• Cod pr. civ.: – art. 451-453;
– art. 496.
Potrivit art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.
Curtea a avut în vedere complexitatea scăzută a litigiului, fiind vorba despre o cerere de restituire a taxei pentru emisii poluante, cauză extrem de mediatizată, atât în privinţa paşilor procedurali ce trebuie urmaţi de contribuabil, cât și în privința șanselor de reușită a cererilor, constatând şi că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță se apropie de valoarea obiectului litigiului, fiind astfel găsită nerezonabilă.
Deliberând asupra recursului de faţă, constată că prin Sentinţa nr. 2471 din 29.5.2013 pronunţată de Tribunalul Harghita s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de partea reclamantă G. J., pârâta D. G. F. P. Harghita fiind obligată să restituie părţii reclamante suma de 2235 lei şi dobânda la această sumă, prevăzută de art. 124 din O.G. nr. 92/2003, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1043 lei. Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea de chemare în garanţie şi obligată chemata în garanţie Administraţia Fondului pentru Mediu să plătească pârâtei suma la care aceasta din urmă a fost obligată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că partea reclamantă a importat un autovehicul dintr-o ţară membră a Uniunii Europene, unde a şi fost anterior înmatriculat, iar pentru înmatricularea în România a fost obligată să plătească o taxă, în suma arătată în petitul cererii.
Tribunalul a observat că prin Hotărârea din 7 aprilie 2011, pronunţată în cauza C-402/09, Tatu/Statul român prin Ministerul Finanţelor şi Economiei şi alţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, în esenţă, că reglementarea instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, care prevede plata taxei pe poluare, are ca efect descurajarea importului şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, din moment ce autovehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a autovehiculelor de ocazie şi înmatriculate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008 nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. În concluzie, Tribunalul a constatat că taxa pe care a plătit-o reclamanta încalcă art. 110 TFUE, acţiunea principală fiind întemeiată.
S-a reţinut că intrarea în vigoare a Legii nr. 9/2012 nu schimbă cu nimic lucrurile, pentru că prin adoptarea OUG nr. 1/2012, noua reglementare nu mai conţine modificări de substanţă în raport de reglementarea anterioară.
Având în vedere că taxa plătită de reclamantă a fost virată în contul chematei în garanţie, s-a apreciat că aceasta din urmă trebuie să pună la dispoziţia pârâtei suma care trebuie restituită reclamantei cu acest titlu.
Fiind căzută în pretenţii, pârâta a fost obligată să îi plătească reclamantei, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată suportate.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs pârâta D. G. F. P. Harghita, solicitând casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În susţinerea recursului s-au invocat prevederile art. 12 din OUG nr. 9/2013 potrivit cărora în cazul în care taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, achitată, este mai mare decât timbrul de mediu, calculat în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat, se pot restitui sumele reprezentând diferenţa de sumă plătită, pe baza procedurii stabilite de normele metodologice de aplicare a legii.
S-a mai învederat că sumele prevăzute se restituie la cererea contribuabilului, adresată organului fiscal competent, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003, sumele neputând fi restituie integral, ci doar o eventuală diferenţă.
Recurenta a solicitat, faţă de incidenţa prevederilor OUG nr. 9/2013, trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru ca aceasta să procedeze la aplicarea corectă a legii, iar în cazul în care instanţa de recurs apreciază că este competentă să judece cauza pe fond, să se constate că nu se poate dispune decât restituirea unei eventuale diferenţe, restituire ce poate fi dispusă numai de organul fiscal, astfel că cererea de chemare în judecată trebuie considerată ca inadmisibilă.
Recurenta a mai criticat cuantumul onorariului de avocat acordat integral de prima instanță, arătând că acesta nu se justifică față de efortul intelectual și logistic depus, impunându-se a fi redus și față practica Curții Europene a Drepturilor Omului care acordă cheltuieli de judecată doar în limita unui cuantum rezonabil.
