Subiect activ al infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti poate fi orice persoană, fără a prezenta relevanţă dacă făptuitorul a fost sau nu parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea la a cărei executare se împotriveşte. În acest sens, este suficient să existe o hotărâre judecătorească şi făptuitorul să ştie că este pusă în executare.
Secţia penală – Decizia penală nr. 886/ 30 noiembrie 2010
Prin sentinţa penală nr. 109/2010 pronunţată de Judecătoria Câmpeni în dosar nr. 797/203/2010 s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. d Cod procedură penală, achitarea inculpatei S.A.E. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prev. de art. 271 al. 2 Cod penal.
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis în parte acţiunea părţii civile S.C. şi a fost obligată inculpata la 30 lei despăgubiri civile .
În adoptarea acestei soluţii prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine în sarcina inculpatei infracţiunea prev. de art. 271 al. 2 Cod penal, fiind incident art. 10 lit. d Cod procedură penală deoarece sentinţa civilă nerespectată nu-i este opozabilă.
Astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1314/1998 a Judecătoriei Câmpeni, partea vătămată a obţinut un drept de trecere cu carul şi cu piciorul pe terenul proprietatea numitului S.A.G. – soţul inculpatei , pe traseul A-Q-U-I cu lungimea de 284 m şi lăţimea de 3,50 m, în perioada 1 octombrie anul în curs – 23 aprilie anul următor, iar în 28 octombrie inculpata a împiedicat pe partea vătămată să treacă cu carul întrucât terenul respectiv era înscris în programul APIA şi trebuia întreţinut pentru a beneficia de fondurile băneşti în program.
Raportat la conţinutul sentinţei civile nr. 1314/1998, prima instanţă a constatat că aceasta îi este opozabilă doar soţului inculpatei, fiind o obligaţie cu caracter personal şi nu una cu caracter real ca în cazul servituţii de trecere reglementată de art. 616 Cod civil care ar fi fost opozabilă tuturor.
În raport de cele reţinute şi de faptul că şi punerea în executare a sentinţei civile susmenţionate s-a realizat numai în raport cu soţul inculpatei, prima instanţă a apreciat că lipseşte latura obiectivă a infracţiunii prev. de art.271 al. 2 Cod penal.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpeni .
În motivele de apel formulate în scris s-a argumentat că elementul material al infracţiunii prev. de art. 271 al. 2 Cod penal constă într-o acţiune de împiedicare efectivă a unei persoane de a folosi un imobil sau o parte dintr-un imobil deţinut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti executorii astfel că în opinia Parchetului oricine poate fi subiect activ al infracţiunii susmenţionate .
În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile Parchetul a criticat sentinţa instanţei de fond, invocând faptul că infracţiunea prev. de art. 271 al. 2 Cod penal este de pericol şi nu de rezultat, nefiind susceptibilă de producerea vreunui prejudiciu şi mai mult, prejudiciul suferit de partea vătămată nu a fost dovedit , astfel că acţiunea civilă trebuia respinsă.
Prin decizia penală nr. 218/A/13.09.2010 pronunţată în dosarul nr. 797/203/2010 Tribunalul Alba – Secţia penală a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpeni, a desfiinţat sentinţa penală atacată doar în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei şi procedând la o nouă judecată în aceste limite a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a apreciat că pe latură penală soluţia instanţei de fond este corectă, întrucât în principiu, orice persoană poate fi subiect activ al infracţiunii prev. de art. 271 al. 2 Cod penal, dar în cauza dedusă judecăţii este o situaţie aparte pentru că este vorba de instituirea unui drept în favoarea cuiva, printr-o hotărâre judecătorească opozabilă unei persoane anume, bine individualizată şi nu opozabilă tuturor; dreptul instituit în favoarea părţii vătămate vizează un imobil care nu-i aparţine acesteia , ci aparţine unei alte persoane care a fost parte în procesul civil , având calitatea de pârât şi care a semnat ca debitor şi procesul verbal nr. 95/17.05.2001 de punerea în executare a sentinţei civile.
