Citeste şi

  • Nu am gasit decizii asemanatoare!

acordare termen de graţie.


Litigii cu profesioniştii – OG 22/2002 – acordare termen de graţie.

Solicitarea debitoarei  de acordare a unui termen de graţie de o lună, începând cu data admiterii prezentei acţiuni, în vederea prezentării unui grafic de plată eşalonată, nu se încadrează în dispoziţiile art. 6 alin.1 din OG nr. 22/2002. Termenul de graţie se acordă, potrivit legii, în cazul în care, din motive temeinice privind realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. 1, art. 2 sau 4, iar nu în scopul indicat de recurentă.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 221  din 04.02.2013)

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VI-a Comercială la data de 05.05.2011, reclamanta-debitoare AVAS a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta-creditoare SC Sinaia SA, să dispună acordarea unui termen de graţie de 1 (una) lună, începând cu data admiterii prezentei acţiuni, în vederea prezentării unui grafic de plată eşalonată a obligaţiei stabilite prin Sentinţa comercială nr. 4622/20.03.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. 28006/3/2007 şi, totodată, suspendarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentinţa comercială anterior menţionată.
II. Prin Sentinţa civilă nr. 16572/06.11.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 32729/3/2011, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat pentru cererea având ca obiect suspendarea executării silite şi au fost respinse cererile având ca obiect suspendarea executării silite şi acordarea termenului de graţie, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa nr. 4622/20.03.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. 28006/3/2007, rămasă irevocabilă, AVAS a fost obligată la plata sumei de 1.460.017 Euro (în lei la cursul BNR din ziua plăţii) către SC S SA, cu titlu de despăgubiri. Executarea silită împotriva reclamantei, în baza titlului executoriu  reprezentat de sentinţa menţionată, a fost încuviinţată prin încheierea din data de 20.05.2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, respectiv prin încheierea din 15.06.2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, iar prin Sentinţa civila nr. 8099/14.11.2011  pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. 20627/4/2011, a fost respinsa contestaţia  la executare  formulată de AVAS. 
Potrivit dispoziţiilor art. 1 si 2 din OG nr. 22/2002, creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă, iar în ipoteza în care executarea creanţei nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligata ca, în termen de şase luni de la data la care a primit somaţia de plată comunicata de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată.
Astfel, dacă nu se demonstrează că nu exista fonduri, debitoarea este obligată să efectueze plata, fără a mai beneficia de termenul de graţie de 6 luni.
Potrivit art. 4 din OG nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
În cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată stabilită prin hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă, în condiţiile prevăzute la art. 1 alin.1, art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanţei judecătoreşti acordarea, în condiţiile legii, a unui termen de gratie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei respective (art. 6 din ordonanţă).
S-a constatat că premiza pentru aplicarea facilitaţilor instituite de OG nr. 22/2002 în favoarea instituţiilor publice o constituie existenţa unei obligaţii de plată stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi lipsa fondurilor băneşti în bugetul acestora pentru executarea obligaţiilor, precum şi existenţa unor demersuri în sensul îndeplinirii obligaţiilor de plată.
Or, în cauză, AVAS nu a demonstrat îndeplinirea obligaţiilor statuate la art. 1 si 4  din OG nr. 22/2002, respectiv  nu a depus documente din care să rezulte includerea creanţei SC Sinaia SA în bugetul de venituri şi cheltuieli al AVAS. Reclamanta nu a dovedit nici îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege, respectiv lipsa disponibilităţilor băneşti, luarea masurilor necesare  pentru a asigura existenţa în bugetul propriu a sumelor necesare îndeplinirii obligaţiei stabilite prin titlu executoriu, sau că intenţionează să întreprindă astfel de acţiuni ori are un plan ce îi va permite plata creanţei.
