Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului. Elemente constitutive
Infracţiuni
Decizia penală nr. 231/17 mai 2012
Examinând actele şi lucrările dosarului, se constată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani nr. 5632/P/2010 din data de 28 aprilie 2011 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei I. E. M. pentru săvârşirea infracţiunii de „nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului”, prevăzută şi pedepsită de art. 307 alin. 2 Cod penal.
S-a reţinut în sarcina acesteia că în intervalul septembrie 2010 – februarie 2011, în mod repetat, nu i-a permis soţului său, I. M. , cu care se afla în curs de divorţ, să aibă legături personale cu fiul său minor, conform programului stabilit prin hotărârea judecătorească nr. 4490/22.06.2010 a Judecătoriei Botoşani.
Investită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Botoşani, prin sentinţa penală nr. 2721 din 16 februarie 2012, a condamnat pe inculpata I. E. M. fostă „M. G.”, cetăţean român, fiica lui M. şi E., născută la xx.xx.xxxx în or. Dorohoi, jud. Botoşani, domiciliată în mun. Botoşani, str. X, nr.Y jud. Botoşani, cu reşedinţa în or. Dorohoi str. X nr.Y bl.Z, sc. T ap.U, jud. Botoşani, fără antecedente penale, studii şcoala postliceală, asistent-medical Spitalul X Botoşani, divorţată, un copil minor, CNP xxxxxxxxxxxxx, pentru săvârşirea infracţiunii de „nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, prev. şi ped. de art. 307 alin. 2 Cod penal, la pedeapsa de 2 (două) luni închisoare.
În baza art. 81 Cod penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 2 ani şi 2 luni, reprezentând termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 Cod penal.
În baza dispoziţiilor art. 71 alin. 1, 2 Cod penal, a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. (a) teza a II-a şi lit. (b) Cod penal, iar în temeiul art. 71 alin. (5) Cod penal, a suspendat executarea acesteia pe durata suspendării executării pedepsei închisorii.
În baza art. 359 Cod procedură penală a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei în cazul săvârşirii unei infracţiuni.
A respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea vătămată I. M. privind obligarea inculpatei la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de despăgubiri materiale.
A respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea vătămată I. M. privind obligarea inculpatei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
A respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea vătămată I. M. privind obligarea inculpatei la plata sumei de 500 lei cu titlu de onorariu avocat ales.
În temeiul art. 191 alin. 1 Cod procedură penală, obligă inculpata să plătească statului cheltuieli judiciare în sumă de 800 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în urma analizării probatoriului administrat, respectiv declaraţiile inculpatei (f. 38-42,44-46); declaraţiile părţii vătămate (f. 16-25); hotărâre judecătorească (f.26-29); facturi fiscale/chitanţe (f. 30-36); declaraţiile martorilor (f. 48-53, 54-59, 60-64, 65-67); raportul de evaluare psihologică (f. 68-71); rapoarte şi procese verbale de intervenţie Poliţia mun. Dorohoi (f. 74-80), înscrisuri medicale (f. 92-104), procesul verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare (f. 11), următoarea situaţie de fapt:
În intervalul 2004-2010, partea vătămată I. M. a fost căsătorit legitim cu inculpata I. E. M., perioadă în care, la data de 29 noiembrie 2004, a fost născut minorul I. A..
În cursul anului 2010, printr-o acţiune de divorţ, inculpata a solicitat Judecătoriei Botoşani desfacerea căsătoriei de soţul său, cerere care se afla în curs de soluţionare pe rolul acestei instanţei.
În cadrul acestei acţiuni, în data de 22 iunie 2010, partea vătămată I. M. a formulat o acţiune având ca scop stabilirea programului de vizită a minorului.
Prin Ordonanţa preşedinţială nr. 4490 din 22 iunie 2010 Judecătoria Botoşani a dispus încredinţarea provizorie, spre creştere şi educare către inculpata I. E. M., până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ a minorului I. A..
Totodată, partea vătămată I. M. a fost obligat să plătească, cu titlu de pensie de întreţinere pentru minor, suma de 115 lei lunar, începând cu data introducerii acţiunii, şi până la soluţionarea cererii de acordarea a pensiei de întreţinere în cadrul divorţului.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a încuviinţat ca partea vătămată să aibă legături personale cu minorul I. A. după cum urmează: în prima şi a treia sâmbătă din lună, între orele 09.00 şi 20.00, la domiciliul părţii vătămate, în vacanţa de vară în primele două săptămâni din luna august, în a doua zi de Crăciun şi a doua zi de Paşti.
Împotriva acestei sentinţe civile, inculpata a formulat recurs, care însă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 784 R din 13 iulie 2010 a Tribunalului Botoşani.