Intimatul-pârât G. J. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, subliniind că cuantumul onorariului se justifică față activitățile și demersurile pe care le-a întreprins avocatul ales pentru a obține câștig de cauză, fiind de luat în seamă și faptul că aproape jumătate din onorariul achitat se întoarce la Stat sub formă de impozite și contribuții sociale.
Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor de recurs formulate şi a motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea l-a găsit întemeiat recursul pentru considerentele care urmează.
Curtea a reţinut mai întâi că prin recursul declarat nu s-au formulat critici cu privire la soluţia pronunţată în privinţa cererii de chemare în garanţie ori a petitului vizând acordarea dobânzilor, astfel că instanţa a fost învestită cu realizarea controlului asupra dezlegării date fondului cererii principale. În acelaşi timp, Curtea a mai observat că recurenta nu a invocat niciun argument faţă de raţionamentul care a fundamentat soluţia primei instanţe, aducând în discuţie apariţia OUG nr. 9/2013, care ar determina fie respingerea cererii, fie rejudecarea acesteia cu luarea în considerare a noului act normativ.
Nu poate fi reţinută în cauză aplicabilitatea OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, intrată în vigoare la 15.3.2013, din moment ce taxa a fost achitată, iar acţiunea a fost introdusă înaintea apariţiei normei invocate, momente în funcţie de care prima instanţă a procedat la analiza legalităţii şi conformităţii cu normele Uniunii Europene a taxei pentru emisiile poluante. În acelaşi timp, apariţia noului act normativ, prin care se reglementează o procedură administrativă de restituire parţială, în cazul întrunirii anumitor condiţii, a taxei achitate, nu schimbă analiza pe care instanţele învestite cu acţiunea părţii reclamante trebuie să o realizeze, în condiţiile în care s-a solicitat constatarea caracterului discriminatoriu şi contrar art. 110 TFUE al normelor interne în vigoare la data achitării taxei pentru emisiile poluante, moment în care s-a născut, în opinia părţii reclamante, dreptul la restituirea creanţei sale.
Prima instanţă a observat în mod judicios că şi prin Legea nr. 9/2012 legiuitorul a impus un tratament fiscal diferit aplicabil vehiculelor de ocazie importate din alte ţări membre ale Uniunii Europene, cu ocazia punerii lor în circulaţie, faţă de cel aplicabil vehiculelor de ocazie aflate deja pe piaţa internă, pentru care nu era percepută taxa pentru emisiile poluante. Cum prin OUG nr. 1/2012 au fost suspendate, până la 1 ianuarie 2013, prevederile art. 2 lit. i, ale art. 4 alin. 2 şi a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate cuprinse în art. 5 alin. 1 din Legea nr. 9/2012 şi pentru autovehiculele de ocazie de pe piaţa internă, cu ocazia primului transfer al dreptului de proprietate realizat după intrarea în vigoare a legii, dispoziţiile Legii nr. 9/2012, în perioada în care partea reclamantă a achitat taxa a cărei restituire o solicită, nu au avut un conţinut distinct faţă de modul de reglementare a taxei percepute în temeiul OUG nr. 50/2008, fiind, prin urmare, incidente şi concluziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele Tatu şi Nisipeanu.
Potrivit acestei jurisprudenţe, „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie în statul membru menţionat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”.
În ambele cauze în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunţe cu privire la interpretarea art. 110 TFUE, s-a observat că OUG nr. 50/2008, în versiunea iniţială, dar şi cu toate modificările succesive aduse prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 si OUG nr. 117/2009 (cauza Nisipeanu, punctul 27) – neexistând diferenţă relevantă nici în reglementarea în baza căreia şi partea reclamantă a fost obligată la plata sumelor a căror restituire o solicită în prezentul cadru – „menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Cu alte cuvinte, modul de calcul al taxei pe emisii poluante are ca efect favorizarea vânzării autoturismelor de ocazie deja înmatriculate în ţară şi descurajarea, în acest fel, a importului de vehicule de ocazie similare deja înmatriculate într-un stat membru prin influenţarea alegerii consumatorului, menţinând astfel o discriminare incompatibilă cu art. 110 TFUE.
În consecinţă, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 110 TFUE au caracter necondiţionat şi, prin urmare, efect direct, ţinând cont şi de caracterul obligatoriu al hotărârii preliminare şi aplicarea sa retroactivă (în Cauza Nisipeanu solicitarea Guvernului României, de a limita efectele hotărârii în timp a fost respinsă, punctul 48 din hotărâre) şi, deopotrivă, de art. 1 alin. 5 din Constituţie privind obligativitatea respectării Legii fundamentale şi de art. 148 alin. 2 din Constituţie care consacră principiul aplicării prioritare a dreptului european faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, Tribunalul a înlăturat în mod judicios de la aplicare reglementarea naţională ca reprezentând un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene, dispunând restituirea taxei achitate.
Cu privire la modul de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii în cererea principală, se impunea obligarea acestei la suportarea cheltuielilor de judecată, în condițiile art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește întinderea obligației de plată, Curtea a reţinut ca fiind corectă susținerea recurentei cu privire la incidența art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit căruia „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”. Curtea a avut în vedere în acest sens obiectul cauzei, respectiv complexitatea scăzută a litigiului, fiind vorba de o cerere de restituire a taxei pentru emisii poluante, tip de cauză extrem de mediatizată, atât în privinţa paşilor care trebuia urmaţi de contribuabil, cât și în privința șanselor de reușită a cererilor. În acelaşi timp, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță se apropie de valoarea obiectului litigiului, fiind găsită nerezonabilă de către instanţă.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul dedus judecăţii a fost admis, cu consecința casării în parte a sentinței atacate, în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Drept consecință, în urma rejudecării cererii arătate, în temeiul art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a obligat pârâta să plătească părţii reclamante cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 543,3 lei.
– art. 496.
Potrivit art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.
Curtea a avut în vedere complexitatea scăzută a litigiului, fiind vorba despre o cerere de restituire a taxei pentru emisii poluante, cauză extrem de mediatizată, atât în privinţa paşilor procedurali ce trebuie urmaţi de contribuabil, cât și în privința șanselor de reușită a cererilor, constatând şi că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță se apropie de valoarea obiectului litigiului, fiind astfel găsită nerezonabilă.
Deliberând asupra recursului de faţă, constată că prin Sentinţa nr. 2471 din 29.5.2013 pronunţată de Tribunalul Harghita s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de partea reclamantă G. J., pârâta D. G. F. P. Harghita fiind obligată să restituie părţii reclamante suma de 2235 lei şi dobânda la această sumă, prevăzută de art. 124 din O.G. nr. 92/2003, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1043 lei. Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea de chemare în garanţie şi obligată chemata în garanţie Administraţia Fondului pentru Mediu să plătească pârâtei suma la care aceasta din urmă a fost obligată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că partea reclamantă a importat un autovehicul dintr-o ţară membră a Uniunii Europene, unde a şi fost anterior înmatriculat, iar pentru înmatricularea în România a fost obligată să plătească o taxă, în suma arătată în petitul cererii.
Tribunalul a observat că prin Hotărârea din 7 aprilie 2011, pronunţată în cauza C-402/09, Tatu/Statul român prin Ministerul Finanţelor şi Economiei şi alţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, în esenţă, că reglementarea instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, care prevede plata taxei pe poluare, are ca efect descurajarea importului şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, din moment ce autovehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a autovehiculelor de ocazie şi înmatriculate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008 nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. În concluzie, Tribunalul a constatat că taxa pe care a plătit-o reclamanta încalcă art. 110 TFUE, acţiunea principală fiind întemeiată.
S-a reţinut că intrarea în vigoare a Legii nr. 9/2012 nu schimbă cu nimic lucrurile, pentru că prin adoptarea OUG nr. 1/2012, noua reglementare nu mai conţine modificări de substanţă în raport de reglementarea anterioară.
Având în vedere că taxa plătită de reclamantă a fost virată în contul chematei în garanţie, s-a apreciat că aceasta din urmă trebuie să pună la dispoziţia pârâtei suma care trebuie restituită reclamantei cu acest titlu.
Fiind căzută în pretenţii, pârâta a fost obligată să îi plătească reclamantei, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată suportate.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs pârâta D. G. F. P. Harghita, solicitând casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În susţinerea recursului s-au invocat prevederile art. 12 din OUG nr. 9/2013 potrivit cărora în cazul în care taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, achitată, este mai mare decât timbrul de mediu, calculat în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat, se pot restitui sumele reprezentând diferenţa de sumă plătită, pe baza procedurii stabilite de normele metodologice de aplicare a legii.
S-a mai învederat că sumele prevăzute se restituie la cererea contribuabilului, adresată organului fiscal competent, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003, sumele neputând fi restituie integral, ci doar o eventuală diferenţă.
Recurenta a solicitat, faţă de incidenţa prevederilor OUG nr. 9/2013, trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru ca aceasta să procedeze la aplicarea corectă a legii, iar în cazul în care instanţa de recurs apreciază că este competentă să judece cauza pe fond, să se constate că nu se poate dispune decât restituirea unei eventuale diferenţe, restituire ce poate fi dispusă numai de organul fiscal, astfel că cererea de chemare în judecată trebuie considerată ca inadmisibilă.
Recurenta a mai criticat cuantumul onorariului de avocat acordat integral de prima instanță, arătând că acesta nu se justifică față de efortul intelectual și logistic depus, impunându-se a fi redus și față practica Curții Europene a Drepturilor Omului care acordă cheltuieli de judecată doar în limita unui cuantum rezonabil.
Intimatul-pârât G. J. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, subliniind că cuantumul onorariului se justifică față activitățile și demersurile pe care le-a întreprins avocatul ales pentru a obține câștig de cauză, fiind de luat în seamă și faptul că aproape jumătate din onorariul achitat se întoarce la Stat sub formă de impozite și contribuții sociale.
Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor de recurs formulate şi a motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea l-a găsit întemeiat recursul pentru considerentele care urmează.
Curtea a reţinut mai întâi că prin recursul declarat nu s-au formulat critici cu privire la soluţia pronunţată în privinţa cererii de chemare în garanţie ori a petitului vizând acordarea dobânzilor, astfel că instanţa a fost învestită cu realizarea controlului asupra dezlegării date fondului cererii principale. În acelaşi timp, Curtea a mai observat că recurenta nu a invocat niciun argument faţă de raţionamentul care a fundamentat soluţia primei instanţe, aducând în discuţie apariţia OUG nr. 9/2013, care ar determina fie respingerea cererii, fie rejudecarea acesteia cu luarea în considerare a noului act normativ.
Nu poate fi reţinută în cauză aplicabilitatea OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, intrată în vigoare la 15.3.2013, din moment ce taxa a fost achitată, iar acţiunea a fost introdusă înaintea apariţiei normei invocate, momente în funcţie de care prima instanţă a procedat la analiza legalităţii şi conformităţii cu normele Uniunii Europene a taxei pentru emisiile poluante. În acelaşi timp, apariţia noului act normativ, prin care se reglementează o procedură administrativă de restituire parţială, în cazul întrunirii anumitor condiţii, a taxei achitate, nu schimbă analiza pe care instanţele învestite cu acţiunea părţii reclamante trebuie să o realizeze, în condiţiile în care s-a solicitat constatarea caracterului discriminatoriu şi contrar art. 110 TFUE al normelor interne în vigoare la data achitării taxei pentru emisiile poluante, moment în care s-a născut, în opinia părţii reclamante, dreptul la restituirea creanţei sale.
Prima instanţă a observat în mod judicios că şi prin Legea nr. 9/2012 legiuitorul a impus un tratament fiscal diferit aplicabil vehiculelor de ocazie importate din alte ţări membre ale Uniunii Europene, cu ocazia punerii lor în circulaţie, faţă de cel aplicabil vehiculelor de ocazie aflate deja pe piaţa internă, pentru care nu era percepută taxa pentru emisiile poluante. Cum prin OUG nr. 1/2012 au fost suspendate, până la 1 ianuarie 2013, prevederile art. 2 lit. i, ale art. 4 alin. 2 şi a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate cuprinse în art. 5 alin. 1 din Legea nr. 9/2012 şi pentru autovehiculele de ocazie de pe piaţa internă, cu ocazia primului transfer al dreptului de proprietate realizat după intrarea în vigoare a legii, dispoziţiile Legii nr. 9/2012, în perioada în care partea reclamantă a achitat taxa a cărei restituire o solicită, nu au avut un conţinut distinct faţă de modul de reglementare a taxei percepute în temeiul OUG nr. 50/2008, fiind, prin urmare, incidente şi concluziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele Tatu şi Nisipeanu.
Potrivit acestei jurisprudenţe, „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie în statul membru menţionat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”.
În ambele cauze în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunţe cu privire la interpretarea art. 110 TFUE, s-a observat că OUG nr. 50/2008, în versiunea iniţială, dar şi cu toate modificările succesive aduse prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 si OUG nr. 117/2009 (cauza Nisipeanu, punctul 27) – neexistând diferenţă relevantă nici în reglementarea în baza căreia şi partea reclamantă a fost obligată la plata sumelor a căror restituire o solicită în prezentul cadru – „menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Cu alte cuvinte, modul de calcul al taxei pe emisii poluante are ca efect favorizarea vânzării autoturismelor de ocazie deja înmatriculate în ţară şi descurajarea, în acest fel, a importului de vehicule de ocazie similare deja înmatriculate într-un stat membru prin influenţarea alegerii consumatorului, menţinând astfel o discriminare incompatibilă cu art. 110 TFUE.
În consecinţă, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 110 TFUE au caracter necondiţionat şi, prin urmare, efect direct, ţinând cont şi de caracterul obligatoriu al hotărârii preliminare şi aplicarea sa retroactivă (în Cauza Nisipeanu solicitarea Guvernului României, de a limita efectele hotărârii în timp a fost respinsă, punctul 48 din hotărâre) şi, deopotrivă, de art. 1 alin. 5 din Constituţie privind obligativitatea respectării Legii fundamentale şi de art. 148 alin. 2 din Constituţie care consacră principiul aplicării prioritare a dreptului european faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, Tribunalul a înlăturat în mod judicios de la aplicare reglementarea naţională ca reprezentând un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene, dispunând restituirea taxei achitate.
Cu privire la modul de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii în cererea principală, se impunea obligarea acestei la suportarea cheltuielilor de judecată, în condițiile art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește întinderea obligației de plată, Curtea a reţinut ca fiind corectă susținerea recurentei cu privire la incidența art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit căruia „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”. Curtea a avut în vedere în acest sens obiectul cauzei, respectiv complexitatea scăzută a litigiului, fiind vorba de o cerere de restituire a taxei pentru emisii poluante, tip de cauză extrem de mediatizată, atât în privinţa paşilor care trebuia urmaţi de contribuabil, cât și în privința șanselor de reușită a cererilor. În acelaşi timp, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță se apropie de valoarea obiectului litigiului, fiind găsită nerezonabilă de către instanţă.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul dedus judecăţii a fost admis, cu consecința casării în parte a sentinței atacate, în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Drept consecință, în urma rejudecării cererii arătate, în temeiul art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a obligat pârâta să plătească părţii reclamante cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 543,3 lei.