În aceste condiţii, cererea de suspendare a executării sentinţei menţionate a fost apreciată ca neîntemeiată, nefăcându-se dovada că reclamanta a fost în imposibilitate de a plăti creanţa pârâtei şi nici nu se poate reţine iminenţa producerii unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei prin recurgerea la executarea creanţei pârâtei, şi faţă de împrejurarea că în adresele depuse de reclamantă la dosar se menţionează că virarea sumelor aferente dosarelor de executare se va face pe măsura creării de disponibil în cont şi nu dintr-o dată.
În privinţa cererii de acordare a unui termen de graţie, instanţa de fond a mai constatat că, în cauză, reclamanta nici măcar nu prezintă un grafic de eşalonare, posibil a fi urmat în viitor de aceasta privind plata creanţei pârâtei, ci solicită un termen de graţie pentru a prezenta un grafic de eşalonare a plăţii, ceea ce plasează sub semnul unei puternice incertitudini momentul la care debitoarea ar putea să efectueze, în viitor, plata creanţei.
Instanţa a mai avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor OG nr. 22/2002, act normativ invocat de reclamantă, coroborate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului in aplicarea prevederilor art. 6 din CEDO, acordarea unui termen de graţie sau eşalonarea plăţii creanţei stabilite prin titlu executoriu sunt măsuri excepţionale, ce trebuie dispuse cu precauţie, strict în ipotezele reglementate de lege şi pe o perioada rezonabilă, astfel încât dreptul de acces la justiţie să nu devină iluzoriu.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „executarea unei hotărâri sau decizii judecătoreşti face parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenţie (cauza Hornsby împotriva Greciei), iar „neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la o instanţă, consacrat la art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în favoarea ei poate da naştere unei anumite creanţe care poate fi considerată ”bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1” (cauza Bourdov împotriva Rusiei). De asemenea, Curtea a subliniat că „o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deşi este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de aşa natură încât să afecteze însăşi substanţei dreptului protejat de art. 6 din Convenţie” (cauzele Hornsby contra Greciei, Jasiuniene împotriva Lituaniei).
Or, în condiţiile în care titlul executoriu în discuţie este încă din anul 2009, iar reclamanta nu a dovedit nici măcar includerea creanţei SC S SA în bugetul de venituri şi cheltuieli, coroborate cu lipsa identificării unor resurse financiare din care ar urma să fie plătită creanţa, a acorda un termen de graţie până la care reclamanta să prezinte un plan de plată a creanţei (deci propria ei propunere, fără a se cunoaşte tranşele propuse sau termenele la care ar urma să facă plata) ar reprezenta o ingerinţă excesivă şi disproporţionată, datorită lipsei oricărei previzibilităţi cu privire la momentul în care creditorul îşi va putea vedea executată creanţa şi respectat dreptul de proprietate.
III. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta-debitoare AVAS, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, debitoarea a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2-6 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 4/2011 (caz prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr.civ.).
Consideră recurenta că nu avea obligaţia prezentării graficului de plată până la momentul judecării prezentei cereri, ci în termenul de 1 lună după data admiterii acţiunii.
Recurenta mai susţine că instanţa de fond nu a reţinut argumentele AVAS referitoare la blocarea conturilor de către diverşi creditori, faptul că, în unele perioade de timp, activitatea instituţiei a fost îngreunată, că existau instituite popriri într-un număr de 1125 dosare de executare silită asupra conturilor debitoarei, de unde rezultă că activitatea instituţiei nu mai poate fi realizată şi că aceasta nu mai putea achita de bunăvoie sumele de bani din titlurile respective.
Recurenta consideră criticabilă sentinţa şi cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 6 din CEDO. Se arată că Statul român nu a stat în pasivitate, refuzând plata, aceasta nu s-a făcut din motive obiective. Modificarea legislativă adusă prin OUG nr. 4/2011 nu contravine dispoziţiilor art. 6 din CEDO, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reglementarea posibilităţii amânării sau eşalonării obligaţiei de plată fiind un mecanism de natură să asigure executarea în termene rezonabile a hotărârilor judecătoreşti, cu respectarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului de proprietate al creditorului.
