Fiind vorba de sancţiunea cea mai uşoară, dreptul la apărare invocat de contestatoare se exercită direct pe calea contestaţiei.
Asupra apelului de faţă;
Constată că prin sentinţa civilă nr. 1083/9 iulie 2014, Tribunalul Braşov a respins contestaţia formulată şi completată de către contestatoarea V.M. împotriva intimatei C.A.R.P. B., ca nefondată şi a obligat contestatoarea la plata către intimată a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, ce constau în onorariu avocaţial redus conform prevederilor art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 12.02.2014 sub nr. dos. 764/62/2014, contestatoarea V.M. a solicitat, în contradictoriu cu intimata C.A.R.P. B., să se constate nulitatea Deciziei de sancţionare nr. 1/05.02.2014 emisă de intimată, prin care a fost sancţionată cu avertisment scris şi să se dispună anularea aceleiași decizii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată; în subsidiar, pentru situaţia în care instanţa apreciază ca decizia de sancţionare nr. 1/05.02.2014 este legală din punct de vedere procedural să se dispună anularea acesteia ca nefondată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Contestatoarea are calitatea de angajată a intimatei, conform contractului individual de muncă înregistrat în registrul general de evidență a salariaților sub nr.42/31.08.2011, încheiat pe perioadă nedeterminată, ocupând postul de funcționar ghișeu servicii publice. Inițial a fost angajată pentru o normă întreagă de lucru, de 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână, iar din data de 15 februarie 2014 s-a redus programul său de lucru la 4 ore zilnic, respectiv 20 de ore săptămânal prin Actul adițional nr. 2.
Prin Decizia nr. 1/05.02.2014 emisă de către intimată contestatoarea a fost sancționată disciplinar cu avertisment scris, în temeiul prevederilor art. 263 alin. 2 și art. 264 alin.1 lit. a din Codul muncii, art. 10 din Regulamentul de ordine interioară.
În motivarea deciziei se reține ca stare de fapt comportamentul neadecvat al contestatoarei, ca urmare a sesizărilor primite și discutate în ședința Consiliului Director din data de 05.02.2014, procesul-verbal nr. 3.
Conform acestui din urmă act, în ședința Consiliului Director al intimatei din data de 05.02.2014 s-a discutat ,,cazul doamnei V.M., care are un comportament neadecvat față de colegii de muncă și conducerea executivă a C.A.R.P.. A fost chemată să i se aducă la cunoștință că le-a jignit pe doamnele V.Ș.D. și G.V., făcându-le hoațe și mincinoase și făcând referiri și la activitatea altor colegi. … De asemenea, analizând comportamentul său față de colegii săi, Comitetul Director a hotărât sancționarea sa cu mustrare scrisă și totodată i s-a atras atenția să-și revizuiască comportamentul față de colegi și membrii C.A.R.P..”
Potrivit prevederilor art. 10 din Regulamentul de ordine interioară al intimatei ,,Salariații sunt obligați să aibă o atitudine politicoasă față de membrii casei și să nu poarte discuții neprincipiale. Această atitudine este obligatorie și în raporturile dintre salariați. Eventualele divergențe vor fi aduse la cunoștința conducerii, aceasta fiind singura în măsură să aplaneze conflictele. Sancțiunile pot merge până la desfacerea contractului de muncă conform aprecierii Consiliului Director în condițiile prevăzute în Codul muncii și Contractul colectiv de muncă”.
Din depoziția martorelor audiate la propunerea intimatei reiese că la începutul anului 2014, ca în fiecare an, a avut loc un inventar la C.A.R.P. B., după care activitatea urma a se relua la data de 13 ianuarie. Anterior plecării contestatoarei în concediu, conducerea intimatei i-a solicitat acesteia să elibereze un fișet, respectiv să-și ia obiectele personale, pentru a fi mutat în altă încăpere, în scopul de a elibera spațiul pentru a avea loc în același birou colega sa, L.M.. Contestatoarea nu s-a conformat acestei dispoziții, motiv pentru care martorele, care au funcția de îngrijitoare la C.A.R.P. B., au fost nevoite să elibereze fișetul și să depoziteze obiectele personale ale contestatoarei în cutii de carton, în încăperea alăturată. După câteva săptămâni de la această împrejurare i-au solicitat contestatoarei să ia în primire obiectele respective pentru a fi efectuată curățenia în biroul în care erau depozitate. Cu această ocazie contestatoarea a avut o atitudine jignitoare față de martore, cărora le-a reproșat că a avut în dulap dolari și valori care au dispărut din culpa lor.
