care ştiam că şi-a făcut şi el o astfel de operaţie. Acesta mi-a recomandat să merg la doctorul C, iar operaţia în cauză mă va costa 500 euro, pentru că atât dăduse şi el. M-am întâlnit prima dată cu dr. C în aprilie 2015, iar acesta mi-a spus că mă poate opera. Eu l-am întrebat atunci cât costă operaţia, iar el mi-a zis să-i dau cât vreau, fără a preciza vreo sumă. Eu i-am cerut să-mi spună exact ca să ştiu cum să mă pregătesc, pentru că nu cunoşteam preţurile, aspect pe care i 1-am zis şi lui, întrebându-1 dacă e suficient pentru operaţie suma de 500 euro sau 1000 euro, el precizând că 500 de euro e suficient. Tot atunci mi-a mai spus că am nevoie de internare, iar pentru asta de trimitere de la medicul de familie în care să fie trecut diagnosticul „eventraţie cicatricială”. M-am interesat ulterior de acel diagnostic şi am dedus că cu nu sufăr de aşa ceva şi mi-am dat seama că suma le bani pretinsă era pentru el personal, deoarece operaţia de liposucţie nu este gratuită. Iniţial am fost de acord şi cu acest mod de a realiza operaţia, dar după ce am vorbit cu un prieten, R, căruia i-am relatat toate aceste aspecte, am decis sa formulez un denunţ. Precizez că medicul C mi-a dat un bilet pe care scria diagnosticul care trebuia să fie menţionat pe biletul de trimitere, înscris pe care îl depun la dosar. În cursul zilei de azi, 16.06.2015, în jurul orei 11,00 am avut o nouă discuţie cu medicul C, la Spitalul Municipal Arad, din piaţa M. Viteazu, am fost consultat de acesta şi mi-a explicat modul în care va decurge intervenţia chirurgicală după care mi-a spus că vom mai vorbi şi să-1 aştept afară, pentru că avea de făcut o altă operaţie. După circa o jumătate de oră, medicul C a ieşit din cabinet şi m-a invitat într-o garderobă aflată în partea opusă cabinetului, pe uşa căreia scria „Garderobă Personal”. eu l-am întrebat pe medic dacă în cursul operaţiei voi fi anesteziat total sau doar local, pentru a şti dacă va trebui să dau vreo sumă de bani şi medicului anestezist care va participa a operaţie din cei 500 de euro asupra cărora mă înţelesesem anterior cu el sau va fi o altă sumă în plus, la care acesta mi-a spus de mai multe ori să fac cum vreau eu. Eu l-am întrebat când mă va opera, el mi-a răspuns că mâine, iar eu 1-am întrebat când să îi dau banii, la care el mi-a spus doar „fă cum vrei”, de mai multe ori. Eu am scos portofelul în care aveam suma de 500 de euro, pe care anterior am pus-o la dispoziţia organelor judiciare în vederea întocmirii unui proces-verbal de vizualizare, formată dintr-o bancnotă de 100 de euro şi opt de 50 de euro pe care am vrut să-i înmânez direct acestuia, dar doctorul C mi-a spus să nu-i dau aşa şi a luat un plic alb de pe un dulap şi mi-a cerut să-pun acolo, el ţinând de plic până când eu am pus banii în interior. Apoi el a pus plicul pe birou, mi-a strâns mâna şi am plecat. Precizez că după ce i-am dat suma de 500 euro, doctorul C mi-a dat un bilet pe care scrisese ce diagnostic trebuia menţionat de medicul de familie pe biletul de trimitere, iar pe un bilet galben, ce acte îmi mai trebuiau, cum ar fi carnetul de sănătate, cartea de identitate, cupon de pensie şi biletul de trimitere, pe care le-am predat organelor judiciare. Din toate discuţiile purtate cu medicul C am înţeles că suma de 500 de euro asupra căreia mă înţelesesem cu el în vederea efectuării operaţiei de liposucţie era doar pentru folosul acestuia, medicul în cauză nu mi-a spus vreodată ar reprezenta contravaloarea legală a unor servicii medicale.”(din data de 16.06.2015, filele 30 – 32 dosar UP)