Ulterior pronunţării hotărârilor mai sus menţionate, în cursul anului 2010, inculpata I. E. M. nu a permis părţii vătămate să aibă legăturii personale cu fiul său, I. A., conform hotărârii judecătoreşti, deşi acesta s-a deplasat la locuinţa inculpatei, conform programului stabilit.
Faţă de această situaţie, în zilele de 05 august 2010, 23 august 2010 şi 07 septembrie 2010, partea vătămată a sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârşirea de către inculpată a infracţiunii de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută şi pedepsită de art. 307 alin. 2 C. pen.
Aceste fapte au făcut obiectul dosarului penal nr. 3259/P/2010, pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani. Din actele de urmărire penală întocmite în acest dosar, s-a stabilit că, în repetate rânduri şi în ciuda diligenţelor depuse, persoana vătămată a fost împiedicată de către mama copilului, I. E. M., de a avea legături personale cu fiul său, conform programului stabilit prin hotărârea judecătorească.
În cauza penală arătată, inculpata a motivat împiedicarea tatălui de a avea legături personale cu minorul, cu starea de sănătate a copilului, precum şi cu faptul că acesta refuză să se afle în prezenţa tatălui.
Faţă de susţinerile inculpatei, precum şi faţă de înscrisurile medicale depuse la dosar, s-a constatat că afecţiunile de care a suferit minorul, în perioada reclamată (adenoidită cronică, uşoară scolioză lombară), nu sunt de natură a justifica împiedicarea părintelui de a lua legătura cu acesta.
Nu au fost reţinute nici susţinerile inculpatei privitoare la refuzul minorului de a se afla în prezenţa tatălui, neexistând probe concludente în acest sens. Mai mult decât atât, s-a constatat că nu există dovezi în sensul că mama şi-ar fi arătat disponibilitatea, în vederea facilitării legăturilor personale cu minorul aşa cum s-a stabilit prin hotărârea judecătorească.
În fine, s-a apreciat că fapta inculpatei nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar faţă de aceasta s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea sancţiunii administrative a amenzii, cu rol sancţionator şi de atenţionare asupra persistenţei infracţionale.
În ciuda sancţiunii administrative aplicate, inculpata a ignorat rolul de avertizare al acesteia, continuând cu rea credinţă să-l împiedice pe soţul său să aibă legături personale cu minorul, conform programului stabilit prin hotărâre de instanţa de judecată.
Astfel, s-a constat că, şi după scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea sancţiunii administrative, în ciuda diligenţelor depuse de soţul său, inculpata l-a împiedicat pe acesta, în repetate rânduri (18 decembrie 2010, 15 ianuarie 2011, 05 februarie 2011, 19 februarie 2011), să aibă legături personale cu fiul său, conform programului stabilit prin hotărârea judecătorească.
Fiind audiată la urmărirea penală, inculpata I. E. M. a declarat că nu se face vinovată de comiterea infracţiunii care este reţinută în sarcina sa, întrucât ea personal este de acord ca minorul I. A. să aibă legături personale cu tatăl său, însă minorul este cel care refuză acest lucru, motivat de comportamentul tatălui la adresa sa precum şi la adresa mamei, iar toate aceste încercări ale tatălui de a lua copilul la locuinţa sa nu fac decât să-l streseze pe minor şi să-i creeze suferinţe psihice.
Prima instanţă a reţinut că eventuala atitudine de refuz manifestată de minor nu este expresia atitudinii sale neconstrânse, ci mai curând rezultatul unei atitudini induse de mama sa şi de persoanele care au în grijă minorul.
Chiar şi în aceste împrejurări, având în vedere susţinerile inculpatei, a fost dispusă efectuarea de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Botoşani a unei evaluări psihologice a minorului, pentru a se determina dacă acesta prezintă disponibilitate de a avea relaţii personale cu tatăl său. Concluziile raportului de evaluare din data de 04 februarie 2011 au contrazis susţinerile inculpatei cu privire la refuzul manifestat de minor.
Prima instanţă a reţinut că, în drept, fapta inculpatei I. E. M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de „nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului”, prevăzută şi pedepsită de art. 307 alin. 2 Cod penal.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs inculpata I. E. M. şi partea vătămată I. M. .
Inculpata invocă cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. 1 pct. 12, 14 şi 172 Cod procedură penală şi solicită ca, în urma admiterii recursului, instanţa de control să dispună în principal achitarea, fie în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedură penală, fie în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. b1 Cod procedură penală, iar în subsidiar aplicarea unei pedepse cu amenda a cărei executare să fie suspendată condiţionat.
Motivele de recurs sunt pe larg dezvoltate în memoriul depus la dosar (f. 13-18) şi cu prilejul dezbaterilor. În esenţă, inculpata invocă neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru săvârşirea căreia a fost condamnată de prima instanţă, atât sub aspectul laturii obiective şi subiective, cât şi sub cel al pericolului social concret, respectiv necesitatea reţinerii circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. 1 lit. a şi c Cod penal.