Particularitatea speţei este dată de acest fapt precum şi de ceea ce a reţinut şi prima instanţă – anume că obligaţia de a-i permite părţii vătămate accesul a fost instituită doar în sarcina numitului S.A.G., având caracter personal şi nu real astfel încât să se răsfrângă asupra tuturor.
Tribunalul a apreciat, însă, că este fondat apelul Parchetului sub aspectul soluţionării laturii civile, întrucât instanţa de fond a admis în parte pretenţiile şi i-a acordat părţii civile despăgubiri în sumă de 30 lei care n-au fost dovedite, făcând o apreciere liberă şi subiectivă a întinderii prejudiciului .
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi inculpata S.A.E., aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin recursul formulat, Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba a susţinut că soluţiile adoptate de instanţele de fond şi apel sunt nelegale, fiind consecinţa unei aplicări greşite a legii, cu incidenţa cazului de casare prev. de art. 385 ind. 9 al. 1 pct. 17 ind. 1 Cod procedură penală.
Inculpata nu a motivat calea de atac formulată, iar la termenul din 30.11.2010, fixat pentru soluţionarea recursurilor, a declarat că îşi retrage recursul.
Prin decizia penală nr. 886/30.11.2010 Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, a casat atât decizia atacată, cât şi sentinţa penală nr.103/2010 a Judecătoriei Câmpeni şi procedând la rejudecare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. b ind. 1 Cod procedură penală a dispus achitarea inculpatei S.A.E. pentru infracţiunea prev. de art. 271 Cod penal, iar în baza art. 18 ind. 1 al. 3 Cod procedură penală a aplicat inculpatei o amendă administrativă în cuantum de 500 lei.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că primele instanţe au stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, însă au realizat o interpretare eronată a dispoziţiilor legale aplicabile.
Prin sentinţa civilă nr. 1314/1998 a Judecătoriei Câmpeni, irevocabilă prin decizia civilă nr.2123/1999 a Curţii de Apel Alba Iulia, în favoarea părţii civile S.C. a fost instituit dreptul de a trece cu carul tras de animale şi cu piciorul, în perioada de la 1 octombrie la 23 aprilie a anului următor, peste terenul numitului S.A.G., soţul inculpatei S.A.E.
Hotărârea a fost pusă în executare, în acest sens regăsindu-se la dosar procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la data de 17.05.2001, iar până la data de 28.10.2009, când inculpata a împiedicat accesul părţii civile pe teren, hotărârea a fost respectată.
Inculpata avea cunoştinţă de existenţa şi conţinutul hotărârii judecătoreşti în litigiu, astfel că nu poate fi împărtăşită opinia primelor instanţe, în sensul că hotărârea nu îi era opozabilă şi pe cale de consecinţă nu trebuia să o respecte.
Pe lângă faptul că instituirea dreptului părţii civile a fost fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 616 Cod civil, care reglementează servitutea de trecere, Curtea reţine că subiect activ al infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti poate fi orice persoană, fără a prezenta relevanţă dacă făptuitorul a fost sau nu parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea la a cărei executare se împotriveşte. În acest sens, este suficient să existe o hotărâre judecătorească şi făptuitorul să ştie că este pusă în executare, ceea ce s-a şi dovedit în speţă.
Pe cale de consecinţă, cât timp inculpata cunoştea dispoziţiile hotărârii civile şi caracterul executoriu al acesteia, în condiţiile în care s-a opus trecerii părţii vătămate pe terenul aparţinând soţului său, deşi acest drept fusese instituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în sarcina acesteia sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 271 al. 2 Cod penal.
Raportat la criteriile prev. de art. 18 ind. 1 Cod procedură penală, Curtea a reţinut însă că prin conţinutul ei concret, fapta inculpatei a adus o atingere minimă valorilor ocrotite de legea penală, astfel că în concret nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Mai mult, raportat la circumstanţele personale ale inculpatei, care nu posedă antecedente penale şi care a recunoscut, circumstanţiat, comiterea faptei, Curtea a apreciat că este suficientă aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, Curtea a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi a luat act de retragerea recursului inculpatei.