În faţa tribunalului, martorul şi-a menţinut declaraţia dată: „Menţin declaraţia dată la procuror fila 30 dosar urmărire penală şi doresc să arăt următoarele. În primăvara anului 2015 m-am deplasat la cabinetul inculpatului cu scopul de a face o operaţie la abdomen şi ştiind că se plăteşte în plus pentru astfel de intervenţii am adus în discuţie acest aspect, inculpatul nu a cerut nici o sumă de bani dar eu am întrebat de o anumită sumă, am întrebat dacă este bine, iar răspunsul inculpatului a fost afirmativ. Nu îmi amintesc exact dar cred ca era in discuţie suma de 300 sau 500 de euro.”; „Am ajuns la Spitalul Municipal unde l-am aşteptat pe domnul doctor, acolo am intrat într-o încăpere unde am discutat cu acesta şi mi s-a explicat în ce va consta intervenţia, am scos suma de bani şi am întins-o inculpatului , acesta mi-a dat un plic în care am pus banii şi apoi l-am pus pe masă.”

În analiza declaraţiilor anterior citate, referitor la împrejurarea că martorul T nu era hotărât să formuleze un denunţ, că a ezitat şi s-a arătat nemulţumit de situaţia creată, Curtea de Apel constată că este una explicabilă prin natura situaţiei, iar nu de conduita organelor de urmărire penală. Astfel, martorul T era interesat de serviciul medical prestat de inculpat, respectiv operaţia de liposucţie abdominală, intervenţie chirurgicală catalogată ca estetică, dar care s-ar fi realizat într-o manieră încât să-i fie suportată de asigurările de sănătate, fiind dispus să plătească în acest scop o sumă de bani. Este lesne de înţeles că martorul nu a fost animat de dorinţa de a contribui la descoperirea actelor de corupţie, că nu avea nici un avantaj din denunţarea faptei cu consecinţa neefectuării intervenţiei chirurgicale solicitate şi, întrucât organele de urmărire penală au aflat despre aceasta în urma denunţului martorului R, a trebuit să denunţe şi el fapta. Ca atare, declaraţia dată în faţa Tribunalului Timiş, la mai mult de jumătate de an de la data faptelor şi în condiţiile în care colaborarea cu organele de urmărire penală nu i-a adus vreun beneficiu propriu sau vreunul prietenului său, martorul T, este una care reflectă starea de ostilitate a martorului faţă de procesul penal. Chiar şi în aceste împrejurări, se reţine că martorul, nu doar că şi-a menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale, dar a şi precizat clar că: „Nu a fost nevoie să îl provoc pentru că inculpatul a primit banii, nu a fost nevoie de o provocare din partea mea.”; „Denunţul aflat la fila 1 dosar a fost scris de care mine iar declaraţia aflata la fila 30 dosar urmărire penală data in fata procurorului este semnată de către mine.”; a relatat discuţiile avute cu inculpatul C în aprilie 2015, referitoare la suma asupra căreia se convenise să fie plătită (nesolicitată de inculpat, dar aprobată).

Totodată, Curtea de Apel constată că evaluarea făcută de prima instanţă privind susţinerile martorului că ar fi fost vizitat la domiciliu de organe ale SRI, stabilirea împrejurărilor întâlnirii cu inculpatul la restaurantul P din Arad, că i s-ar fi solicitat să să-l sune pe inculpat, sunt corecte. Acestea sunt contrazise chiar de conduita martorului, care a predat organelor de urmărire penală, biletul cu diagnosticul scris de inculpat în aprilie 2015, despre existenţa căruia autorităţile statului nu puteau şti dacă nu erau informate de acesta; susţine că în data de 15 iunie 2015 i s-a cerut să îl mai sune o dată pe inculpat şi să stabilească întâlnirea după ora 13,00, pentru ca organele de anchetă să aibă timp să „pună aparatura necesară”, or, întâlnirea a avut loc în jurul orei 11,30 şi nici măcar inculpatul nu afirmă că ar fi fost sunat de două ori, intervalul orar fiind stabilit de inculpat.

S-a mai invocat de către apărarea inculpatului C declaraţia aceluiaşi martor în sensul că suma de 500 euro i-ar fi fost pusă la dispoziţie de către organele de urmărire penală, fapt care ar fi impus calitatea de colaborator. Instanţa de apel constată că şi aceste critici sunt nefondate. Astfel, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, martorul T a menţionat: „suma de 500 de euro, pe care anterior am pus-o la dispoziţia organelor judiciare în vederea întocmirii unui proces verbal de vizualizare”; iar în data de 17.06.2015, s-a încheiat procesul verbal în care se consemnează restituirea sumei de 500 euro, de către organele judiciare (procuror şi doi ofiţeri de poliţie judiciară) către martor. Împrejurarea că în procesul verbal din 16.06.2015 (fila 10 dosar UP) se foloseşte exprimarea că „am procedat la vizualizarea sumei de bani pusă la dispoziţia denunţătorului T, în cuantum de 500 euro formată dintr-o bancnotă de 100 euro (seria X06462629831) şi 8 (opt) bancnote a câte 50 euro, având seriile …”; nu conduce automat la concluzia că banii aparţineau organelor statului. În acest sens, trebuie avut în vedere scopul încheierii acestui proces verbal – să se individualizeze bancnotele ce formează obiectul mitei şi nu provenienţa lor; iar în ipoteza în care acestea ar fi fost din fonduri ale statului, la dosarul cauzei ar fi existat documente privind retragerea din conturile cu această destinaţie. Împrejurarea că în faţa Tribunalului Arad, acelaşi martor a arătat că: „Declaraţia pe care am fost pus să o scriu făcea referire şi la faptul că am primit înapoi cei 500 de euro, dar suma respectivă nu era a mea, am primit-o de la organele de poliţie” nu poate fi valorificată în sensul dorit de inculpat întrucât, în primul rând, în declaraţia de la urmărire penală nu apare o asemenea menţiune (a restituirii sumei, ci doar că a pus-o la dispoziţia organele de urmărire penală); or, dacă martorul ar fi fost atât de revoltat, pe cât doreşte să lase impresia şi ar mai fi şi primit necuvenit o sumă de bani (aşa cum susţine apărarea inculpatului), sigur nu ar fi existat o asemenea inadvertenţă.

Un alt aspect, relevant din punct de vedere al probaţiunii este scrisoarea trimisă de martorul T către martorul T, din 11.05.2015 – data poştei, în care primul îl informează că îşi va face o operaţie şi va fi mai suplu, că a fost la medicul chirurg „C”, care l-a controlat, i-a făcut o scrisoarea către medicul de familie cu ce diagnostic să-i scrie pe trimitere, îl costă „500” şi trebuie să-şi mai facă un eco abdominal să vadă dacă nu cumva are hernie sau e grăsime. (fila 152 dosar tribunal)

În ceea ce îl priveşte pe martorul R, se constată că acesta a fost constant în declaraţii, în faţa Tribunalul Arad arătând că: „Menţin declaraţia dată la procuror si arat că in primăvara sau vara anului 2015 nu reţin exact perioada, mă aflam in aceiaşi celulă cu martorul T în Penitenciarul Arad. T mi-a povestit că are un prieten, pe martorul T care doreşte să-şi facă o operaţie, sens în care 1-a contactat pe inculpat care a cerut 2.000 lei sau 500 euro, nu reţin exact suma pentru operaţie deşi aceasta trebuia să se facă în mod gratuit întrucât era pensionar şi beneficia de asigurare. Martorul T povestea aceste aspecte in cameră atât înainte cat şi după primirea scrisorii pe care am depus-o azi la dosar.”; precizând în mod clar că formularea denunţului a fost o manifestare liberă de voinţă:„Denunţul l-am scris din proprie iniţiativă fără a fi dictat în interiorul Penitenciarului.” (filele 153 – 154 dosar tribunal)

Declaraţia martorului sus menţionat se coroborează cu cea a martorului T: „Am discutat în cameră despre un prieten care intenţiona să-şi facă o operaţie de liposucţie la inculpat şi care trebuia să-i dea inculpatului 500 euro “cu titlu de ciubuc” precum şi anumite înscrisuri de la medicul de familie, sens in care acesta mi-a trimis si o scrisoare. După un timp m-am gândit să formulez un denunţ în acest sens, dar ştiind că este vorba despre un medic mi-a fost teamă de implicaţii astfel că am renunţat la idee.”; „Din discuţiile cu martorul T am aflat că pentru realizarea intervenţiei trebuie să ducă un bilet de trimitere de la medic şi 500 euro “ciubuc”, fapt ce m-a surprins întrucât eu am fost supus mai multor analize înainte de efectuarea intervenţiei inclusiv control psihiatric, cardiologie, analize de sânge. L-am întrebat pe martorul T dacă şi-a făcut intervenţia şi mi-a spus că nu, pentru că nu are bani.” (filele 161 – 162 dosar tribunal).

Curtea de Apel constată că mijloacele de probă indicate şi din al căror conţinut s-au făcut menţiuni concrete se coroborează şi cu cele două bilete pe care inculpatul a scris două diagnostice diferite ce ar fi trebuit menţionate în biletul de trimitere de la medicul de familie (fila 28 dosar UP): eventraţie cicatriceală, obezitate gr. II/III; respectiv hernie a liniei albe, obezitate gr. III, conducând la concluzia că starea de fapt reţinută de prima instanţă corespunde realităţii. Astfel, rezultă cu certitudine că martorul T a avut o întâlnire cu inculpatul în aprilie 2015, când s-a discutat despre efectuarea unei lipectomii, operaţie estetică; că s-a găsit ca modalitate efectuarea ei în cadrul secţiei de Chirurgie generală, ca fiind asociată cu patologie de perete abdominal (hernie, eventraţie abdominală), pentru a fi suportată de asigurările de sănătate, deşi nici la acel moment, nici în data de 16.06.2015, pacientul nu fusese supus unor investigaţii care să concluzioneze spre vreunul dintre aceste diagnostice; că s-a pus în discuţie plata unei sume de bani către inculpat, iniţiativa având-o martorul, însă a fost acceptată de către inculpat varianta sumei de 500 euro. Toate acestea sunt fapte reale, rezultate din probe, produse anterior intervenţiei organelor de urmărire penală, astfel că nu se poate susţine că au fost determinate de conduita autorităţilor.

Totodată, atât probele anterior expuse, cât şi declaraţia inculpatului C conduc la concluzia că în data de 16.06.2015 i-a fost oferită suma de 500 euro de către martorul T, în vederea efectuării intervenţiei chirurgicale, sumă ce a fost introdusă într-un plic, pus la dispoziţie de inculpat.

În altă ordine de idei, Curtea de Apel constată că vinovăţia inculpatului C rezultă cu certitudine din probe anterior analizate, interceptările efectuate în cauză şi a căror legalitate este contestată de acesta în raport cu pronunţarea de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 51/16.02.2016 după finalizarea procedurii de cameră preliminară nefiind esenţiale în stabilirea stării de fapt. Cu toate acestea, instanţa nu poate să nu sesizeze faptul că nici un moment inculpatul C nu a contestat conţinutul înregistrărilor şi autenticitatea acestora, or, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că aceasta ar fi un punct important în aprecierea dreptului la un proces echitabil. (În Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) s-a constatat că nu a avut loc o încălcare a art. 6 din Convenţie, arătându-se că: „că nelegalitatea ascultărilor convorbirilor telefonice invocată de reclamant în faţa judecătorilor naţionali se raportează exclusiv la încălcarea prevederilor naţionale legale, ca urmare a lipsei autorizaţiei parchetului care să-l vizeze personal pe reclamant şi a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate de serviciile speciale. Reclamantul nu a negat niciodată conţinutul înregistrărilor în litigiu şi nici nu le-a contestat autenticitatea, nici în faţa instanţelor naţionale (a se vedea, per a contrario, Schenk citată mai sus, § 47) şi nici măcar în faţa Curţii. Dacă ar fi acţionat astfel, s-ar fi putut pune o întrebare distinctă din perspectiva art. 6 sau 13 din Convenţie, în măsura în care, aşa cum reiese din motivarea Încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 5 februarie 1999, singura autoritate naţională care ar fi putut atesta realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor era chiar cea însărcinată să intercepteze convorbirile, să le redea în scris şi să le certifice autenticitatea şi ale cărei independenţă şi imparţialitate puteau fi puse la îndoială din acest motiv (mutatis mutandis, Rotaru, §§ 67-73; Schenk, § 77; Khan, § 38). În cele din urmă, Curtea constată că, în materie de probaţiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta (paragraful 39 de mai sus). Ea consideră că în cauza de faţă trebuie acordată importanţă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk citată mai sus, §§ 47 şi 48; Turquin împotriva Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. Într-adevăr, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi instanţele superioare au coroborat înregistrările cu alte mijloace de probă, precum declaraţiile coinculpaţilor, mărturiile agenţilor însărcinaţi cu securitatea aeroportului Otopeni şi procesele-verbale de confruntare, de reconstituire şi de percheziţie, elemente printre care înregistrările litigioase au contat, desigur, la luarea deciziei judecătorilor naţionali de a-l condamna pe reclamant, însă fără ca ele să fi constituit elementul unic ce le-a creat convingerea intimă cu privire la vinovăţia acestuia).

Referitor la apărarea inculpatului privind existenţa unei provocări în cauză:

În prealabil, Curtea de Apel constată că deşi referirile la interzicerea provocării apar în Codul de procedură penală în art. 101 alin. 3 C.p.p. – „Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe”, din capitolul I – „Reguli generale”, titlul IV – „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”, aceasta nu vizează doar probaţiunea, ci este un element care afectează latura subiectivă a unei infracţiuni, astfel că sub acest aspect se impune a fi analizată de instanţa de judecată.

Legislaţia română nu prevede o definiţie a provocării, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că existenţa acesteia presupune a se constata cumulativ două aspecte: că situaţia presupus infracţională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracţiunea sau când există o invitaţie directă la comiterea unei infracţiuni din partea unui denunţător sau unui martor anonim; precum şi lipsa oricăror indicii că fapta ar fi fost săvârşită fără această intervenţie. În cauza Edwards și Lewis c. Regatul Unit sunt enunţate criterii pe baza cărora judecătorul naţional trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea organelor de anchetă: – motivul pentru care operaţiunea a fost organizată; – natura şi întinderea participării organelor de anchetă la săvârşirea infracţiunii; – natura determinării sau a presiunilor efectuate de acestea. Ca atare, existenţa provocării este dependentă de poziţia subiectivă a funcţionarului; sintagma ”a provoca” presupunând o instigare la comiterea infracţiunii sub forma îndemnului, încurajării. Se comite o provocare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracţională, ci exercită o asemenea influenţă asupra persoanei vizate, încât să determine săvârşirea unei fapte penale care fără această intervenţie nu ar fi fost comisă, căreia nu-i corespundea încă o rezoluţie infracţională măcar de ordin general.

În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în cauza Ramanauskas contra Lituaniei: „Instigarea de către poliţie are loc atunci când ofiţerii implicaţi – fie membri ai forţelor de securitate, fie persoane acţionând în baza instrucţiunilor date de către aceştia – nu se limitează la investigarea activităţilor infracţionale într-o manieră pasivă, ci exercită presiuni asupra persoanei în cauză în senul determinării către comiterea unei infracţiuni, care în mod normal nu ar fi fost comisă, cu scopul obţinerii de probe şi acuzării”.

În motivele sale de apel, în esenţă, inculpatul a invocat existenţa unei acţiuni provocatorii din partea organelor de urmărire penală, acţiune ce ar rezulta din aceea că aceste organe au contactat, au determinat, au instruit şi au pus la dispoziţia martorului T obiectul mitei.

Curtea de Apel constată că susţinerile apărării inculpatului în sensul existenţei unei provocări sunt nefondate. Astfel, cu privire la motivul pentru care operaţiunea a fost organizată (flagrantul) se constată că organele de urmărire penală au fost sesizate în data de 16.06.2015 prin denunţul formulat de martorul R, aceleaşi fapte fiind indicate şi în denunţul martorului T din aceeaşi dată. Chiar dacă am admite că denunţul celui de-al doilea martor ar fi fost scris ulterior realizării flagrantului (martorul T susţinând acest fapt în faţa tribunalului), organele judiciare erau legate sesizate de către R. Împrejurarea că acest martor era încarcerat la data formulării denunţului şi că urmărea să obţină o reducerea a pedepsei prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu are relevanţă sub aspectul analizat întrucât denunţul s-a bazat pe informaţii reale (aşa cum a rezultat din analiza probelor). În aceste condiţii, acţiunea organelor de urmărire penală a fost una legitimă în vederea descoperirii faptelor de corupţie şi verificării celor sesizate.