Cu prilejul dezbaterilor, partea vătămată a arătat că îşi retrage recursul.
Examinând hotărârea atacată, atât din perspectiva criticilor aduse de inculpată, cât şi din oficiu în baza art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, tribunalul va reţine următoarele:
Potrivit art. 307 alin. 2 Cod penal, constituie infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească , spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de organul competent.
În speţă, minorul I. A. a fost încredinţat provizoriu, spre creştere şi educare, mamei sale I. E. M., prin ordonanţa Judecătoriei Botoşani nr. 4490 din 22 iunie 2010. S-a încuviinţat totodată ca numitul I. M. , tatăl minorului, să aibă legături personale cu acesta, în prima şi a treia sâmbătă din lună, între orele 900 şi 2000, la domiciliul tatălui, în vacanţa de vară în primele două săptămâni din luna august, în a doua zi de Crăciun şi în a doua zi de Paşti.
Deşi a luat cunoştinţă de aceste dispoziţii, în cursul anului 2010 inculpata I. E. M. nu a permis părţii vătămate I. M. să aibă legături personale cu minorul. Drept urmare, la sesizarea părţii vătămate, inculpata a fost cercetată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 307 alin. 2 Cod penal în dosarul nr. 3259/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani, dosar în care, prin ordonanţa din 14 ianuarie 2011, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
Ulterior începerii cercetărilor în dosarul amintit, inculpata a continuat să împiedice partea vătămată să aibă legături personale cu minorul. Din acest punct de vedere, contrar susţinerilor apărătorului inculpatei, se observă că atât organul de urmărire penală, cât şi prima instanţă, au efectuat o clară delimitare a actelor materiale ce formează obiectul celor două dosare. Astfel, în dosarul ce s-a finalizat cu soluţie de scoatere de sub urmărire penală, partea vătămată a reclamat acte de împiedicare comise la datele de 5 august 2010, 23 august 2010 şi 7 septembrie 2010, în timp ce în prezenta cauză sesizarea a vizat acte materiale comise la datele de 18 decembrie 2010, 15 ianuarie 2011, 5 februarie 2011 şi 19 februarie 2011.
Aceste ultime acte materiale sunt pe deplin dovedite atât prin declaraţiile părţilor (ambele confirmând că nu s-au stabilit legăturile cu minorul în modalitatea stabilită prin hotărâre), cât şi prin concluziile referatului de evaluare întocmit de specialişti din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Botoşani şi cele consemnate în rapoartele de intervenţie întocmite de lucrătorii de poliţie. Referatul de evaluare atestă că minorul nu prezintă tulburări de comportament şi prezintă posibilităţi de reluare treptată a legăturii cu tatăl. Aceste posibilităţi sunt de astfel clar dovedite prin planşele foto depuse la dosar (filele 100-103), care surprind un copil cu preocupări specifice vârstei, aflat în elementul său. Din raportul de intervenţie întocmit la data de 17 februarie 2011 reiese că inculpata a acceptat ca minorul să se întâlnească cu tatăl său doar după discuţiile purtate de lucrătorul de poliţie (anterior invocând că minorul nu vrea să meargă şi s-ar afla sub tratament), dar şi că minorului i s-a cerut de către numita S. V.să plângă şi să strige că nu vrea să meargă. Mai mult, după ce inculpata s-a deplasat împreună cu minorul la autoturismul inculpatului, aceeaşi S. V.a strigat „criminalilor, nu-mi luaţi copilul”, moment în care inculpata a dus minorul înapoi în apartament. Opoziţia la realizarea legăturilor părţii vătămate cu minorul este evidenţiată şi de cele constatate de lucrătorii de poliţie la data de 5 februarie 2011, dată la care numiţii S. A.şi S. V.au refuzat să-i dea acesteia copilul.
Susţinerile inculpatei privind imposibilitatea obiectivă de stabilire a legăturilor dintre minor şi tatăl său din pricina stării de boală a minorului nu sunt dovedite, în condiţiile în care actele medicale depuse nu conţin indicaţii terapeutice ce nu puteau fi urmate şi la domiciliul tatălui.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut săvârşirea de către inculpată a infracţiunii prev. de art. 307 alin. 2 Cod penal, după cum în mod legal şi temeinic i s-a aplicat acesteia o pedeapsă cu închisoare. Această soluţie constituie şi o expresie a fermităţii cu care statul este chemat să intervină în asemenea cazuri pentru a preveni producerea unor consecinţe ireversibile asupra relaţiilor dintre părinţii şi copii lor, componentă esenţială a dreptului la viaţă de familie.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de inculpată urmează a fi respins în baza art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, menţinându-se hotărârea atacată.
În baza art. 3854 alin. 2 rap. la art. 369 Cod procedură penală se va lua act de retragerea recursului declarat de partea vătămată.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 2 Cod procedură penală,
2