Efectuarea cercetării disciplinare prealabile nu este necesară în cazul aplicării sancțiunii disciplinare care constă în avertisment scris, conform normei de excepție cuprinsă în art. 251 alin.1 coroborată cu art. 248 alin. 1 lit. a din Codul muncii, precitată. Ca urmare, lipsa unei atare cercetări nu reprezintă o încălcare a legii, respectiv un motiv de nulitate a deciziei de sancționare disciplinară atacată, contrar aserțiunilor contestatoarei.
Faptele imputate acesteia din urmă i-au fost aduse la cunoștință în ședința Comitetului Director al C.A.R.P. B. din data de 05.02.2014. Acestea au fost consemnate în procesul-verbal încheiat cu acea ocazie, iar în decizia atacată se face trimitere expresă în ceea ce privește descrierea lor la înscrisul respectiv.
Ca urmare, faptele săvârșite de către salariată, considerate a fi abateri disciplinare de către angajator, au fost descrise.
Indicarea greșită a instanței la care putea fi decizia atacată nu constituie un motiv de nulitate absolută a acestui act juridic, întrucât concret contestatoarea nu a suferit nicio vătămare datorită acestei mențiuni eronate (Judecătoria Brașov în loc de Tribunalul Brașov), contestația fiind înregistrată la instanța competentă, în termen legal. Pe cale de consecință, nu sunt îndeplinite condițiile pentru anularea actului atacat, neregularitatea constatată sub acest aspect neimpunând o atare sancțiune.
Pe fond, se constată că faptele imputate contestatoarei au fost săvârșite de către aceasta astfel după cum s-a reținut anterior.
Împotriva sentinţei a formulat apel contestatoarea V.M., în termen, motivat.
Critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocă următoarele aspecte:
În speţă, în decizia de sancţionare disciplinară nu este descrisă fapta săvârşită de salariată, aşa cum prevede în mod expres art. 252 alin. 1 Codul muncii, nu este indicat temeiul de drept prevăzut expres de art. 252 alin. 1 lit. d. Descrierea faptei se află în procesul-verbal nr. 3/5.02.2014, care nu a fost comunicat apelantei niciodată.
Decizia nr. 1/5.02.2014, este lovită de nulitate absolută conform prevederilor art. 252 din Codul muncii, deoarece nu este descrisă fapta, nu este indicat temeiul juridic corect şi nici instanţa de judecată la care se face contestaţie, respectiv nu sunt indicate motivele care au determinat înlăturarea apărărilor reclamantei.
Având în vedere că decizia reducerii programului de lucru a fost luată în şedinţa C.A.R.P. din 5.02.2014, fiind consemnată în procesul-verbal care face parte integrantă din decizia de sancţionare disciplinară, consideră că este o decizie mascată de sancţionare, astfel încât au fost încălcate prevederile art. 48 – Modificarea unilaterală a locului şi felului muncii, urmare a sancţiunii disciplinare.
În speţă, Actul adiţional nr. 2/5.02.2014 la Contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 42/31.08.2011, a fost întocmit în mod unilateral de angajator, urmare a sancţiunii disciplinare, măsura luată prin acelaşi proces-verbal fără să existe o justificare obiectivă la măsura luată.
Măsura reducerii programului de lucru a fost luată doar faţă de apelantă, urmare a sancţiunii disciplinare, fără a exista o normare a activităţii sale sau a angajatelor din cadrul instituţiei.