Totodată, aşa cum s-a arătat şi cu ocazia analizei probelor, faptele sesizate au fost reale, produse anterior intervenţiei organelor de urmărire penală, în aprilie 2015 între inculpat şi martorul T au avut loc discuţiile privind efectuarea operaţiei şi posibilitatea plăţii sumei de 500 euro, astfel că nu se poate susţine că au fost determinate de conduita autorităţilor.

În ceea ce priveşte discuţiile organelor de urmărire penală cu martorul T, privind înregistrarea/realizarea flagrantului, acestea sunt inerente procedurii flagrantului, iar martorul a precizat în mod expres că nu a fost nevoie să îl provoace pe inculpat, acesta luând banii, fără nici un refuz.

Ca atare, în cauză nu se poate susţine că inculpatului i s-a indus un anumit comportament, că nu a acţionat cu voinţă liberă, ci indusă de o atitudine provocatoare a organelor de urmărire penală sau vreunei persoane care acţiona pentru acestea.

Mai mult, aplicând în speţă criteriile sus enunţate, instanţa de apel constată că analiza impune a se circumscrie împrejurării că unui funcţionar al statutului (medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate având această calitate, aşa cum s-a statuat cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 26/2014 publicată în Monitorul Oficial din 13.01.2015) îi incumbă îndatoriri şi conduite mult mai stricte decât unui cetăţean obişnuit. Din acest motiv articolul 289 alin. 1 din Codul penal, incriminează ca infracţiune de luare de mită nu numai fapta funcţionarului care pretinde bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ci şi primirea, acceptarea promisiunii unor astfel de foloase în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, legiuitorul sancţionând în egală măsură atât conduita activă, cât şi disponibilitatea de a obţine beneficii materiale necuvenite pentru exercitarea sau neexercitarea atribuţiilor de serviciu. Ca atare, trebuie pornit de la aceste premise atât în evaluarea legalităţii activităţii organelor de urmărire penală, cât şi în aprecierea existenţei unei acţiuni provocatorii. În speţă, elementul material vizează acţiunea de primire a unor sume de bani în legătură că efectuarea unei operaţii care nu îndeplinea condiţiile pentru a fi suportată de sistemul de asigurări de sănătate fără a exista o pretindere explicită. Mai mult, într-o asemenea situaţie, organele judiciare nu beneficiază de ajutorul persoanelor care încearcă să eludeze legea, faptele consumându-se şi epuizându-se instantaneu; însă fiind la fel de grave sub aspectul efectelor sale. În aceste condiţii, nu se poate susţine în mod rezonabil că inculpatul a primit suma de 500 euro şi nu a manifestat o atitudine de refuz, de respingere, datorită vreunor manopere ale martorului sau organelor de urmărire penală.

Încadrarea juridică

Fapta inculpatului C de a primi, în data de 16.06.2015, suma de 500 euro de la martorul T, în incinta Secţiei Chirurgie II a Spitalului Judeţean Arad, în vederea efectuării unei intervenţii chirurgicale, act ce intra în sfera atribuţiilor sale de serviciu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luarea de mită prevăzută de art. 289 alin. 1 C.p. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa nu îşi însuşeşte apărarea inculpatului în sensul că ar fi primit suma respectivă în vederea realizării unui autodenunţ. Aşa cum s-a arătat cu ocazia analizei poziţiei procesuale a inculpatului, din înseşi declaraţiile acestuia rezultă că aceasta este doar o încercare de a se exonera de răspundere şi nu motivul real al primirii banilor.