IV. La data de 30.01.2013, intimata pârâtă-creditoare SC S SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 12-21).
V. Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea apreciază nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză (art. 1-6 din OG nr. 22/2002).
Potrivit art. 6 alin.1 şi 2 din OG nr. 22/2002, introdus prin OUG nr. 4/2011, în cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. 1, art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanţei judecătoreşti care soluţionează cauza acordarea, în condiţiile legii, a unui termen de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei respective. În cazurile în care obligaţia de plată este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, instituţia debitoare poate solicita instanţei care a dat această hotărâre luarea măsurilor prevăzute la alin. 1, care se aplică în mod corespunzător.
Din textul legal citat mai sus rezultă că obiectul cererii instituţiei debitoare poate fi doar acordarea unui termen de graţie sau/şi stabilirea, de către instanţă, a unor termene de plată eşalonată a obligaţiei respective. Prin urmare, în mod eronat consideră recurenta că nu avea obligaţia prezentării graficului de plată până la momentul judecării prezentei cereri, întrucât numai instanţa poate stabili termenele de plată eşalonată, această măsură nefiind la dispoziţia debitorului. Or, pentru a stabili termene de plată eşalonată, instanţa este în drept să cenzureze propunerea debitorului, acesta având astfel implicit obligaţia de a supune analizei instanţei un grafic de plată eşalonată. În plus, creditoarea nu a fost de acord cu modalitatea de eşalonare propusă de debitoare.
Curtea constată astfel, că solicitarea debitoarei AVAS de acordare a unui termen de graţie de o lună, începând cu data admiterii prezentei acţiuni, în vederea prezentării unui grafic de plată eşalonată, nu se încadrează în dispoziţiile art. 6 alin.1 din OG nr. 22/2002. Termenul de graţie se acordă, potrivit legii, în cazul în care, din motive temeinice privind realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. 1, art. 2 sau 4, iar nu în scopul indicat de recurentă.
În cauză, recurenta nu a demonstrat existenţa unor motive temeinice ce ţin de realizarea atribuţiilor AVAS prevăzute de lege, întrucât nu a dovedit că este iminent riscul blocării activităţii instituţiei debitoare şi nerealizării adecvate şi eficiente a atribuţiilor acesteia. Potrivit art. 1 alin.2 din OG nr. 22/2002, creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor legale, pentru care au fost înfiinţate. Este astfel exclusă posibilitatea legală ca executarea silită prin poprirea conturilor AVAS de către diferiţi creditori să poată afecta realizarea atribuţiilor instituţiei, întrucât în cazul încălcării în procedura de executare a acestei interdicţii, debitoarea are la îndemână contestaţia la executare.
Acordarea termenului de graţie de o lună nu este justificată în speţă şi faţă de lipsa urgenţei, având în vedere perioada trecută de la formularea cererii şi până la judecarea recursului. În fapt, termenul de o lună de temporizare a executării a fost oricum depăşit prin trecerea unei perioade de 1 an şi 9 luni de la încuviinţarea executării silite, fără ca debitoarea să îşi execute obligaţiile stabilite prin titlul executoriu.
În ceea ce priveşte trimiterea făcută de instanţa de fond la jurisprudenţa CEDO referitoare la art. 6 şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aceasta nu s-a făcut în sensul înţeles de recurentă, ci pentru a sublinia netemeinicia cererii debitoarei, în raport de circumstanţele pricinii, faţă de lipsa previzibilităţii cu privire la momentul la care creditoarea îşi va putea vedea realizată creanţa. Instanţa nu a examinat conformitatea normelor interne introduse prin OUG nr. 4/2011 cu CEDO, ci doar a apreciat la cazul concret că, în lipsa îndeplinirii condiţiilor din legea internă, admiterea cererii debitoarei ar reprezenta o ingerinţă excesivă şi disproporţionată. Ca urmare, toate susţinerile din cererea de recurs referitoare la constituţionalitatea şi convenţionalitatea OG nr. 22/2002, modificată, sunt apreciate de Curte ca nerelevante.
În temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat