Legea nr. 85/2006: art. 138 alin. (1) lit. d)
Fapta de neţinere a contabilităţii în conformitate cu legea, săvârşită de administratorul social al debitoarei, având ca efect contributiv cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei atrage răspunderea patrimonială a administratorului, în sensul de a suporta o parte a pasivului debitoarei, potrivit art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006. Totuşi, prima instanţă, obligând pârâtul administrator la întregul pasiv al debitoarei nu a ţinut seama de întinderea contribuţiei pârâtului la cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei, în raport cu perioada în care a exercitat funcţia de administrator şi cu gradul de omisiune în privinţa ţinerii evidenţei contabile a debitoarei, având drept consecinţă ajungerea acesteia în stare de insolvenţă.
Curtea constată că raportat la durata exercitării mandatului de administrator, şi anume ½ din intervalul de timp supus analizei, şi la conţinutul exact al documentelor contabile neevidenţiate în acest interval de timp, administratorului pârât îi este imputabilă doar o cotă parte a pasivului înregistrat de debitoare.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 263 din 15 aprilie 2014, dr. M.B.
Prin sentinţa civilă nr. 209/30.01.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 8228/30/2011/a1 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 8228/30/2011/a1 s-a admis cererea privind antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului social al debitoarei SC J.S.E.F.G.P SRL Lugoj, formulată de reclamanta D.G.F.P. Timiş în contradictoriu cu pârâtul B.I.A., fiind obligat pârâtul B.I.A. să suporte din averea personală plata pasivului debitoarei în suma de 542.065 lei.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că în conformitate cu art. 138 alin. (1) din Legea insolvenţei, la cererea comitetului creditorilor, administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre faptele enumerate la literele a) – g).
Creditorul DGFP Timiș şi-a întemeiat cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a paratului pe lit. a) şi d) din art. 138 al Legii nr. 85/2006, motivat de faptul ca pârâtul nu a ţinut evidenta contabilă a debitoarei, nu a înregistrat contractele de muncă şi nu a înregistrat marfa în contabilitate.
Astfel, din actele depuse la dosar, a rezultat că debitoarea a fost sancţionată contravenţional în repetate rânduri pentru neţinerea contabilităţii, neîntocmirea documentelor justificative pentru marfă, neînregistrarea contractelor de muncă.
Din procesul verbal de contravenţie a rezultat ca administratorul social al debitoarei nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, fapt prin care a cauzat starea de insolventa a debitoarei.
Aceste nereguli constatate de către organele fiscale în repetate rânduri, coroborate cu faptul ca nici după deschiderea procedurii administratorul social nu a depus actele solicitate de către administratorul judiciar, nu a predat bunurile, stocurile de marfa ale debitoarei, nu a colaborat în nici un fel cu administratorul judiciar, denotă o conduită nelegală a pârâtului, conduită ce se impune a fi sancţionată conform legii.
Deşi a fost notificat în repetate rânduri şi de către administratorul judiciar, pârâtul nu a dat curs acestor notificări, răspunzând doar în cursul cercetării judecătoreşti în prezentul dosar, atunci când s-a pus în discuţie atragerea răspunderii patrimoniale pentru pagubele aduse.
Apărările pârâtului în sensul că, nu posedă actele contabile ale societăţii întrucât nu i-au fost predate de către fostul administrator precum şi faptul că în raportul cu cauzele insolvenţei nu au fost identificate cauze culpabile ale insolvenţei nu îl exonerează de răspunderea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Faptul că fostul administrator la o dată ce nu este precizată nu ar fi predat actele debitoarei nu îl apără de răspundere, întrucât în acest caz rezultă că debitoarea a funcţionat o perioada fără evidenţă contabilă.
În raportul cu cauzele insolvenţei nu au fost identificate cauze culpabile tocmai datorită acestei lipse a actelor contabile, nu pentru că ele nu există.
Aşa fiind, judecătorul sindic a constatat că, prin fapta de neţinere a contabilităţii în conformitate cu legea, pârâtul se face vinovat de intrarea în insolvenţă de debitoarei şi, în consecinţă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a admis cererea şi a obligat pârâtul la repararea prejudiciului reprezentând întreg pasivul debitoarei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul B.I.A. solicitând admiterea recursului în temeiul art. 488 pct. 8 C. pr. civ., casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii formulate de DGFP Timiş, arătând în motivare că reclamantul DGFP Timiş potrivit art. 138 alin. (1) din Legea insolvenţei nu are calitate procesuală activă pentru promovarea acţiunii în răspundere civilă, aceasta calitate fiind expres statuata de lege doar în sarcina administratorul sau lichidatorului judiciar.
Art. 138 alin. (1) din Legea insolvenţei recunoaşte calitate procesuală activă doar administratorului sau lichidatorului judiciar. Doar în subsidiar legea permite comitetului creditorilor care a obţinut în prealabil autorizarea judecătorului sindic să promoveze o astfel de acţiune în situaţia în care administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar a omis să indice în raportul său persoanele culpabile de, starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului.
Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul nu se află în nici una dintre situaţiile limitativ prevăzute de lege care să-I confere calitatea procesuală activă.
Prin dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 se instituie o răspundere civilă delictuală faţă de creditori a persoanelor care au determinat incapacitatea debitorului ajuns în insolvenţă de a-şi plăti datoriile sale certe şi exigibile. Prin urmare, între prejudiciul creat creditorilor, constând în imposibilitatea de a-şi satisface integral creanţele, şi faptele ilicite enumerate limitative de lege, săvârşite de organele de conducere/supraveghere ale debitorului (având calitatea de pârâţi), există o legătură de cauzalitate mediată (indirectă), în sensul că pârâţii i-au prejudiciat pe creditori în mod indirect, şi anume: i) prin săvârşirea faptelor ilicite precizate de lege, au cauzat starea de insolvenţă a debitorului; şi ii) prin ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, stare caracterizată prin lipsa ori insuficienţa lichidităţilor, au cauzat şi incapacitatea acestuia de a-şi plăti creditorii.
In cuprinsul raportului întocmit de lichidator privind cauzele ce au determinat apariţia stării de insolvenţă se poate observa că, lichidatorul judiciar nu a menţionat în raport că lipsa actelor contabile se poate asimila cu neţinerea contabilităţii conform legii, contabilitate fictivă sau cu dispariţia documentelor contabile, mai mult arată că nepredarea documentelor este o cauză ulterioara datei de intrare a societăţii în insolvenţă astfel nu poate fi o cauză a declanşării procedurii de insolvenţă neimpunându-se formularea unei acţiuni de atragere a răspunderii fostului administrator al debitoarei.
Potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, „În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabila apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolvenţă, sa fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:”.
De asemenea, conform art. 138 alin. (3) din aceeaşi lege „(3) Daca administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzuta la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, in aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.”
Chiar dacă s-ar aprecia că reclamantul avea calitatea procesuală de a formula acţiunea având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale totuşi, faţă de probele administrate în cauză nu se poate reţine în sarcina pârâtului existenţa unei fapte ilicite dintre cele prevăzute de art. 138 din lege aptă să atragă răspunderea civilă a acestuia.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocate de către pârâtul recurent, Curtea constată că excepţia este nefondată întrucât creditoarea reclamantă a fost mandatată potrivit art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 de adunarea creditorilor debitoarei, ţinută în data de 25.03.2013.
Examinând recursul declarat de către pârâtul B.I.A., prin prisma motivelor invocate, în fapt şi în drept, precum şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele motive.
Astfel, instanţa de recurs constată că prima instanţă a pronunţat în parte o hotărârea cu aplicarea greşită a legii, şi anume a prevederilor art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, în sensul că nu a ţinut seama de întinderea contribuţiei pârâtului la cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei, în raport cu perioada în care a exercitat funcţia de administrator şi de gradul de omisiune în privinţa ţinerii evidenţei contabile a debitoarei, având drept consecinţă ajungerea acesteia în stare de insolvenţă. Datorită acestei erori de aplicare a legii prima instanţă a obligat pârâtul la suportarea întregului pasiv al debitoarei în sumă de 542.065 lei.
Curtea exercitând controlul judiciar constată că fapta de omisiune a ţinerii evidenţei contabile, corespunzătoare ipotezei reglementate de art. 138 lit. d) din legea insolvenţei se întinde pe perioada anilor 2010 – 2012.
În acest sens sunt relevante actele de constatare a contravenţiilor încheiate de Garda Financiară Timiş în ianuarie 2010, iunie 2010 şi septembrie 2010, respectiv de I.T.M. Timiş în septembrie 2010, de A.N.S.V. – D.S.V. P.S.A. Timiş în ianuarie 2010, de Direcţia de Administrare Fiscală A.P.R. Lugoj din iunie 2012, extrasul de pe portalul A.N.A.F. privind istoricul depunerii bilanţului anual de către debitoare.
În perioada anului 2010 funcţia de asociat şi administrator al debitoarei a fost deţinută de R.I.F., care semnează de altfel procesele verbale de constatare a contravenţiilor, respectiv de P.L.C. în calitate de administrator.
Pârâtul a preluat calitatea de administrator în cursul anului 2011, iar prin procesul verbal de constatare a contravenţiilor din 10 iunie 2012 încheiat de A.P.R. Lugoj s-a constata că acesta nu a depus potrivit legii fişele fiscale pe anul 2011 până la data de 29.02.2012. De asemenea, nu a fost depus bilanţul anual pe anul 2011. De altfel şi după deschiderea procedurii insolvenţei în anul 2012 acelaşi pârât în calitate de administrator social nu a fost în măsură să furnizeze administratorului judiciar evidenţa contabilă a debitoarei.
Rezultă că în perioada anilor 2010 – 2011 administratorii debitoarei nu s-au preocupat să ţină evidenţa contabilă potrivit legii recurgând la omisiunea efectuării oricăror înregistrări. În aceste condiţii, aceiaşi administratori nu au cunoscut într-o evidenţă reală veniturile şi pierderile societăţii debitoare, ceea ce a condus la neexecutarea obligaţiilor de plată către creditori şi în cele din urmă la intrarea în insolvenţă.
Această consecinţă nu este însă imputabilă în totalitate pârâtului recurent, deoarece, acesta nu a deţinut nici o calitate de asociat sau administrator al debitoarei în perioada anului 2010, când deja se localizează omisiunea ţinerii evidenţei contabile.
Acest pârât dobândeşte calitatea de administrator în anul 2011, însă continuă aceiaşi practică a administratorilor precedenţi, în sensul că nu efectuează nici o evidenţă contabilă, cel puţin de la data preluării funcţiei şi până la deschiderea procedurii insolvenţei.
Prin urmare pârâtului recurent îi este imputabil doar o cotă parte a pasivului înregistrat de debitoare, conform durate de exercitare a funcţiei de organ de conducere/administrare şi anume perioada anului 2011, urmând ca pentru anul 2010 să se constate că acest pârât nu a avut nici o contribuţie la cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei.
Întregul pasiv al debitoarei este de 542.065 lei, pasiv care divizat pe durate întregi de exerciţiu financiar anual, având ca interval de referinţă anii 2010 – 2011, revine pârâtului recurent în cotă de ½, aferent intervalului anului 2011, rezultând suma de271.000 lei. Acesta este pasivul care urmează a fi instituit în sarcina pârâtului recurent, raportat la conţinutul şi durata faptei sale care în calitate de administrator al debitoarei a omis să ţină evidenţa contabilă a veniturilor, cheltuielilor şi pierderilor societăţii debitoare, ceea ce alături de aceiaşi faptă comisă de administratorii anteriori a avut caracter contributiv la cauzarea stării de insolvenţă a debitoarei.
Astfel fiind a fost admis recursul pârâtului, a fost modificată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta D.G.R.F.P. Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi a fost obligat pârâtul să suporte o parte din pasivul debitoarei SC J.S.S.E.F.G.P. SRL, în sumă de 271000 lei şi a fost respinsă în rest acţiunea.