La această concluzie conduc şi contradicţiile existente între declaraţia martorului P (fila 252 dosar tribunal), care susţine că nu a intrat în detalii, ci doar a fost mirat: „în cadrul secţiei chirurgie, unde îmi desfăşor activitatea au fost organizate câteva şedinţe cu conducerea unităţii , a secţiei şi a medicilor din cadrul secţiei in care s-a discutat eficienţa liniei de gardă şi s-au exprimat anumite puncte de vedere referitor la aceasta şi în final s-a păstrat linia de gardă în beneficiul pacienţilor, fapt pentru care am militat atât eu cât şi inculpatul. Reţin că în cadrul unor discuţii inculpatul a avut o atitudine mai aparte respectiv afirma că se va autodenunţa dar nu am intrat în amănunte, nu am cerut explicaţii, evident era legat de activitatea profesională acest aspect, lucru care m-a mirat” în timp ce în declaraţia sa, martora C, soţia inculpatului (fila 155 dosar tribunal), descrie acest fapt ca fiind un lucru căruia martorul i-a dat importanţă: „Inculpatul a spus doctorului P de intenţia sa de a face un denunţ, a fost sfătuit să nu facă acest lucru, fiind întrebat dacă este o informaţie confidenţială sau se poate transmite mai departe. Toate aceste aspecte le cunosc de la soţul meu şi eu cunoşteam că intenţionează să facă acel denunţ” .

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei:

În ce priveşte individualizarea pedepselor, Curtea de Apel reţine că potrivit art. 74 alin. 1 C.p. actual: „Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.”

Raportat la limitele speciale ale pedepsei prevăzută de legiuitor pentru infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului, instanţa de apel constată că pedeapsa de 3 ani închisoare reprezintă minimul special şi că nu există elemente de natură a putea fi valorificate ca circumstanţe atenuante în sensul art. 75 C.p..

În motivele de apel, s-a solicitat de către inculpat reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 75 alin. 2 lit. b C.p. – „împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului”. În cauză nu s-au identificat elemente care să poată fi încadrate în acest text legal, susţinerea inculpatului că a primit suma de bani întrucât intenţiona să facă un autodenunţ, fiind deja analizată şi contrazisă de modul în care a procedat – luarea măsurilor de precauţie prin evitarea de a pune mâna pe bani, întinderea unui plic pentru a fi puşi de martor şi ascunderea într-un loc sigur.

Nici cererea formulată de inculpat de a se dispune suspendarea executării pedepsei complementare şi accesorii prevăzută de art. 66 alin. 1 lit. g C.p. nu poate fi admisă. O asemenea soluţie nu este prevăzută de noul Cod penal, hotărârea la care apărarea inculpatului a făcut trimitere fiind una pronunţată în aplicarea Codului penal din 1969 şi care viza oricum suspendarea doar a executării pedepsei accesorii.

Cu privire la pedeapsa complementară şi accesorie prevăzută de art. 66 alin. 1 lit. g C.p., Curtea de Apel constată că potrivit art. 289 alin. 1 C.p., infracţiunea de luare de mită se sancţionează cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. Ca atare, aplicarea art. 66 alin. 1 lit. g C.p. este una obligatorie. Mai mult, instanţa nici nu ar putea să dea eficienţă argumentelor invocate de apărare în contextul în care însuşi inculpatul a afirmat că nu înţelege de ce colegii săi îşi desfăşoară activitatea cu atâta dedicare pe acelaşi salariu şi că a ales să se specializeze şi pentru o altă îndeletnicire ca reacţie faţă de situaţia din sistemul de sănătate („Eu nu sunt infractorul descris în rechizitoriu, din contră faţă de colegi mei din secţia chirurgie II a Spitalului Judeţean Arad, care se întrec în efectuarea operaţiilor pentru aceleaşi salariu şi mă întreb de ce, eu m-am distanţat de acest fenomen. Am studiat şi m-am format şi pentru o altă îndeletnicire în ultimii 16 ani. Eu nu sunt doar chirurg, sunt şi sculptor licenţiat şi cu masterat. Toate acestea după vârsta de 50 de ani, şi apreciez că spune ceva despre reacţia mea faţă de ceea ce se întâmplă în sistemul de sănătate”.

Luni - Sambata: 7:00 - 17:00

[email protected]

Str. Plugarilor 5, București

074 322 6016

Infracţiuni

What we do and what can you expect from us

Lovituri şi vătămări cauzatoare de moarte

Monitorizează persoane

Află informaţii suplimentare despre orice dosar GRATIS!

Baroul București

Jooble

Jobsora

Caută orice Dosar în timp real în toate instanţele din România.

Categories

Etichete

Media - Trafic de droguri