Intimata C.A.R.P. B., a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului arătând că instanţa a reţinut corect starea de fapt şi de drept şi că decizia de sancţionare cu avertisment nu este nulă, deoarece sancţiunea aplicată poate fi dispusă şi fără cercetarea disciplinară.
Analizând apelul formulat, instanţa constată că nu este fondat.
Decizia nr. 1/5.02.2014, emisă de intimată şi atacată de contestatoare este legală.
În cazul aplicării sancţiunii disciplinare cu avertisment, nu este necesară parcurgerea etapei cercetării disciplinare (art. 251 alin. 1 Codul muncii), iar exercitarea în termen a contestaţiei şi înregistrarea ei corect la instanţa competentă material, chiar dacă în cuprinsul deciziei de sancţionare s-a menţionat greşit instanţa competentă, la care sancţiunea poate fi contestată, nu mai atrage nulitatea deciziei contestate, aceasta fiind acoperită.
În ceea ce priveşte descrierea faptei şi precizarea prevederilor legale încălcate, se observă că, în conţinutul deciziei s-a prezentat atât fapta considerată abatere „comportament neadecvat”, cât şi temeiul de drept în baza căruia fapta reprezintă o abatere disciplinară art. 10 din Regulament de Ordine Interioară şi art. 263 alin. 2, art. 264 (1), lit. a Codul muncii.
Procesul-verbal nr. 3/2014 nu reprezintă o complinire a „lipsurilor deciziei” aşa cum susţine apelanta, deoarece însăşi decizia nr. 1/2014 cuprinde menţiunile prevăzute de art. 252 alin. 2 din Codul muncii. Acest proces-verbal reprezintă înscrisuri întocmit în temeiul art. 252 alin. 1 Codul muncii, prin care reprezentantul angajatorului abilitat să aplice sancţiuni, a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, urmând să ia măsuri faţă de persoanele vinovate.
Tocmai de aceea, în finalul procesului-verbal se evidenţiază „măsura”, dispusă de reprezentantul intimatei, faţă de abaterea disciplinară sesizată.
Sancţiunea aplicată este cea mai uşoară astfel că, în raport cu fapta săvârşită nu se poate reţine că este disproporţionată.
Neprevederea obligativităţii cercetării disciplinare prealabile în cazul avertismentului, determină înlăturarea nulităţii deciziei de sancţionare, pe motivul invocat de apelantă, acela de necomunicare a cauzelor ce au determinat sancţionarea. Fiind vorba de sancţiunea cea mai uşoară, dreptul la apărare invocat de contestatoare se exercită direct pe calea contestaţiei.
În ceea ce priveşte consecinţa aplicării sancţiunii disciplinare faţă de măsura modificării prin act adiţional a timpului de lucru şi a salariului, susţinerea apelantei nu se justifică.
Nu se poate reţine o rea-credinţă a angajatorului şi respectiv o modificare unilaterală ilegală a clauzelor Contractului individual de muncă, aflat în derulare din moment ce însăşi apelanta semnează actul adiţional la Contractul individual de muncă nr. 2/5.02.2014, înlăturând astfel actul juridic modificator, de la sancţiunea prevăzută la art. 41, art. 42 Codul muncii. Astfel, doar în cazul în care angajatorul modifică unilateral clauzele contractuale fără a fi vorba de cazul delegării/detaşării, legea sancţionează cu nulitatea actul juridic modificator, ori în cauză s-a dovedit că actul juridic contestat respectă acordul de voinţă al părţilor. De altfel, din verificarea menţiunilor din carnetul de muncă al contestatoarei, rezultă că aceasta, după momentul ivirii invalidităţii, 1.03.1975, a fost încadrată de diverşi angajatori, tot cu timp de muncă parţial (½ normă). Aşadar, probatoriul administrat nu conduce instanţa la o altă concluzie faţă de cea reţinută la fond, care să atragă schimbarea soluţiei instanţei de fond.
În consecinţă, apelul va fi respins, iar apelanta, care a căzut în pretenţii, va fi obligată să plătească intimatei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial, conform chitanţei de la fila 32 din dosarul de apel.
